Anunţul previzibil făcut miercuri de Gică Popescu, de a nu candida la preşedinţia FRF, transformă scrutinul de pe 25 ianuarie în ceea ce şi-a dorit însuşi Mircea Sandu: un simulacru. Nimic altceva decât o formalitate, nici măcar interesantă, plus un prilej pentru tradiţionalul grătar udat cu vin de Lechinţa, tata Jean să trăiască, şi organizat în cadrul primitor, asta chiar că-i bună, al Academiei de la Mogoşoaia. Acolo de unde ar trebui să răsară ziua de mâine a fotbalului nostru, dar de unde nu se vede decât fumul gros al mititeilor federali. La conferinţa de presă în care a zugrăvit, dur şi corect, peisajul păstorit de Naşu’ şi de Dumitru Dragomir, fostul căpitan al Barcelonei a parafrazat o declaraţie a preşedintelui reales. „Fotbalul românesc va intra în criză”, spusese Mircea Sandu, uitând să adauge că, din punct de vedere al crizei, fotbalul nostru o luase cu mult înaintea celei globale. „Sunt convins că va urma o criză foarte mare”, a spus Popescu, legând fenomenul de realegerea pentru următorii patru ani a lui Sandu, care va aduna astfel un sfert de veac în jilţul de preşedinte. Zeci de cluburi aflate în criză financiară se vor încuscri cu un om aflat de foarte mulţi ani în criză de proiecte şi de idei. Şmecheriile comisiilor vor bălti mai departe, arbitrajele după ureche şi după interese vor continua, ambiguitatea regulamentelor va rânji cu toţi colţii. Apropo de arbitraje, se aude că dopul de la şampania noii candidaturi a Naşului va pocni duminică, la Cluj, în bârlogul grupării pentru care în mai multe rânduri fluieraşii au pus umărul, amintind de anii Victoriei sau ai Flacărei Moreni. Până la urmă, totuşi, 25 ianuarie 2010 va fi o dată cu semnificaţie. În acea seară, la Lisabona, doi fotbalişti români, Hagi şi Gică Popescu, vor juca un meci caritabil, făcând parte din echipa prietenilor lui Ronaldo şi Zidane. Tot e ceva.

La 20 de ani după căderea lui Ceauşescu, spiritul cizmarului trăieşte prin Mitică Dragomir. Acest individ unsuros, care-şi dă ochii peste cap cu viteza unui flipper stricat şi care s-a autointitulat Don Corleone, ce blasfemie!, a călcat alaltăieri peste faptul că Mircea Sandu se reface pe un pat de spital la Nisa şi a dat buzna într-un Comitet Executiv. De ce blasfemie? Don Corleone era un personaj de film. Mitică e o caricatură. Nici măcar reuşită. Corleone era un şmecher. Dragomir e o reptilă gata să-şi recompună coada după cum îi dictează şefii lui, vătafii de cluburi. Mitică nu e şeful preşedinţilor, aşa cum vrea el să creadă, ci valetul lor. „Vreţi să reducem cu 50 la sută contractele fotbaliştilor? Vineee băiatul!“. Cică e caz de forţă majoră pe criza asta. Ce mazetă de preşedinte! Bine, e preşedintele LPF pe care preşedinţii mucegăiţi de pe la cluburi îl merită.
Data strigării pentru şefia FRF, altă cacealma. S-a fixat prin decret ziua de 25 ianuarie 2010. „Sunt 15 zile pentru campanie“, a socotit de la Nisa eternul Mircea Sandu. Aferim! Bine, nu-l plângem pe Gică Popescu. Are experienţa trecutelor alegeri în care i-a dat broboane reci eternului. Mai rău e la Costi Iacov. La alegerile pentru Cotroceni a fost un tip, Ninel Potârcă, cu vreo 0,1 la sută din sufragii. Groparul lui FC Naţional se plânge, pe bună dreptate, că-l arde timpul. Costi, să n-ajungi un Ninel Potârcă al Casei Fotbalului!

