La ultima conferinţă de presă a lui Dan Petrescu în calitate de antrenor al Unirii Urziceni, undeva între Crăciun şi Revelion, Mihai Stoica i-a mulţumit tehnicianului pentru tot ce se întâmplase la echipă în ultimii ani şi a cerut presei să considere că Petrescu şi-a încheiat misiunea. La rândul lui, apărătorul Generaţiei de Aur a sugerat jurnaliştilor să nu mai facă pe viitor comparaţii între perioada cu el şi cea viitoare, fără. Obişnuiţi însă cu imaginea celui pe care gazetarii ruşi l-au numit „agentul Mulder” lipită de numele şi destinul Unirii, ziariştii români au discutat la conferinţa de prezentare a lui
Ronny Levy mai mult tot despre fostul antrenor! Chestia a şi fost taxată de MM Stoica, pe bună dreptate şi după ideea lui „ce-a fost, a fost”. Despre israelianul care peste o lună fără două zile se va aşeza pe banca de pe „Anfield” aflăm că face antrenamente la finalul cărora elevii aplaudă, ca pe vremuri, la orele de sport. Sau că dialoghează permanent cu ei, precum dirigintele abia ieşit din facultate. Cel puţin asta e prima impresie. Sigur că Bilaşco nu va uita să dea goluri surprinzătoare pentru faptul că Petrescu a plecat, şi nici Apostol nu va fi mai puţin luptător doar din acelaşi motiv. Dar ne amintim de ieşirile lui Dan, de reacţiile sale din timpul meciurilor, cred că Halagian îşi muşca buzele de invidie, sau de celebrele sale declaraţii. „Nu i-am mai muştruluit, i-am lăsat să văd de ce sunt în stare” sau „în ritmul ăsta, nu mai facem niciun punct”, spunea la supărare învingătorul lui Seaman. Ronny Levy pare din alt aluat. La Urziceni s-a făcut treabă cu cravaşa. Să vedem dacă merge şi cu zăhărelul.

Universitatea Craiova a renăscut în ultimii ani mai abitir decât Sergiu Nicolaescu în filmele cu Paraipan şi Semaca. Ani la rând, mai ales după ce a fost înhăţată la preţ de tarabă de Adrian Mititelu, defuncta campioană a unei mari iubiri s-a luat în piept când cu Steaua, când cu Dinamo, când cu toţi deodată.

Patronul i-a fixat obiective în care nu credea nici el. Ba Liga Campionilor, ba Cupa României, ba vreo cinci sau şase titulari în echipa naţională. Antrenorii se schimbau ca-n târgul de săptămână, iar jupânul, acompaniat de lăutarii cu pix, decreta: „Ăsta-i omul care ne trebuie. Moarte Bucureştiului!” Alaltăieri a descălecat în Bănie un tip, Mark Wotte pe numele lui. Prilej de miştouri, dătător de speranţe, fabricant de iluzii.

Surpriză! La primul antrenament, olandezul a grăit în română. Asta după ce Nicolo Napoli, cel mai merituos stranier dintre juveţi, se folosea de translator şi când arunca peste umăr câte un „ciao!”. Mai mult, noua speranţă de preamărire a ghicit, ai naibii olandezii ăştia, şi numele fiecărui jucător. Un profesionist carevasăzică. Exact ce-i lipsea Craiovei. Sau, Doamne fereşte!, exact ce nu avea nevoie.

Fiindcă profesioniştii ăştia pun condiţii. Cer respect, vor să nu te bagi peste munca lor, pretind salarii la zi pentru ei şi pentru fotbalişti. Asta cică la Craiova e cam greu. Paporniţa e goală, portăreii bat la uşă, spectatorii au fugit, iar de socoteala politică a lui Mititelu, „votaţi cu olteanul nostru Mircea Geoană”, s-a ales praful. Măcar de s-ar fi ales Craiova şi fotbalul nostru cu un antrenor valoros. Bine aţi venit, neică Wotte!

