Sună de patru ori şi apoi intră căsuţa. „Aţi apelat cutia poştală a abonatului…”. Trei ore mai târziu, răspunde asistenta lui, ascultă despre ce e vorba, după care turuie un răspuns a cărui cadenţă seamănă izbitor cu cea a cutiei poştale: „Îmi pare rău, nu e de competenţa Ministerului Sănătăţii. Nu Ministerul Sănătăţii avizează suplimentele alimentare! Adresaţi-vă biroului de presă pentru o poziţie oficială”. Insist să vorbesc cu ministrul, dar textul se repetă de încă trei ori.

Aplecat peste pandemia de A/H1N1, Attila Cseke nu are timp de Mutu şi de sibutramină. Cumva corect dacă, de trei zile, ProSport nu ar fi încetat să mai scrie despre Mutu! Scrie despre noi toţi, cei care, mai devreme sau mai târziu, vom primi de la farmacie un prospect care, în România, e supus teoriei relativităţii. Şi mai scrie despre faptul că românii cumpără boli de inimă din China încercând să slăbească. Dacă asta nu ţine de Sănătate, atunci treaba cu Insula Şerpilor nu e de Externe.

Că ministerul nu are căderea să aprobe suplimentele alimentare e mai puţin important. De la ministrul Sănătăţii ne aşteptam doar să fie într-atât de popular încât să ne poată vorbi oricând despre ce trebuie să facem într-o farmacie sau, dacă sunt imposibil de oprit capsulele care vin ilicit din China, să ne înveţe măcar ce să culegem din pădurile noastre.

Las telefonul şi privesc pe site-ul ministerului, la poza lui Cseke. După cum zâmbeşte, e clar că aflase cu mult înaintea noastră că trăim într-o ţară în care nici în muşeţel nu mai poţi avea încredere! Nu-i nimic! Şi noi am aflat, tot de multă vreme, că miniştrii ne tratează ca pe un strănut!

Sănătate, domnule ministru, şi, cum sunteţi atât de ocupat, renunţ la toate întrebările pe care voiam să vi le adresez. Mai am doar o curiozitate: dumneavoastră cum v-aţi propus să slăbiţi?

Gheorghe Becali a sărit atât de sus, încât aproape că l-a atins pe Dumnezeu. Atât de profund, încât a devenit Gigi. După aia, l-a împrumutat pe Mutu, mai târziu l-a blestemat, pentru ca, într-un final, să-l ierte. S-a împrietenit apoi cu Băsescu, s-a certat cu Băsescu (nu avem încă probe că şi Băsescu s-ar fi certat cu el). A vorbit 52 de secunde la Bruxelles închipuindu-şi că a devenit în sfârşit George. Joi i-a luat însă doar 30 de secunde ca să-l lase şomer pe Bergodi într-un mod care ne readuce la începuturi. Este tot Gheorghe. Gheorghe! Cel cu armata făcută. La terenuri.

Valeriu Argăseală are o singură calitate. Este omul care îl cunoaşte cel mai bine pe Gigi Becali. Nu că ar fi foarte complicat de citit Becali, ci pentru simplul fapt că Argăseală s-a scremut mai mult decât oricine altcineva să-l cunoască. Apoi, odată câştigat acest avantaj, la umbra marii personalităţi patronale, s-a culcuşit în biroul său executiv cu o impertinentă aură de conducător care le-a văzut pe toate. Conducător la Steaua! Ce sublim sună!

Argăseală a folosit nepermis de mult timp această calitate drept un fel la imunitate, când, de fapt, a fost mereu o obligaţie. Iar când lucrurile nu merg fericit, obligaţia asta ustură. Atunci când îl ustură, Argăseală sare ca ars. Reacţie normală. Numai că nu sare ca ars să repare lucrurile care nu merg, ci arată indignat cu degetul spre masa presei.