De obicei, echipele româneşti merg în cupele europene cu gâtul pe butuc. Unirea s-a dus la Stuttgart visând la primăvara Champions League cu uşurinţa cu care copiii visează la jucăriile de la Moş Crăciun. Dincolo, Christian Gross i-a avertizat pe nemţi că va „exploda” dacă elevii lui vor pierde în faţa unui adversar considerat de el „mult mai slab”. Asta a fost un fel de pregătire psihologică. Cei de la Stuttgart au priceput mesajul celui care le era antrenor de trei zile şi au încheiat socotelile unui meci crucial în minutul 11, minutul în care Pogrebnyak a luat la mişto una dintre cele mai sigure apărări din Liga lui Mitică, o apărare, e drept, ciuntită serios miercuri seară. Din păcate, în stil clasic, Unirea a încheiat cel mai frumos sezon românesc de Liga Campionilor cu un car de probleme. Varga a fost ţinut rezervă pe motiv de indisciplină. Viitorul lui Dan Petrescu e şi el incert. La Urziceni sau în alte zări? Bucşaru şi-a căptuşit conturile golite de criză cu milioanele de la UEFA, dar investiţiile în echipă sunt mai nesigure decât leul în faţa euro. Chiar şi în jurul lui Mihai Stoica apar variante precum Vaslui sau chiar Steaua! Ar fi păcat ca perioada care va urma pentru Urziceni să depindă prea mult de eşecul de pe „VfB Arena”. E fotbalul românesc plin de exemple cu echipe care suspină privind tablourile din care reiese că au dansat un sezon sau două. Dar poate că Dumitru Bucşaru, Petrescu şi MM s-au convins deja că există viaţă şi după Stuttgart. Şi că victoria de la Glasgow ori succesul cu Sevilla nu au devenit încă piese de tablou.

Primirea de care a avut parte Universitatea Craiova la Turnu Severin nu trebuie să mire. Prin 1997, după incidente la un meci cu Sportul, în Bănie, arena „Ştiinţei” a fost suspendată mai multe etape de comisiile FRF. Îmi aduc aminte că la şedinţa la care s-a luat în discuţie ce se întâmplase la meciul cu Sportul, echipei i-au fost suspendaţi şi mai mulţi jucători, oltenii au venit la Bucureşti cu autocarul! A făcut epocă printre jurnalişti o replică a lui Ionuţ Luţu. La finalul şedinţei, Silvian Cristescu l-a întrebat: „Şi cu noi doi ce se întâmplă?”. La care Luţu a răspuns repezit, în stilul lui clasic: „N-ai auzit? Ne-a clacat! Aşa a zis, că se clachează cazurile Luţu şi Cristescu”. Asta după ce Florin Gâtejan, cred că el, anunţase cu câteva minute înainte că „se clasează cazurile Luţu Ionuţ şi Cristescu Silvian”… Două sau trei meciuri, Craiova a jucat la Severin. A jucat şi la Târgu Jiu, şi la Petroşani… La Severin, arena a fost mereu plină. Echipă iubită mereu, „Ştiinţa” a atras atunci şi mai multă simpatie. Plecase în pribegie cu zeci de mii de oameni după ea. Atunci a forţat-o federaţia. Azi o îndeamnă patronul. Declaraţia de ieri a lui Mititelu, „Sper ca şederea noastră aici să nu fie aşa lungă”, lasă loc de-ntors. Probabil că Universitatea va continua să joace în Bănie. Deşi echipa n-a fost vreodată breloc politic, unul dintre candidaţii la preşedinţie, e vorba de Geoană, şi-a făcut campanie pe spinarea ei. Pe site-uri se lăfăie şi o imagine cu Geoană şi Mititelu, coloraţi cu câte un zâmbet care l-ar face invidios şi pe Ion Iliescu, înconjuraţi de fotbaliştii olteni. Se zice că, în mare criză financiară, jupânul Craiovei aşteaptă scorul de duminică. El e gata să mai bată un record. Pe zecile de mii de fani din Craiova i-a amăgit până acum cu promisiunea rezultatelor. Pe cei de la Severin îi va amăgi cu mutarea echipei.

Ani la rând, Hagi şi Gică Popescu au fost în competiţie. S-au întrecut pe numărul de selecţii la echipa naţională, pe titlul de cel mai valoros fotbalist român al anului… Şi-au împărţit sintagma de lider al „Generaţiei de Aur”… După ce „Baciul” a pus pe picioare o şcoală de fotbal la Craiova, „Regele” a mutat cu o academie la Constanţa. Între timp, au devenit cumnaţi. ProSport i-a provocat zilele trecute pe amândoi la o discuţie despre Barcelona şi Real Madrid.

