Celor din familia Lucescu, mai ales celor care devin antrenori ai echipei naţionale, le e scris să dea explicaţii. Sau cel puţin să li se ceară. Demult, de prin 1981, când a preluat la 36 de ani echipa României, lui Mircea i s-a cerut să explice de ce Gabor, de ce Andone, de ce Klein, de ce Rednic, în general de ce Hunedoara. A fost un moment în care a trebuit să dea socoteală inclusiv pentru Ladislau Boloni, considerat de specialişti prea bătrân la 29 de ani. Răzvan a preluat moştenirea. Jumătate dintre cluburile primei divizii îi contestă selecţia. Să zică mersi că încă nu s-a trezit talpa fotbalului, adică diviziile inferioare! De data asta, ca şi în alte rânduri, cel mai tare urlă oltenii. Au şi motiv.

Universitatea Craiova e printre cele mai în formă echipe din campionat, locul 13, cu şapte eşecuri, două egaluri şi patru succese, iar selecţionerul îşi permite să nu ia în calcul parcursul vioi. Poate că Florin Costea merită mult mai multă atenţie, mai ales că nu e Mutu, dar de aici şi până la jignirile şuierate de Mititelu e cale chiar mai lungă decât cea dintre Universitatea de azi şi Craiova Maxima. Deşi, la cum merg lucrurile, dacă l-ar fi convocat pe Costea cel mare, Răzvan se putea trezi contestat că-l nedreptăţeşte pe Costea cel mic. Se ştie că la Craiova, Florin pune condiţia să fie titular şi mezinul, Mihai. Oricum ai da-o, Răzvane, nu e cale de ieşire. Aşa că, între două avioane, între două şedinţe de analiză video, pune mâna pe hârtie şi aşterne motivele pentru care-ţi permiţi să faci selecţia cum crezi că e mai bine!

Într-o ţară cu milioane de selecţioneri trebuie să poţi ţine piept măcar celor care au făcut din Liga lui Mitică o aşa mândreţe de competiţie!

Aşa a prezis preşedintele Mircea Sandu. „O să ajungem să ratăm următoarele şase-şapte campanii”. Cum ar veni, mai vorbim prin 2020 sau 2022. Cum ne-o fi norocul. Cam asta e strategia omului care se pregăteşte să fie reales la anul în funcţia de şef al fotbalului românesc. Să nu uităm, declaraţia venea după 0-5 la Belgrad. Zero la cinci!

„Vom analiza, vom trage linie şi vom vedea ce e de făcut. Viaţa merge înainte”, cam asta au repetat, după umilinţa de sâmbătă, Mircea Sandu, Lupescu şi Dumitru Dragomir. „Investim anual un milion şi jumătate de euro în echipele naţionale de juniori”, a spus capul FRF la Recursul etapei, între două jigniri aruncate lui Ion Crăciunescu. Noroc că fostul mare arbitru l-a pus la punct scurt, iar Naşu’ a închis telefonul.

Tocmai asta e problema, domnule preşedinte! Nu de bani a dus lipsă federaţia, ci de idei, de strategie şi de competenţă! E bine că se investesc bani, dar contează şi cum. Dar nu ne facem griji. Programul cu care veţi câştiga la anul încă un mandat, ocazie cu care-l veţi întrece pe Ceauşescu la anii de domnie, va conţine vorbe mari şi de lemn despre viitor, strategie, copii şi juniori, grija zilei de mâine, câte şi mai câte. În lună şi în stele.

Bineînţeles, după Feroe, uf, să treacă şi meciul ăsta, va urma analiza. Să ştiţi, totuşi, că meciul de la Belgrad nu s-a pierdut la „Doi cocoşi”. Umilinţa a venit după anii de blaturi, de compromisuri, de mistificări ale comisiilor federale şi de umplut buzunarele în deceniul petrecut la adăpostul „Generaţiei de Aur”. Poate ne vom califica în 2020. Sau 2022. Să vedem însă cine mai are cheful, nepăsarea sau nesimţirea să aştepte până atunci.