Dezminţirile curg dinspre Ghencea, în aceeaşi măsură în care ne parvin şi adevărurile tot mai comice. De asemenea, odată cu implacabila deteriorare a tot ce înseamnă Steaua, se îndesesc şi puseurile de indignare ale unui conducător pentru care dorinţa de a nu fi perceput drept un argat a devenit o obsesie. Cum nu avem deocamdată proba că i-a spus vreodată nu patronului, că s-a opus vreodată unei decizii de la palat sau că ar fi existat vreun moment în care să fi fost omul unei revolte a logicii împotriva aberaţiei, înseamnă că ne-am câştigat în mod solid dreptul de a spune: „Da, Valeriu Argăseală este un yesman!”. Vom repeta acest cuvânt în asociere cu el până ne va arăta că poate şi altceva decât încuviinţare şi uniformă supunere. Steaua a terminat campionatul trecut pe locul şase. Pare mulţumitor acum, când e tot mai evident că, la capitolul birourilor, luptă pentru evitarea retrogradării.

Da, atunci, în octombrie 1998, am fugit cât pentru o Olimpiadă. Am văzut acel Ungaria - România 1-1 din cele trei sectoare rezervate nouă, alături de alţi vreo 5000 de români. Am ieşit din Nepstadion flancaţi de jandarmii maghiari, care au dispărut însă după câteva zeci de metri, trezindu-ne răsfiraţi pe străduţele din jurul arenei în tentative de a ne găsi autocarele, în timp ce de peste tot zburau bâte şi pietre. Majoritatea maşinilor se aflau parcate în spaţiul din spatele hotelului Sport.

Am reuşit, fugind şi orbecăind, să dau fără traume de hotelul ăla care, cu toate că arăta mai sovietic decât Casa Presei, mi s-a părut atunci un fel de Notre Dame, refugiu sfânt şi izbăvitor. Ca să ajungi în parcarea din spate, trebuie să treci printr-un fel de tunel. Acolo am găsit vreo 20 de scutieri maghiari care stăteau în semiîntuneric, privind la măcelul din parcare, unde câţiva români încasau ultimele lanţuri pe spinare din partea unor băieţi tatuaţi. Apoi, a urmat pentru mine drumul spre Arad cu un autocar fără geamuri, în care perdelele deveniseră material de pansat sau turbane menite să oprească vântul de octombrie.

Ieri, la 11 ani distanţă, i-am căutat pe colegii de la Nemzeti Sport încercând să promovăm împreună un mesaj antiviolenţă. Am primit telefoane închise în nas, iar colegul Bogdan Steriopol, aflat la Budapesta, s-a izbit de un refuz deloc politicos în încercarea de a vizita redacţia maghiarilor. Atunci am realize că, dacă de multe ori fugim de frică, cel mai nepermis lucru rămâne acela că uneori fugim de noi.

Dacă e ceva care ne poate împacă vreodată pe noi cu maghiarii, nu va fi politica şi cu atât mai puţin cea europeană, ci realizarea faptului că devenim, încet, dar sigur, comici. Când avem de repatriat un corp de sportiv, plângem împreună, iar când rămâne de jucat un meci de fotbal, ne lăsăm în egală măsură împinşi de un patriotism la fel de vechi ca graniţele imperiului austro-ungar. Ne închipuim dintr-o dată husari sau funari, dar uităm că ne trăim exaltările în bermude, la o bere şi apoi la un banner, iar când se rupe cordonul de jandarmi, ne şi batem un pic, niciodată decisiv. Nimic nou, nimic diferit. Aceiaşi ultraşi. Nicio legătură cu cartea de istorie, indiferent de versiunea sa. Ea e doar pretextul.

Aşa că hai să ne potolim! Băieţii ăştia, români sau maghiari, ultraşii, scriu bannere şi se bat după aceleaşi şabloane, indiferent că Ujpest sau Steaua joacă între ele sau cu alţii, din alte ţări. Nu vă mai indignaţi voi, cei mulţi şi de obicei paşnici, care nu staţi la peluze şi nu faceţi un pontaj al bătăilor pe stadioane. Şi nici nu vă extaziaţi sub acelaşi jet de adrenalină patriotică spunând: “Las’ că bine le-au făcut!”. Nu e nimic special aici de simţit. Nu urâm, de fapt, pe nimeni cu adevărat pentru că, în bermude, în UE şi în 2009, e greu să mai urăşti pe cineva.

Sunt multe care mai degrabă ne fac să semănăm decât să ne deosebească. Inclusiv episoadele de genul banner-ului din Ghencea sau al măcelului Budapesta 1998. Au fost grave, dar nu rămân decât cazuri de drept comun, nu motive de război.