Rezultatul s-a materializat ieri în două pagini de ziar. Două pagini care n-au putut cuprinde întreaga poveste a dialogului. Legănat pe unul dintre fotoliile de la propria firmă, Popescu a punctat primul: „Ai cămaşă cu dunguliţe albastre, < cumetre>… Albastrul trage spre Barca. Uite, <fratele tău> are cravată mov, cămaşă albă, e mai fairplay, bate şi spre Real…” Când a venit vorba despre un pronostic la meciul de mâine-seară, Hagi a ales primul serviciu: „Nu dau pronosticuri, să dea Gică”. Apoi, singurii fotbalişti români care s-au simţit ca acasă şi pe „Nou Camp” şi pe „Bernabeu” s-au întrecut în analize tactice. „Cruyff a desenat jocul Barcelonei”, a spus Hagi. „Ce înseamnă asta?”, a întrebat reporterul. „Fiecare post avea un număr, o cifră…”, a răspuns Popescu. Sesizând nedumerirea, fostul căpitan al Barcelonei a luat o foaie şi o cariocă dintre cele care leneveau pe sticla biroului. „Numerele 8 şi 10, de exemplu, reprezentau mijlocaşii ofensivi. Numărul 6 însemna mijlocaşul din spatele lor, iar numărul 4, pe cel din faţa apărării.  Fundaşii laterali erau 2 şi 5, centralul era 3, extremele erau 7 şi 11, vârful clasic era 9… Când intrai pe teren, Cruyff zicea: <Joci de numărul 6>, de exemplu. Atât”. Hagi s-a retras în 2001. Gică Popescu, doi ani mai târziu. Şerveţelele şi ceştile de cafea rotite de cei doi într-un birou din Piaţa Rosetti fac parte dintr-un mozaic al viitorului, care grăieşte că am jucat cândva la Real şi Barcelona.

Dinamo tot caută un antrenor. Andone a fost în tribună la Timişoara, dar „societatea” din Ştefan cel Mare, aşa se alintă acţionarii dinamovişti, pare să nu conştientizeze. „Să vedem ce zice Dinu”, a glăsuit Vasile Turcu, aluzie la faptul că Mister e singurul care poate decide cine antrenează echipa. Lucru îndoielnic. La câţi preşedinţi şi antrenori sunt în curtea lui Dinamo, ar fi culmea ca un singur om, fie el şi Cornel Dinu, să aibă atâta putere. Echipa a pierdut la Timişoara cu 2-0, dar a scăpat ieftin. La ce au jucat, „câinii” puteau fi ruşinaţi chiar mai rău. Cu tot cu bara lui Claudiu şi cu penalty-ul ratat de Marius Niculae.
Dinamo nu s-a văzut cu mult înainte de căderea ceţii. Ţălnar face parte din istoria dinamovistă, dar căciula e mare. Pentru golul de istorie de la Hamburg şi pentru multe altele, el ar putea face parte dintr-o echipă de consilieri care să cinstească trecutul. Altă ciudăţenie. Ţălnar, care ar putea fi consilier, antrenează, iar Dinu, care ar putea antrena, consiliază. Dinamo tot bâjbâie de câţiva ani şi nu găseşte ceea ce caută. Uneori, ai impresia că nu se ştie prea bine nici măcar ce anume caută Dinamo. Caută preşedinte, caută acţionari, caută antrenor, umblă după fotbalişti… Nu degeaba expresia „se caută” e marcă înregistrată de Cornel Dinu.
De luni seară s-a făcut praf şi mitul invincibilităţii la Timişoara. Era o miză şi asta. Parcă şi fantasticul public bănăţean se obişnuise cu ideea. Stadionul n-a fost plin, atmosfera mai calmă ca altădată. Speranţa a încolţit abia după 1-0. La urma-urmei, campionatul a mai câştigat o echipă care trage la titlu, Poli, iar fotbalul nostru un antrenor, pe Sabău, care atrăgea priviri piezişe. Un tip care astă-vară l-a eliminat pe Lucescu, iar acum a băgat la apă o statistică veche de 12 ani, cât trecuse de la ultimul succes în campionat al Timişoarei contra lui Dinamo, nu poate fi decât un antrenor cu viitor.

