„E un meci istoric”, spune Cristi Borcea despre Dinamo - Liberec. S-ar putea să aibă dreptate. După ce ai ratat titlul, deşi ai alergat mult timp de unul singur, şi după ce au râs toate curcile că ai pierdut şi locul 2, prezenţa în grupele Europa League chiar e istorie.

Altădată istoria la Dinamo se numea Internazionale Milano, Hamburg sau Panathinaikos. Grecii şi-au luat şase goluri într-o după-amiază de vis din toamna lui 1989. Căderea e mare, dar nu doar la Dinamo prezentul e cenuşiu şi nici viitorul nu pare mai limpede. Să vedem dacă vor pricepe şi jucătorii ceva din declaraţia domnului Borcea. Nu-mi fac probleme la Dănciulescu. Şi cred că nici cel mai cârcotaş fan dinamovist nu-şi face. Într-un dicţionar al istoriei roş-albe, la termeni precum „abnegaţie”, „dăruire” ori „salvator” explicaţia ar trebui să fie Ionel Dănciulescu. Problema e la ceilalţi, gaşca „Bamboo” şi „Steaua e numai unaaaa!”. Nu e foarte sigur că băieţii s-ar fi maturizat de la NEC Nijmegen încoace. Sau de la Urziceni ori Braşov.

Cineva ar trebui să le explice cât de mult contează certificatul eliberat de Europa. Nu doar pentru club, ci chiar pentru ei şi pentru viitorul lor de fotbalişti. Dacă într-adevăr respecţi meseria asta, ce pretenţios sună, trebuie să vezi odată şi odată că orizontul se întinde mult mai departe decât universul lui Adi Minune şi al Marinei Dima.

„Când am ajuns la Hunedoara a trebuit să-i conving pe Rednic sau pe Gabor că nu sunt cu nimic mai slabi decât Ştefănescu ori Cămătaru. Acum, în preajma meciului cu Italia, va trebui să le spun lui Costică şi lui Cami că nu sunt mai prejos decât Gentile şi Rossi”. Vocea vine din trecut. Cuvintele au apărut în volumul „Pe marile bulevarde ale fotbalului”, dedicat de marele Ioan Chirilă calificării obţinute de Mircea Lucescu la Euro 84. Ieri, la Istanbul, într-o metropolă răvăşită de o populaţie de 15 milioane şi la o conferinţă de presă susţinută în faţa a peste o sută de jurnalişti, Lucescu a dat timpul înapoi. Gazetari din toată Europa, ba chiar şi din Kazahstan, au auzit de Hunedoara, de semifinala Cupei Cupelor jucată cu Dinamo, de echipa României pentru Coppa del Mondo, în care Lucescu a avut 6 jucători. „E cel mai important moment al carierei?”, a întrebat cineva. Lucescu a afişat zâmbetul lui de om care a trăit multe şi a spus: „Important a fost că am preluat echipa naţională la 36 de ani şi am calificat-o într-o grupă cu Italia, campioană mondială”. Cortul imens de la stadionul „Şukru Saracoglu” s-a legănat un pic, în bătaia vântului şi a nostalgiei antrenorului de la Şahtior. Ani la rând, miniştrii de externe ai României au făcut gafe sau au făcut, umili, doar anticameră în marile cancelarii internaţionale. La conferinţa de presă care a precedat vârful carierei sale de antrenor, Mircea Lucescu a vorbit mult despre ţara lui. Încă un motiv pentru care ar trebui să-i ţinem diseară pumnii.