Pe vremuri, vremurile de aur ale comunismului şi ale fotbalului din „Ştefan cel Mare“, exista o competiţie. Se numea „Tânărul dinamovist” şi orice mic fotbalist care visa în alb şi roşu îşi dorea să participe la ea, dacă nu chiar s-o câştige. Anii au trecut, comunismul a căzut, unii pretind că nu şi Securitatea, iar „Tânărul dinamovist”, varianta-fotbal, s-a desfiinţat. Surpriză! Sunt semne că e pe cale să reapară. Competiţia nu, dar măcar sintagma.

Şi vom avea parte de ditamai „tinerii dinamovişti”! Toţi, unul şi unul. Cică acţionarii din „Groapă“ se pregătesc să ia în custodie grupele de copii şi juniori de la Dinamo. Pe persoană fizică, vorba lui Costi Iacov, care a folosit termenii respectivi acuzându-l pe Mircea Sandu că a trecut FRF-ul în ograda proprie. Aşadar, „societatea” dinamovistă nu mai poate finanţa viitorul alb-roşu, dar pleiada de acţionari, da! Probabil că onorabilul domn Badea le va oferi juniorilor know-how-ul. Plus că, o imprimantă, o tastatură, acolo, tot se vor găsi. Cristi Borcea va asigura vestimentaţia. Nu, nu cea de joc, cea de protocol. La câte cravate, cămăşi şi sacouri alb-roşii are, nu vor fi probleme. Are şi în dungi, şi cu picăţele, orice. Vasile Turcu le va pune în mână mistria şi canciocul.

Trece ea criza şi să vezi cum vor înflori construcţiile! Va fi cerere mare de mână de lucru. Cum ar veni, aşa mândreţe de acţionari nu pot subvenţiona grupele de copii şi juniori laolaltă. O vor face pe cont propriu. Care pe care. Până acum, protejaţii lui Badea se duelau cu finii lui Borcea şi preferaţii lui Turcu.

De acum, gata, fiecare cu copiii lui! În acelaşi timp cu reorganizarea dinamovistă, Steaua anunţă reduceri drastice în bugetul academiei de copii şi juniori. Povestea seamănă cu scena din „Crucea de piatră”. La final, marele Gheorghe Dinică apare înconjurat de droaia de copii proprii. Simţind cum vin ruşii cu camioanele, celebrul actor îşi priveşte trist plozii şi pune verdictul: „Ce viitor vă aşteaptă, băăă!”.

Dacă privim la Rapidul de azi, imaginea lui Nicolae Manea ar putea fi cusută pe tricouri, în chip de emblemă. E în Giuleşti de când lumea, pare doar cu puţin mai tânăr decât locomotiva care păzeşte peluza dinspre Teatru. Într-unul din cei mai grei ani, când Planeta se scufundă, iar cardurile jucătorilor sunt respinse de bancomat cu menţiunea „fonduri insuficiente”, Rapiduleţul e la 3 puncte de lider. Sunt multe voci care spun că trupa lui Manea a jucat fotbalul cel mai frumos. A lui Manea şi a lui Hizo, ca să fim corecţi faţă de antrenorul acela cu laptop şi părul alb, pe care George Copos nu s-a sfiit să-l măscărească în crucea nopţii după eliminarea din Cupa României. Revenind la Nicolae Manea, fostul şi viitorul antrenor al giuleştenilor, fiindcă Manea se va mai întoarce pe bancă, nicio grijă, a fost întrebat la o emisiune dacă regele savarinelor va pleca de sub Pod. „Domnul Copos a plecat deja. S-a dus până la Crowne Plaza. Se va întoarce, staţi liniştiţi”, a răspuns el, cu vocea şi stilul său hâtru şi inconfundabil. Acelaşi stil care l-a făcut să se retragă printr-un simplu „mulţumesc, îmi ajunge”, după unul dintre cele mai frumoase sezoane de toamnă trăite de Rapid. S-a retras, vrând parcă să ne arate că fotbalul încă mai e şi altceva decât jocul acela „de golani”, ori că pe Planeta asta mai sunt şi boieri adevăraţi.