Aproape nu mai ştii ce înseamnă să mergi în România la un meci de fotbal. Risc sau privilegiu? Privilegiu fiindcă, uitaţi-vă la Steaua, s-ar putea ca echipa favorită să aibă meci cu porţile închise. La finalul partidei din Ghencea, Dumitru Dragomir deplângea atmosfera unui asemenea joc. Asta în condiţiile în care Liga Profesionistă a pus lacătul pe stadionul Stelei de parcă la fiecare meci s-ar filma la nesfârşit un cadru pentru un film cu puşcăriaşi. Din păcate, e tot mai riscant să şi mergi la meci. Racheta iresponsabilului de la Cluj putea foarte bine să ajungă şi prin tribună. Numai o nenorocire ca asta nu s-a întâmplat pe vreun stadion din România, să fie oameni răniţi de petarde, în tribună sau pe teren! Că-n rest, le-am cam avut pe toate. Când a fost deputat, Dragomir s-a luptat pentru o lege care să pedepsească violenţa. A izbutit s-o ducă la capăt, dar asta n-a fost de ajuns. A devenit un pericol şi să te intersectezi cu huliganii care-şi urmăresc favoriţii prin cârciumi. Neavând acces la stadion, câţiva fani ai Rapidului au ieşit la final din baruri, era să scriem că au ieşit din grotă şi ar fi fost mai bine, dând buzna cu bâta în mână printre maşini, în toiul nopţii. Mai întâi a fost violenţa conducătorilor. Isterizaţi de atâtea certuri ale patronilor de cluburi, fanii merg la stadion gata antrenaţi. Urlă conducătorii, urlă şi ei. Asta în numele iubirii pentru echipă. Poate atunci când preşedinţi vor fi alţii, poate când unii dintre ei îşi vor schimba atitudinea, ceea ce e greu de crezut, sau când vom avea stadioane care să respire civilizaţie, nu gropile cenuşii moştenite de la Ceauşescu, vom avea şi alt public la fotbal. Până atunci, să fim atenţi să nu ne trezim cu vreo petardă lângă noi. Cât despre cei puşi cu adevărat să asigure ordinea, jandarmi sau angajaţi ai firmelor de pază, mai bine să ne amintim de un slogan de tristă amintire: staţi liniştiţi, veghează pentru noi!

Giuleştenii, oameni isteţi şi trecuţi prin multe, s-au prins. „A mai găsit Copos un <> pe care să-l stoarcă de bani”, au comentat fanii Rapidului după eşecul cu CFR, văzându-l pe investitorul made in Germany cum se bucura la primul gol al clujenilor. Confundase omul echipele, credea că echipaţii în vişiniu ar putea fi viitoarele sale comori pe linie fotbalistică. Ai lui erau însă în alb. Se mai întâmplă. Periculos pentru Herr Stache ar fi să-l confunde pe George Copos. Să creadă în poveştile sale despre farmecul vieţii, despre onoarea oamenilor de afaceri români şi despre cum se scufundă Pământul. Slavă Domnului, oricum n-ar fi primul! Întrebaţi-l pe Valvis, dar mai ales pe Taher. Asta doar dacă ne referim la fotbal.
Poate că eticheta de „guşter” e nemeritată. Se vorbeşte totuşi de domnul Lutz Stache cam prea des şi cam prea mult. El e noul Berlusconi din Giuleşti. Personal, într-un fotbal dominat de patroni care ameninţă că mută echipele dintr-un oraş în altul precum scaunele de cârciumă, care terfelesc fostele glorii, apoi jură fals că le va face statui, ori care dau din buric cu trabucul în colţul gurii, cu toţii veritabili circari, nu mai cred în salvatori cu S mare. În oameni providenţiali coborâţi printre muritorii din peluză să predea lecţii de fotbal şi de management al fotbalului.
Cât despre neamţul acesta care vrea să cumpere Rapidul, e elocventă o declaraţie dată în faţa camerelor de luat vederi chiar după meciul cu CFR Cluj: „Îl cunosc pe domnul Gigi Becali. Cred că, fără el, fotbalul din România n-ar mai avea acelaşi farmec”. Eşti de-al nostru, coane Stache!