Oricum, graniţa acţionează ca o oglindă. În care arătăm cu toţii după cum ne gătim. Decât ore întregi de stat în soare vopsind bannere cu dicţionarul în mână sau numărând bâtele pentru bătaia de după, mai bine hai să bem o bere. Şi să ne comparăm la terasă cărţile de istorie. Să vedem ce ne spun alţii şi ce credem noi. Am avea cu toţii nişte surprize. Oricum, e sigur că şi femeile noastre şi femeile lor nasc după nouă luni. Pui vii…

După zile de genul celor cu Serbia şi Austria, un selecţioner mai rămâne în funcţie doar dacă vorbim de Insulele Feroe. Poate că şi acolo, într-un pub din port, doi pescari ar fi băut o bere şi şi-ar fi exersat frustrările naţionale cerându-l pe un al treilea pe bancă. E clar, în implacabila logică a fotbalului, că Piţurcă a murit acum pentru echipa naţională.
Ce e foarte greu de acceptat e că România nu se va transforma în Franţa doar pentru că a plecat Piţurcă. Acolo, la ei, Domenech este, în mod evident, un zurliu desemnat în mod misterios să se joace în vitrina cu perle a Hexagonului. Scapă adesea pe jos perlele astea, iar presa îl toacă şi pe el de ceva timp. Francezii au însă perlele şi asta e mare lucru! De asta vor şi merge la Mondiale.
La noi, după acea conferinţă de presă în care cel nou îşi va enunţa surâzând ambiţiile, va urma primul antrenament. Unul în care, invariabil, cel nou se va întâlni cu aceiaşi Bănei, Rădoi sau Muţi. Cu aceleaşi limite. Va juca nu ştiu ce sistem în loc de 4-3-3, vom avea mai multe antrenamente deschise şi o toamnă în care ni se va cere răbdare. Apoi, biciul nu va pocni şi ni se va spune ceva ce ne-a tot spus cel dinaintea lui: „N-am cu cine!”. Acesta este poate singurul adevăr de care ne e şi frică să ne atingem acum, dar cu care este cert că ne vom confrunta, indiferent de numele celui care va selecţiona.

Scriu în timp ce probabil că Lăcătuş, roşu la faţă şi răguşit rosteşte fraze scurte într-un vestiar în care nu se aude nimic altceva. 1-1 cu Vaslui. Nimic nou până la urmă. Un egal acasă, ca multe altele. Nu îndepărtează iremediabil pe Steaua de titlu, după cum nici Porumboiu nu a tras de o maneta pentru a primi toate trei fructele in cazinoul fotbalului. Vâzând meciul în redacţie, dincolo de rezultat, un sentiment sumbru mi s-a părut că pluteşte deasupra bulevardului.

Zi după zi, Ghencea nu uită parcă numai să zîmbească, ci pare că a pierdut total şirul vieţii sale. Trăia în alt mod fie şi cînd făcea egal acasă. Le făcea altfel. Avea un alt stil de a pierde şi de a face egal. Acum, suporterii stau întorşi cu profilul către teren şi sunt conectaţi cu toată repulsia pe care o pot oferi de o anume lojă. Acolo, la acel bacon special modificat, mărgelele sunt trecute printre aceleaşi degete ca la meciul cu Valencia, dar nu mai regăsesc harul şi hazul divin de atunci. În fine, pe teren nu se mai nasc idei în viteză, ci totul pare ulei de ricin înghiţit minut după minut plus prelungiri. Lăcătuş e tot o statuie, dar fanii încep să-i ciobească şi lui nasul cu dalta urii pentru acea lojă pe care el o slujeşte. În fine, îndrăznim şi spunem: lipseşte Rădoi, dar lipseşte şi Lăcătuş. Lipseşte Piţurcă, lipseşte Prodan şi de la vestiare nu mai apare Balint. Boloni e de multa vreme istorie si nici macar un Ilie Stan nu se mai iveşte să trimită rachete. Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele…

Unii ar spune că sunt momente şi momente, că echipa asta a pierdut doar un punct şi poate doar un titlu în această seară. Ceva îmi spune că este însă pe cale să-şi piardă cartea e identitate. Devine tot mai mult doar o marcă poştală mototolită într-un pumn de copil care intră pe poarta stadionului. Din păcate însa, nici copiii nu mai colecţionează timbre, ci, după cum sună o ştire venită tot în această seară, apar la stadion cu cuţite.