Elocvent pentru fotbalul nostru şi pentru felul de a vedea şi a judeca lucrurile este că după egalul de la Paris cel mai mult s-au auzit şi ofuscat Gigi Becali şi Adrian Mititelu. Plus, înainte, Cristi Borcea. Adică trei dintre patronii care şi-au dezamăgit cel mai mult fanii propriilor echipe în ultima vreme. Toţi aceşti antrenori de duminică au criticat selecţia şi tactica! Răzvan Lucescu n-a predat o lecţie de fotbal şi nici n-a pus tricolorul pe Tour Eiffel. „E un rezultat mare” au spus şi selecţionerul, şi preşedintele FRF. Deocamdată e un rezultat bun. Mare va fi dacă peste ani vom observa că egalul de sâmbătă seară a fost actul de naştere al unei generaţii care va avea ceva de spus. Aşa cum, în 1982, egalul de la Florenţa, contra campioanei mondiale, a consolidat generaţia Euro 84. Sau cum în 1988, victoria de la Sofia a născut generaţia Italia 90, botezată ulterior „de aur”. Sigur, echipa lui Răzvan, bine că putem discuta despre aşa ceva, nu face spectacol. Dar e o echipă la care putem privi cu speranţă. Ceea ce nu mai putea fi vorba cu Victor Piţurcă. Dacă Gigi Becali spunea că la începutul mandatului lui Piţurcă echipa juca mai bine decât acum, ar fi avut într-o măsură dreptate. Cu Piţurcă, echipa a făcut în toamna lui 2005, 2-0 la Constanţa, contra Cehiei, o partidă memorabilă. A fost, e drept, meciul lui Mutu, dar s-a întâmplat, totuşi, în mandatul celui mai criticat selecţioner al ultimelor două decenii. Lui Răzvan i se reproşează jocul defensiv. Ce antrenor român s-ar fi dus să atace Franţa pe Stade de France? Nu-mi vine în minte vreun nume. Egalul de la Paris e punctul de plecare. Meciurile cu Austria şi Feroe, chiar şi cel de la Belgrad, ar trebui să însemne turnanta către calificările viitoare. Cât despre critici şi aprecieri, să nu-ţi faci probleme, Răzvan! Vicente Feola a luat în 1958 primul titlu mondial din istoria Braziliei. Când s-a întors după eşecul din 1966, a avut ceva probleme locative. Pur şi simplu, fanii îi dăduseră foc la casă.

Adrian Mutu a lipsit de la amicalul cu Ungaria. Asta nu mai e o ştire, ştire era dacă ar fi venit. Ani la rând s-a discutat cine merită să fie căpitanul echipei naţionale. Mutu sau Chivu? Dilema a răsărit inclusiv la numirea lui Răzvan. Eterna dispută dintre starletă şi profesionist. Cristi Chivu vine oricum şi oricând la echipa naţională. Vine şi pune osul, chiar şi umărul, fără să-i pese că acesta mai trosneşte uneori. Pentru Ungaria a sărit în avionul de Budapesta venind de la Beijing, asta înseamnă vreo 10.000 de kilometri. Mutu n-ar fi venit nici la Siena, 50 de kilometri de Firenze. Mutu a răcit. Nu era prima dată. Dacă ar fi fost uns căpitan, deşi nu cred că şi-ar fi dorit asta, trebuia să trimită banderola prin poştă, cu proces verbal de predare-primire, la cât a lipsit. Să sperăm ca va veni la Paris, unde Mircea Sandu îi va prezenta noii coechipieri, dar şi noul antrenor, aşa cum se procedează cu elevii cei noi. Gripat pentru naţională, Adrian a dat patru goluri la o miuţă cu Fiorentina, chiar în seara premergătoare meciului de la Budapesta. Nici nu mai ştiu ultimul mare meci al lui Mutu în tricoul tricolor. Poate cel din Belarus, pentru Euro 2008. Şi cel cu Italia, la Zurich, dacă n-ar fi existat penalty-ul ratat. S-o fi păstrat pentru Stade de France, acolo unde echipa naţională îşi va juca şi ultima fărâmă de şansă. „Echipa naţională a fost vitrina de lux a carierelor noastre. Aşteptam reunirile ca pe nişte Revelioane, atât ne era de drag să venim”, spunea Gică Popescu rememorând anii Generaţiei de Aur. Văzând dragostea lui Mutu faţă de echipa naţională, ne e şi mai clar de ce între Euro 2008 şi precedenta calificare la un turneu final trecuse aproape un deceniu de secetă.