Alt adevărat e Dan Petrescu. Din alt aluat, dar la fel de lăudabil. Urlă la arbitri, îi ia pe ziarişti peste picior, îşi mai biciuieşte jucătorii, se schimonoseşte, ţipă, însă îţi vine să-ţi scoţi pălăria în faţa lui ca atunci când i-a răstignit pe Seaman sau pe Meola. Tipul acesta neliniştit şi nesuferit a luat campionatul cu Urziceni, a lăsat Liga Campionilor cu gura căscată după ce a înhăţat opt puncte de la Sevilla, Stuttgart şi Rangers, şi iernează pe primul loc la umăr cu CFR şi Steaua. O fi el nesuferit, dar e şi meseriaş dat naibii!

Dinamo a început prost sezonul şi, vorba lui Murphy, îl termină şi mai prost. Astă-vară a instalat un antrenor ale cărui merite au fost faptul că a câştigat pariul cu cei care-l bănuiau că nu-l va apuca startul campionatului şi, bineînţeles, „Minunea de la Liberec”.

Acum, echipa termină turul în genunchi, cu un antrenor care provoacă pariuri dacă-l va găsi 2010 tot în „Ştefan cel Mare” plus tinicheaua legată de coadă cu tentativa de blat. Adevărul, domnule Borcea, merita riscul. Trebuiau luate măsuri, doar jucaţi împotriva unei grupări de temut a fotbalului românesc, Astra. Acum, serios vorbind, la ce mai joacă Dinamo, şi Astra e o forţă. S-a văzut pe teren şi, mai ales, la final, pe tabelă.

Probabil se va aştepta ultima etapă, iar în „Ştefan cel Mare” va urma celebra analiză. Se va trage linie. „Aşa nu se mai poate”, va grăi Cristi Borcea. „Am asigurat echipei tot confortul necesar pentru performanţă”, îl vom auzi, în sfârşit, pe domnul Badea. „Primele erau la zi”, va rosti domnul Turcu, unul dintre cei care mai dau bani pe acolo. Păcăleala va înflori, stadionul va continua să se golească. Iar la primăvară o vor lua de la capăt. Vis de preamărire, ochii pe arbitraje, pe comisii şi pe jucătorii împrumutaţi altor echipe. Cam aşa se scrie an de an istoria în „Ştefan cel Mare”.

Andrei Ionescu se îndreaptă, din păcate, spre eticheta: „Născut talent, murit speranţă”. Steaua se uită tot mai mult cu coada ochiului către jucătorul luat de la Craiova. El nu e decât unul dintre exemplele de jucători promiţători, dar cocoşat mai apoi sub tirul cuvintelor pompoase ori al poreclelor de renume. Când nu devenise nici măcar Andrei Ionescu şi juca la Universitatea, patronul oltenilor chema televiziunile în sufrageria personală să-l prezinte, veniţi lume!, pe „Micul Balaci”. Între puştiul cu zâmbet candid şi cel care l-a umilit cândva pe marele Claudio Gentile nu era o chestiune de valoare, ci doar un scurt răgaz.

S-a scris apoi că băiatul aproape a semnat cu PSV Eindhoven pe o bagatelă de sumă, ceva la vreo 4 milioane de euro. Nimica toată. Vorba proaspătului reales în fruntea Ligii Profesioniste: „Să promiţi, să declari şi să te scarpini nu costă nimic”. La rândul lor, jucători mult mai experimentaţi au fost ameţiţi chiar de propriii patroni cu sume demne de „Războiul Stelelor”. Goian valora vreo 10 milioane de euro, Dică tot cam pe atât, dacă nu mai mult, iar Rădoi, cu oferta de la Manchester United la orizont, se ducea chiar spre mizilicul de 20 de milioane. Asta în timp ce recordurile stabilite de Hagi, la Real, şi de Ilie Dumitrescu, la Tottenham, cotate la 4 milioane, se plictisiseră de atâta aşteptare.

Ultimul transfer care nu mai aşteaptă decât parafa e cel al lui Florin Costea. Porto se pregăteşte să pună pe masă ba 4 milioane, ba 6, ba 7. În plină criză, cota lui Costea se umflă mai des ca cifrele din sondajele pentru preşedinţie. Avea dreptate realesul: „Avem un fotbal dat dracului!”.

