Ani la rând, Hagi şi Gică Popescu au fost în competiţie. S-au întrecut pe numărul de selecţii la echipa naţională, pe titlul de cel mai valoros fotbalist român al anului… Şi-au împărţit sintagma de lider al „Generaţiei de Aur”… După ce „Baciul” a pus pe picioare o şcoală de fotbal la Craiova, „Regele” a mutat cu o academie la Constanţa. Între timp, au devenit cumnaţi. ProSport i-a provocat zilele trecute pe amândoi la o discuţie despre Barcelona şi Real Madrid.

Rezultatul s-a materializat ieri în două pagini de ziar. Două pagini care n-au putut cuprinde întreaga poveste a dialogului. Legănat pe unul dintre fotoliile de la propria firmă, Popescu a punctat primul: „Ai cămaşă cu dunguliţe albastre, < cumetre>… Albastrul trage spre Barca. Uite, <fratele tău> are cravată mov, cămaşă albă, e mai fairplay, bate şi spre Real…” Când a venit vorba despre un pronostic la meciul de mâine-seară, Hagi a ales primul serviciu: „Nu dau pronosticuri, să dea Gică”. Apoi, singurii fotbalişti români care s-au simţit ca acasă şi pe „Nou Camp” şi pe „Bernabeu” s-au întrecut în analize tactice. „Cruyff a desenat jocul Barcelonei”, a spus Hagi. „Ce înseamnă asta?”, a întrebat reporterul. „Fiecare post avea un număr, o cifră…”, a răspuns Popescu. Sesizând nedumerirea, fostul căpitan al Barcelonei a luat o foaie şi o cariocă dintre cele care leneveau pe sticla biroului. „Numerele 8 şi 10, de exemplu, reprezentau mijlocaşii ofensivi. Numărul 6 însemna mijlocaşul din spatele lor, iar numărul 4, pe cel din faţa apărării.  Fundaşii laterali erau 2 şi 5, centralul era 3, extremele erau 7 şi 11, vârful clasic era 9… Când intrai pe teren, Cruyff zicea: <Joci de numărul 6>, de exemplu. Atât”. Hagi s-a retras în 2001. Gică Popescu, doi ani mai târziu. Şerveţelele şi ceştile de cafea rotite de cei doi într-un birou din Piaţa Rosetti fac parte dintr-un mozaic al viitorului, care grăieşte că am jucat cândva la Real şi Barcelona.

Dinamo tot caută un antrenor. Andone a fost în tribună la Timişoara, dar „societatea” din Ştefan cel Mare, aşa se alintă acţionarii dinamovişti, pare să nu conştientizeze. „Să vedem ce zice Dinu”, a glăsuit Vasile Turcu, aluzie la faptul că Mister e singurul care poate decide cine antrenează echipa. Lucru îndoielnic. La câţi preşedinţi şi antrenori sunt în curtea lui Dinamo, ar fi culmea ca un singur om, fie el şi Cornel Dinu, să aibă atâta putere. Echipa a pierdut la Timişoara cu 2-0, dar a scăpat ieftin. La ce au jucat, „câinii” puteau fi ruşinaţi chiar mai rău. Cu tot cu bara lui Claudiu şi cu penalty-ul ratat de Marius Niculae.
Dinamo nu s-a văzut cu mult înainte de căderea ceţii. Ţălnar face parte din istoria dinamovistă, dar căciula e mare. Pentru golul de istorie de la Hamburg şi pentru multe altele, el ar putea face parte dintr-o echipă de consilieri care să cinstească trecutul. Altă ciudăţenie. Ţălnar, care ar putea fi consilier, antrenează, iar Dinu, care ar putea antrena, consiliază. Dinamo tot bâjbâie de câţiva ani şi nu găseşte ceea ce caută. Uneori, ai impresia că nu se ştie prea bine nici măcar ce anume caută Dinamo. Caută preşedinte, caută acţionari, caută antrenor, umblă după fotbalişti… Nu degeaba expresia „se caută” e marcă înregistrată de Cornel Dinu.
De luni seară s-a făcut praf şi mitul invincibilităţii la Timişoara. Era o miză şi asta. Parcă şi fantasticul public bănăţean se obişnuise cu ideea. Stadionul n-a fost plin, atmosfera mai calmă ca altădată. Speranţa a încolţit abia după 1-0. La urma-urmei, campionatul a mai câştigat o echipă care trage la titlu, Poli, iar fotbalul nostru un antrenor, pe Sabău, care atrăgea priviri piezişe. Un tip care astă-vară l-a eliminat pe Lucescu, iar acum a băgat la apă o statistică veche de 12 ani, cât trecuse de la ultimul succes în campionat al Timişoarei contra lui Dinamo, nu poate fi decât un antrenor cu viitor.