Noul sponsor al echipei naţionale a avut ghinionul să lanseze sloganul bazat pe „O nouă atitudine pentru echipa naţională” în preajma „dublei” de tristă amintire, cu Serbia şi Austria. Povestea a fost reparată cumva de Răzvan Lucescu. Noul selecţioner chiar a adus cu el o nouă atitudine. Jurnaliştii prezenţi la reunirea de luni au avut un şoc. De la fortăreaţa lui Piţi direct la transparenţa lui Răzvan. Pentru cei obişnuiţi cu sârma ghimpată de la Mogoşoaia şi care se osteneau să-şi facă meseria în condiţiile din trecut, unii ajunseseră să se simtă în largul lor doar în mediul respectiv, atitudinea lui Răzvan Lucescu a semănat cu o eliberare. Parcă şi imaginile de la antrenamente sunt mai vesele. Mai vedem şi noi cum arată un antrenor care face glume sau un jucător care aleargă cu zâmbetul pe buze. Acum e acum. De la Marijampole mai departe, atitudinea cea nouă ar trebui să se regăsească şi pe teren. Unde au dispărut secvenţele de la Euro, când tricolorii cântau imnul înlănţuiţi şi încurajaţi de corul celor câteva mii de suporteri? Poate memoria va reveni începând chiar de mâine, iar „momentul Lituania” va fi nu doar certificatul de naştere al unui selecţioner, ci şi al unei echipe. E rândul jucătorilor. Demonstraţi-ne că mai putem discuta cu speranţă despre echipa naţională!

Poveştile „lotului Penescu”, eliberarea lui Gigi Becali şi Sărbătorile de Paşti aproape că au trecut în uitare ştirea potrivit căreia Mircea Lucescu a refuzat oferta de a prelua echipa naţională. Elegant, dar ferm. „I-am făcut o ofertă de nerefuzat”, obişnuia să spună Vito Corleone în „Naşul”. Probabil că Mircea Lucescu refuzase oferta dinainte chiar ca Ionuţ Lupescu, trimisul „Naşului” de la FRF, să ajungă la Marsilia. A şi recunoscut că a cerut un răgaz de câteva zile doar din politeţe. Atât de tentantă a ajuns echipa naţională a României, încât Lucescu a acceptat să vină la o cafea doar din politeţe. Chiar şi salariul era neatrăgător pentru un antrenor precum Lucescu, pentru proiectul de reconstrucţie şi pentru trâmbiţata reţetă pe care federaţia o adună cu marketingul: 500.000 de euro, exact cât clauza lui Piţi! Relaţia Mircea Lucescu – echipa naţională a fost ca în povestea aceea, când a vrut el, n-a vrut ea, şi când ar fi vrut ea, n-a mai vrut el. În anii de după „Generaţia de Aur”, Lucescu era pus în geam de capii federali, dar atât. La echipa naţională venea, de fiecare dată, altcineva. „Sunt prea bătrân… Şi nici echipa naţională nu mai e ca pe vremea mea”, a spus „ţarul” de la Doneţk. Cândva, la „Replay”-ul de pe TVR 2 s-au difuzat imagini de pe „vremea” lui Lucescu. Lotul de la Euro 1984 la un grătar în mijlocul naturii. Azi, până şi secvenţe de genul acela ar fi greu de obţinut. Prin negura de la Bamboo sau de la Quando se filmează cam greu.

Stadion Farul. Capacitate: 15.500. Minus 10% din raţiuni de securitate, egal 14.000 de bilete. Avem 8.000 la case, 800 pe net, 1.300 pentru sârbi. Total: 10.100. Restul de 3.900, sponsorii şi „Familia fotbalului”. Ce duios sună! Familia fotbalului. Ce ne-am face fără familia asta? Fie ploaie, ger, caniculă, ea e mereu la datorie. Unde joacă echipa naţională, hop şi „familia” asta! Termenul n-a fost inventat la Casa Fotbalului. Nu, l-au inventat baronii de la FIFA şi UEFA. La turneele finale, pe arene de 40.000 sau 50.000 de locuri, familia lor ia câteva mii de bilete. La noi, tot cam atât, deşi arena de la Constanţa e de trei sau patru ori mai mică. Înseamnă că, vorba celor de la Caţavencu, ai noştri sunt mai preţioşi decât ai lor. Şi sunt. La ultimele alegeri, un membru din pătura mai de jos a familiei a spus în faţa microfoanelor: „Votăm cu domnul preşedinte Mircea Sandu, că el e acuma preşedinte. Când o fi Gică Popescu, o să votăm cu el”. Ieri, pe Sport.ro, Ionuţ Lupescu a clarificat situaţia. „Aşa e tot timpul când jucăm la Constanţa, arena e mică. În Bucureşti ştiţi că nu putem juca din cauza galeriilor marilor cluburi”. Corect. Dar tare mi-e că, ţinând-o tot aşa, cu frica şi cu superstiţiile, stadionul cel nou va fi bun doar pentru finala Europa League. Şi pentru câteva mii de fani pe care-i adună Dinamo, anunţatul chiriaş, la meciurile de acasă.