Sorin Cîrţu a împlinit ieri 54 de ani. ProSport a publicat un interviu cu cel despre care se spune că era în stare să dribleze trei jucători pe metrul pătrat, iar Jurnalul Naţional i-a dedicat o jumătate de pagină. „Fotbalul românesc duce lipsă de valori. A avut nişte rezultate foarte bune într-o perioadă în care au fost jucători geniali, de excepţie, cu caractere asemenea lui Dobrin şi Balaci. În ultimii ani îi punem pe Hagi şi Gică Popescu… La ora actuală lipsesc jucătorii de calitate“, spune fostul atacant al Craiovei Maxima. De fapt, lipsesc mai multe. Lipsesc conducători, lipseşte civilizaţia, lipsesc ori sunt alungaţi fanii. A dispărut şi emoţia meciurilor de altădată. Mircea Lucescu vorbea tot ieri în ProSport despre un Rapid - Steaua din 1998, acel 1-1, cu golul lui Ciocoiu din ultimul minut. Ce meci! Biletele se epuizaseră cu trei zile înainte, stadionul a fost full cu trei ore până la start. Acum, derby-urile bucureştene se joacă pe arene jumătate goale în cel mai bun caz. Iar Dumitru Dragomir afirmă că avem un campionat „dat dracului“! Poţi să-l contrazici? Omul va fi săptămâna viitoare reales în fruntea LPF. E pe la al patrulea mandat, domneşte din 1996. Şi o va mai face atât amar de vreme. Apropo, domnule Dragomir, în ziua morţii marelui actor Gheorghe Dinică a fost amintită o declaraţie mai veche a domniei-sale. „Dacă ar fi să joc un personaj din fotbal, l-aş juca pe Dragomir“. E un moment cu care bossul Ligii Profesioniste s-ar putea mândri mai mult decât cu nenumăratele sale mandate. Chiar dacă marele artist sublinia că a avut parte în carieră numai de roluri profund negative.

Cu Stoichiţă, Steaua arată şi joacă altfel, dar asta e ca şi cum ai spune că stadionul roş-albaştrilor e situat în Ghencea. Ştiu şi copiii. „Trebuie să explodăm şi noi undeva”, afirma cel alintat „Lippi”. Iar Steaua „a explodat” tocmai acolo unde puţini se aşteptau. La Timişoara, contra unei echipe încurajate de 30.000 de suporteri extraordinari. A fost o victorie obţinută prin golul lui Surdu, apărată de prestaţia lui Zapata şi dirijată de la mijloc de evoluţia lui Pleşan. În general, cam aşa arată radiografia succesului de pe Bega. Surdu, Zapata, Pleşan… În afara evoluţiilor de duminică, toţi trei mai au ceva în comun: au fost aduşi la Steaua în mandatul lui Gică Hagi. În teren a mai fost şi Ionuţ Rada, „vinovat” de venirea lui în Ghencea e tot „Regele”, şi Ovidiu Petre, alt jucător aflat în raza de acţiune a lui Hagi încă de la Timişoara. Cu aceşti jucători şi cu priceperea lui Mihai Stoichiţă, Steaua se bate din nou la titlu. Hagi probabil că a privit partida de la Timişoara şi cu mândria omului care a lăsat ceva în urma lui. E valabil inclusiv pentru Poli.

Pe roş-albaştri i-a dus în Ligă, apoi a plecat, fiindcă patronul nu prea era de acord cu felul lui de a vedea fotbalul. Hagi contra Gigi, pe teme de fotbal! Şi ne mai mirăm că suntem unde suntem. A plecat e un fel de a spune… „Regele” l-a lăsat de izbelişte şi s-a dus la Constanţa să-şi împlinească visul. Un  vis care se numeşte Academia de Fotbal „Gheorghe Hagi” şi care e chiar mai frumos decât lobul cu care a uimit în 1994 nu doar pe columbianul Cordoba, ci şi ecranele din întreaga lume.