Andrei Ionescu se îndreaptă, din păcate, spre eticheta: „Născut talent, murit speranţă”. Steaua se uită tot mai mult cu coada ochiului către jucătorul luat de la Craiova. El nu e decât unul dintre exemplele de jucători promiţători, dar cocoşat mai apoi sub tirul cuvintelor pompoase ori al poreclelor de renume. Când nu devenise nici măcar Andrei Ionescu şi juca la Universitatea, patronul oltenilor chema televiziunile în sufrageria personală să-l prezinte, veniţi lume!, pe „Micul Balaci”. Între puştiul cu zâmbet candid şi cel care l-a umilit cândva pe marele Claudio Gentile nu era o chestiune de valoare, ci doar un scurt răgaz.

S-a scris apoi că băiatul aproape a semnat cu PSV Eindhoven pe o bagatelă de sumă, ceva la vreo 4 milioane de euro. Nimica toată. Vorba proaspătului reales în fruntea Ligii Profesioniste: „Să promiţi, să declari şi să te scarpini nu costă nimic”. La rândul lor, jucători mult mai experimentaţi au fost ameţiţi chiar de propriii patroni cu sume demne de „Războiul Stelelor”. Goian valora vreo 10 milioane de euro, Dică tot cam pe atât, dacă nu mai mult, iar Rădoi, cu oferta de la Manchester United la orizont, se ducea chiar spre mizilicul de 20 de milioane. Asta în timp ce recordurile stabilite de Hagi, la Real, şi de Ilie Dumitrescu, la Tottenham, cotate la 4 milioane, se plictisiseră de atâta aşteptare.

Ultimul transfer care nu mai aşteaptă decât parafa e cel al lui Florin Costea. Porto se pregăteşte să pună pe masă ba 4 milioane, ba 6, ba 7. În plină criză, cota lui Costea se umflă mai des ca cifrele din sondajele pentru preşedinţie. Avea dreptate realesul: „Avem un fotbal dat dracului!”.

Sorin Cîrţu a împlinit ieri 54 de ani. ProSport a publicat un interviu cu cel despre care se spune că era în stare să dribleze trei jucători pe metrul pătrat, iar Jurnalul Naţional i-a dedicat o jumătate de pagină. „Fotbalul românesc duce lipsă de valori. A avut nişte rezultate foarte bune într-o perioadă în care au fost jucători geniali, de excepţie, cu caractere asemenea lui Dobrin şi Balaci. În ultimii ani îi punem pe Hagi şi Gică Popescu… La ora actuală lipsesc jucătorii de calitate“, spune fostul atacant al Craiovei Maxima. De fapt, lipsesc mai multe. Lipsesc conducători, lipseşte civilizaţia, lipsesc ori sunt alungaţi fanii. A dispărut şi emoţia meciurilor de altădată. Mircea Lucescu vorbea tot ieri în ProSport despre un Rapid - Steaua din 1998, acel 1-1, cu golul lui Ciocoiu din ultimul minut. Ce meci! Biletele se epuizaseră cu trei zile înainte, stadionul a fost full cu trei ore până la start. Acum, derby-urile bucureştene se joacă pe arene jumătate goale în cel mai bun caz. Iar Dumitru Dragomir afirmă că avem un campionat „dat dracului“! Poţi să-l contrazici? Omul va fi săptămâna viitoare reales în fruntea LPF. E pe la al patrulea mandat, domneşte din 1996. Şi o va mai face atât amar de vreme. Apropo, domnule Dragomir, în ziua morţii marelui actor Gheorghe Dinică a fost amintită o declaraţie mai veche a domniei-sale. „Dacă ar fi să joc un personaj din fotbal, l-aş juca pe Dragomir“. E un moment cu care bossul Ligii Profesioniste s-ar putea mândri mai mult decât cu nenumăratele sale mandate. Chiar dacă marele artist sublinia că a avut parte în carieră numai de roluri profund negative.

Celor din familia Lucescu, mai ales celor care devin antrenori ai echipei naţionale, le e scris să dea explicaţii. Sau cel puţin să li se ceară. Demult, de prin 1981, când a preluat la 36 de ani echipa României, lui Mircea i s-a cerut să explice de ce Gabor, de ce Andone, de ce Klein, de ce Rednic, în general de ce Hunedoara. A fost un moment în care a trebuit să dea socoteală inclusiv pentru Ladislau Boloni, considerat de specialişti prea bătrân la 29 de ani. Răzvan a preluat moştenirea. Jumătate dintre cluburile primei divizii îi contestă selecţia. Să zică mersi că încă nu s-a trezit talpa fotbalului, adică diviziile inferioare! De data asta, ca şi în alte rânduri, cel mai tare urlă oltenii. Au şi motiv.