Se spune că marile echipe, marii antrenori şi marii fotbalişti tratează şi meciurile amicale cu aceeaşi seriozitate ca şi cele oficiale. Echipa României a pus osul contra Croaţiei timp de o jumătate de repriză, prima. Oaspeţii au câştigat fără să forţeze, au avut şi noroc, are dreptate Mircea Sandu, dar poate că e mai bine aşa. O victorie şchioapă cu jucători proveniţi din campionatul intern l-ar fi făcut pe Dragomir să răguşească explicând cât de tare e Liga lui Mitică. Aşa, rămânem cu beculeţul aprins şi cu speranţa că Mutu plus Chivu plus ambiţia vor aduce succesul contra Serbiei. Apropo de competiţia internă, craioveanul Costea a dezamăgit din nou. În ritmul ăsta, cele 12 milioane visate de patronul oltenilor vor rămâne ceea ce sunt acum, vise, iar starul din Bănie va intra în rândurile celor plecaţi ba spre zările fostei URSS, ba prin nisipurile arabe. La seara cenuşie a contribuit şi publicul. Vreo 5.000 de fani, majoritatea stelişti, s-au încumetat să vină la stadion, preocuparea de bază fiind huiduielile, iar clienţii lor, Becali, Dragomir şi Lobonţ. Ultimul, din considerente de Dinamo. Ionuţ Lupescu se laudă, pe bună dreptate, cu fondurile atrase din marketing, dar amicalul de miercuri s-a bucurat de o nonpopularizare totală. N-am văzut vreun afiş în Bucureşti, n-a existat vreun apel al federalilor către public. Şi ne mai mirăm că nu vine lumea.

Pentru declaraţia aiurită de la finalul meciului cu Franţa, „ce, suntem vreo superputere şi n-am aflat eu?”, Ciprian Marica a fost beştelit şi îndelung, şi meritat. Aşa am crezut zile bune. De miercuri seară însă, am altă părere. Marica a avut dreptate. România nu e o superputere. Nici măcar o forţă. Cu jucători care gândesc în felul atacantului de la Stuttgart, echipa naţională de azi îşi poate încorda muşchii cu Insulele Feroe. O, şi ce skanderberg a ieşit luna trecută la Torshavn! De la egal la egal mai bine de o repriză. Miercuri seară am văzut într-adevăr cum arată o superputere. În minutul 23, Serbia avea 3-0 la Viena, pe stadionul pe care Franţa, sperietoarea lui Marica, fusese perpelită zdravăn la primul meci din preliminarii. Dacă sârbii au produs faze memorabile, precum primul gol şi cel de-al treilea, fraza serii i-a aparţinut lui Mihai Mironică. „Ştirea zilei a venit din Lituania, unde echipa Insulelor Feroe a pierdut. Dacă ar fi învins, România termina anul pe ultimul loc în grupă”, a spus Mironică la Sport.ro, afirmaţie care merită reluată la sfârşit de an, cu ocazia celebrelor retrospective.

Când o echipă mai slab cotată obţine un punct contra uneia favorite, printre expresiile tocite ale presei se numără şi „un egal cât o victorie”. S-ar fi potrivit, de exemplu, bravilor pescari din Feroe, care au ruşinat Austria, învingătoarea Franţei! Acest 2-2 ciugulit sâmbătă e ca o frecţie la piciorul de lemn al echipei naţionale, un diagnostic mincinos, menit să prelungească agonia. Din mai multe voci răguşite auzim că „şansele de calificare rămân intacte”. Hai, nu zău! Cu 5 puncte din 6 posibile pierdute acasă. „Am jucat extraordinar primele 30 de minute”, altă inepţie post-Franţa. În primul rând că n-au fost 30 de minute, ci exact 17, minutul golului marcat de Goian, interval în care cu două şuturi pe poartă, singurele până la final, am dat tot atâtea goluri. Să fie vorba de noroc? În al doilea, când adversarul te domină mai mult de două treimi din meci, poţi scoate, iată, cel mult un punct. „Cine suntem noi, vreo superputere?”, susura la final, pe ton pocit şi legănat, Marica. Dacă generaţiile din 1970 încoace ar fi gândit precum ignorantul lui VfB Stuttgart, echipa României ar fi rămas la nivelul unui 1-7 încasat la Zürich acum 40 de ani. Păcat de Daniel Niculae, întors de pe aeroport ca un fugar fără viză, în condiţiile în care lotul cuprindea experimente gen Găman ori Tameş.