Se zice că Universitatea Craiova va pleca în pribegie la Turnu Severin. „E echipa tuturor oltenilor. Severinul e tot în Oltenia”, afirmă actualul patron, dublat de primarul care se pregăteşte să ofere legendei viză de flotant. Au dreptate oamenii. Dar, dacă aşa e, n-o cantonaţi doar la Dunăre, plimbaţi-o prin toată regiunea, să vină oltenii ca la circ. Fiindcă doar circ a mai rămas. Nici acela de foarte bună calitate.

„Echipa nu mai e iubită în Craiova”, spune, de departe, Ilie Balaci. Iarăşi corect. Dar mai au ce iubi oltenii? Pe vremea Marelui Blond, juveţii se adunau din toate zările cu o zi sau două înaintea marilor meciuri. Erau mângâiaţi de Dumnezeu cei cu rude prin Craiova. Aveau unde dormi. Cei mai ghinionişti dormeau în gară, ocrotiţi de acordurile lui „M-a făcut muica oltean”. Aveau ce iubi, aveau ce spera, aveau ce trăi. Adrian Mititelu a luat echipa în „B” după o retrogradare cu foarte multe semne de întrebare. A promovat-o, apoi a început să vorbească, atenţie, despre Liga Campionilor, despre campionate şi cupe, despre cum va ajunge echipa naţională să aibă cinci-şase titulari de la Craiova.

Sezonul trecut a fost aproape de Europa League, dar visul s-a făcut praf şi pulbere după două meciuri, Steaua şi Vaslui, iarăşi cu foarte multe semne de întrebare. Oamenii şi-au dat atunci seama că iubirea lor de altădată nu e decât un breloc, un circ nici măcar de soi. Au ales indiferenţa.

Sâmbăta trecută s-a lansat în Bănie cartea „Oblemenco, meciul cu viaţa”, scrisă de Ion Jianu. La prezidiu, Cristian Ţopescu, comentatorul Craiovei Maxima, şi Marcel Popescu, preşedintele coautor al eventului din 1991. Din sală a luat cuvântul Constantin Cernăianu, antrenorul care a adus Craiovei primul titlu de campioană, acum 35 de ani. „Nu jucam pe mulţi bani. Dar luptam pentru noi şi pentru public”. O sută şi ceva de oameni l-au aplaudat în picioare pe „nea Duţu”, cu sinceritatea şi emoţia de care Costea şi compania n-au avut parte probabil niciodată.

Craiova a obosit. Sătui să tot aştepte participarea în Champions League, cucerirea Cupei şi a campionatului, absolut sigure la fiecare început de sezon, fanii au ales indiferenţa. Indiferenţa Maxima. Atunci când Gigi Neţoiu a închis stadionul la un meci cu UM Timişoara, galeria a făcut priveghi în centrul oraşului. Acum, când Adrian Mititelu ordonă blocarea vânzării de bilete, nici măcar de priveghi nu mai are lumea timp şi chef. Cât să mai suporţi atâtea trofee şi atâtea promisiuni?

Ani şi ani la rând… Plus că, periodic, Mititelu a construit câte un stadion. Mai întâi, Tineretului. 25.000 de locuri, totul acoperit, machetă prezentată pe larg, redată şi mai pe larg de presa subordonată. La fel s-a întâmplat cu „Ion Oblemenco”. Urmează o altă arenă, ceva mai mică, pe care vor veni generaţiile noi de suporteri, copii crescuţi de actualul patron, un fel de şoimi ai patriei îmbrăcaţi în alb-albastru.

Ce mai plânge Kim Jong Il! La câte stadioane a construit Adrian Mititelu, putea să găzduiască de unul singur un Campionat Mondial… Echipa? E pe cele mai înalte culmi, la un loc de retrogradare. Bornescu şi Florin Costea, fotbalişti care au dus iluziile în spate, sunt puşi la zid. Ei şi ceilalţi îşi văd banii după cum bate vântul. Dar speranţa moare ultima, nu-i aşa? Din păcate, sau, pentru unii, din fericire, speranţa Craiovei de azi şi de mâine răspunde la numele de Adrian Mititelu.