Anghel Iordănescu a câştigat, ca jucător şi antrenor la Steaua, şase titluri de campion şi tot atâtea Cupe ale României. A fost secundul lui Emeric Ienei în noaptea magică de la Sevilla, în care a avut parte şi de, probabil, cea mai frumoasă retragere a unui fotbalist din istorie, el evoluând din minutul 73 al marii finale cu Barcelona. Fotbalul românesc a jucat două finale ale Cupei Campionilor. În cea de-a doua, din 1989, jucată în oraşul învinşilor din 1986, Iordănescu a fost antrenor principal. Asta după ce, din aceeaşi postură, cucerise cu doi ani înainte Supercupa Europei. A evoluat de 64 de ori în echipa naţională, pentru care a marcat 26 de goluri. Două dintre ele fac parte din cele mai mari succese ale echipei României: în 1977, 2-0, la Zagreb, contra Iugoslaviei, şi în 1980, 2-1, pe fostul „23 August”, împotriva Angliei. Cu un astfel de personaj a dat să se dueleze, acum câteva zile la gsp.tv, Gigi Becali.

Bineînţeles, armele latifundiarului erau rudimentare. „Ascultă, aici, Tata Puiule…”. Enunţul lui Becali a rămas în aer. Din studio, Iordănescu l-a pus la punct. „Dacă vorbeşti serios, te ascult, dacă nu, la revedere!”. Starul talk-show-urilor sportive şi nu numai a dat să mai gângurească ceva, dar părintele „Generaţiei de Aur” i-a retezat-o iar şi iar. Pus cu botul pe labe, mai-marele de azi al Stelei a dat înapoi. Din fotoliu vorbea o legendă. Mi s-a făcut, brusc şi din nou, dor de Iordănescu. Cuibărit, mult prea devreme şi mult prea mult, în politică, „Generalului” îi lipseşte fotbalul şi invers. Poate şi ăsta e un semn al prăbuşirii echipei naţionale. Cât despre latifundiar, ajunge, domnule Becali! Hagi, Ienei, Balint, Iordănescu… E prea mult! Deşi cred că, dacă v-aţi potoli şi de azi înainte, s-ar putea să fie deja prea târziu.

Mircea Angelescu l-a inventat pe Mircea Sandu ca preşedinte la FRF şi l-a repus pe tapet pe Dumitru Dragomir. Fost preşedinte la Victoria, Dragomir ieşise în anii 90 din prim-planul fotbalului după cele şapte luni petrecute „la Bastilia”, aşa cum îi place să spună.

Prin 1992, Angelescu a fondat Liga Profesionistă de Fotbal şi l-a uns pe Dragomir „vice”. Din această poziţie, Dragomir a făcut în 1996 saltul la postul de preşedinte după accidentul vascular suferit de Mircea Angelescu. Probabil că, fără acest episod nefericit, fotbalul nostru s-ar fi aflat mulţi ani sub domnia şi influenţa celui înhumat ieri. Pe Mircea Sandu l-a scos din joben în 1990, un fel de contrapartidă la personalitatea lui Mircea Pascu, poate singurul om din fotbalul românesc pe care Angelescu îl resimţea ca un os de peşte în gât.

Nu e mai puţin adevărat, lui Mircea Angelescu îi plăcea să parieze pe tineri, lucru preferat în încâlcitele vremuri postdecembriste de cei curajoşi şi deştepţi. Inclusiv venirea lui Cristian Bivolaru, fostul „ministru de externe” al FRF, după care Sandu oftează şi azi, i se datorează. O amintire de demult. În iunie 1993, după dezastrul de la Kosice al echipei naţionale, Cornel Dinu a fost demis.

Peste câteva zile a fost convocată o Adunare Generală Extraordinară a FRF. Dinu a luat cuvântul şi a spus în faţa a vreo 300 de oameni ostili că „Mircea Angelescu este cancerul fotbalului românesc”. Sala ar fi vrut să-l linşeze pe fostul selecţioner, care nu mai contenea cu acuzele. Mircea Sandu se făcuse mic în prezidiu. Angelescu, cel care conducea şedinţa, a făcut apel la calm şi l-a invitat pe Dinu să continue. Închipuiţi-vă un Dinu înverşunat. Sala a amuţit, dominată de personalitatea lui Angelescu. Dinu şi-a susţinut discursul. Cine ştie cum ar fi arătat fotbalul nostru fără convalescenţa celui dispărut…

De fapt, Mircea Angelescu a murit prima dată în 1996, odată cu accidentul vascular suferit atunci.