Universitatea Craiova e printre cele mai în formă echipe din campionat, locul 13, cu şapte eşecuri, două egaluri şi patru succese, iar selecţionerul îşi permite să nu ia în calcul parcursul vioi. Poate că Florin Costea merită mult mai multă atenţie, mai ales că nu e Mutu, dar de aici şi până la jignirile şuierate de Mititelu e cale chiar mai lungă decât cea dintre Universitatea de azi şi Craiova Maxima. Deşi, la cum merg lucrurile, dacă l-ar fi convocat pe Costea cel mare, Răzvan se putea trezi contestat că-l nedreptăţeşte pe Costea cel mic. Se ştie că la Craiova, Florin pune condiţia să fie titular şi mezinul, Mihai. Oricum ai da-o, Răzvane, nu e cale de ieşire. Aşa că, între două avioane, între două şedinţe de analiză video, pune mâna pe hârtie şi aşterne motivele pentru care-ţi permiţi să faci selecţia cum crezi că e mai bine!

Într-o ţară cu milioane de selecţioneri trebuie să poţi ţine piept măcar celor care au făcut din Liga lui Mitică o aşa mândreţe de competiţie!

Faţă de ce a fost în „Ştefan cel Mare”, jocul Timişoarei a părut încântător, iar rezultatul, normal. Apropo de Dinamo, Cornel Dinu spera că pustiul tribunelor îi va încurca pe băieţii lui Rijkaard, obişnuiţi cu atmosfera de pe arenele Turciei. Vă daţi seama cam pe unde e Dinamo, dacă Mister caută avantaje şi acolo unde nu sunt! Poli a visat frumos, au fost chiar momente care au amintit de meciul de la Doneţk, mai ales la sprintul din prima repriză al lui Bucur ori la driblingurile lui Parks. Din păcate, au existat şi gafele care la un meci de asemenea nivel te curăţă. La primul gol a respins aiurea Nibombe, la al doilea a visat din nou Bonfim. La lovitura de cap a lui Boussoufa, fundaşul bănăţenilor a venit târziu, gâfâind precum navetiştii care aleargă să prindă trenul de dimineaţă.

S-a tot bătut monedă pe jocul zgârcit impus de Sabău. Inclusiv iritarea tribunei de la meciul cu Steaua a venit din acest motiv. Timişoara s-a chinuit cu Astra, cu Craiova, cu Alba Iulia. Paradoxal, partidele bune au venit în Europa. Şi unde? La Doneţk, la Amsterdam şi aseară, pe un stadion care poate spune multe despre istoria cupelor europene. După rezultatele de ieri, cele două meciuri pe care Poli le mai are de jucat în grupă nu mai pot aduce decât experienţă. Ar fi cazul ca la Zagreb şi acasă cu Ajax, Sabău să continue exerciţiul de imaginaţie, măcar pentru proverbul potrivit căruia fotbalul ţine cu cei curajoşi.

Cu Stoichiţă, Steaua arată şi joacă altfel, dar asta e ca şi cum ai spune că stadionul roş-albaştrilor e situat în Ghencea. Ştiu şi copiii. „Trebuie să explodăm şi noi undeva”, afirma cel alintat „Lippi”. Iar Steaua „a explodat” tocmai acolo unde puţini se aşteptau. La Timişoara, contra unei echipe încurajate de 30.000 de suporteri extraordinari. A fost o victorie obţinută prin golul lui Surdu, apărată de prestaţia lui Zapata şi dirijată de la mijloc de evoluţia lui Pleşan. În general, cam aşa arată radiografia succesului de pe Bega. Surdu, Zapata, Pleşan… În afara evoluţiilor de duminică, toţi trei mai au ceva în comun: au fost aduşi la Steaua în mandatul lui Gică Hagi. În teren a mai fost şi Ionuţ Rada, „vinovat” de venirea lui în Ghencea e tot „Regele”, şi Ovidiu Petre, alt jucător aflat în raza de acţiune a lui Hagi încă de la Timişoara. Cu aceşti jucători şi cu priceperea lui Mihai Stoichiţă, Steaua se bate din nou la titlu. Hagi probabil că a privit partida de la Timişoara şi cu mândria omului care a lăsat ceva în urma lui. E valabil inclusiv pentru Poli.

Pe roş-albaştri i-a dus în Ligă, apoi a plecat, fiindcă patronul nu prea era de acord cu felul lui de a vedea fotbalul. Hagi contra Gigi, pe teme de fotbal! Şi ne mai mirăm că suntem unde suntem. A plecat e un fel de a spune… „Regele” l-a lăsat de izbelişte şi s-a dus la Constanţa să-şi împlinească visul. Un  vis care se numeşte Academia de Fotbal „Gheorghe Hagi” şi care e chiar mai frumos decât lobul cu care a uimit în 1994 nu doar pe columbianul Cordoba, ci şi ecranele din întreaga lume.