Întrebări pentru voi: pe ce loc va termina Steaua acest campionat şi cu ce fotbalişti din Liga I credeţi că poate regăsi spiritul echipei de altă dată? Aştept aici, cu maxim interes, comentariile voastre pe această temă.

Acum câţiva ani, pe OTV, un Gigi Becali oarecum diferit de ce cunoaştem azi şi oricum mai dispus să glumească lovea cu buzduganul în poarta vieţii politice. Acum, acelaşi om îşi regândeşte forţele şi banii, tot mai singur şi mai tăcut, într-un palat în stare de asediu. În jurul său, stenogramele îi inundă viaţa. Plutesc printre frânturi de amintiri şi ambiţii trecute, formând un covor de dezvăluiri cu multe puncte-puncte. Deja nu mai contează cum se încheie duelul de la tribunal. Ceva s-a stricat iremediabil, indiferent de cum va ieşi Gigi Becali din toate procesele pe care le are sau le va avea. Mocirla stenogramelor încheie greţos acel vis născut în mocirla meciului cu Valencia. Tot ce a fost bun va fi uitat.
Ce e comic e că din discuţiile alea cu multe puncte-puncte erupe o naivitate pe care nu i-o bănuiam lui Becali. Ce e tragicomic e că nimeni de la DNA nu va veni în vreuna din zilele următoare la OTV să spună cu gesturi largi: „Am glumit şi eu cu voi!”. Ce e cu adevărat tragic e că mai trece un scandal, dar că România rămâne aceeaşi. Nu străluceşte, ba chiar trăieşte şi ea tot felul de crize. Cu noi toţi în ea, înghesuiţi ca într-o sală de tribunal la procesul secolului şi transcriindu-ne migălos vieţile pe curat, dar negăsind pe bandă decât, bineînţeles, puncte-puncte.

Afară se mai aud câteva fluierături răzleţe. Cu părul încă ud de la duş, un tânăr trage de o şosetă şi oftează. Se opreşte surprins că îşi aude răsuflarea izbindu-se de toţi pereţii vestiarului gol, într-un ecou plin de sensuri. Are de ani de zile acelaşi dulap şi acelaşi ritual, dar nu se va sătura niciodată. Şi rămâne întotdeauna ultimul. El, şosetele, oftatul şi gândurile. Azi nu a fost bine. Echipa nu a câştigat… Cu el acolo, povestea lui “mâine” se va scrie însă altfel. Pentru că el înseamnă tot. Minte, suflet, voinţă şi un sublim ataşament pentru tricoul ăla murdar de lângă el… El este căpitanul şi el înseamnă totul. Până şi altfel de şosete.
TREZIŢI-VĂ! Ce aţi citit mai sus poate fi o scenă dintr-un film în care Marcel Iureş face pe antrenorul, o poveste despre cum ar fi fost Napoleon ca şi căpitan la Steaua sau cel mult o amintire cu Beckenbauer. Sau maximum una cu Hagi la turneu final. Căpitan, fundaş dreapta, stânga, portar sau atacant, sunt toţi la fel acum. Şi nici măcar nu avem dreptul să ne supărăm pe ei. L-am înţeles pe acel Rădoi care spune apăsat că vrea să plece, iar el nu poate fi decât înţeles, nu şi tradus în sentimente. Trăim setaţi pe alte priorităţi decât cele din zilele debarcării în Normandia. Poveştile lumii noastre se scriu altfel, iar Mirel nu face decât să trăiască în lumea noastră. După poza de grup şi tacklingurile de “VIP Security” rămâne poate singur în vestiar. Când s-ar gândi însă la ce e de făcut mâine pentru Steaua, l-ar bate pe umăr imediat contul din bancă. Unul care trebuie umplut. Şi repede, pentru că mai are doar câţiva ani! După apartenenţă, mulţumiţi-i sau înjuraţi-l pentru aceşti opt ani, dar înţelegeţi că nici pentru căpitani nu mai e timp nici măcar pentru alegerea şosetelor.

Gigi, Gigi, Gigi… Peste tot numai Gigi. Râzând, ameninţând, luând peste picior, fiind furios şi iar râzând. Unii colegi din presă se dezbracă acum de acest Frankenstein care ne aparţine tuturor. Noi l-am trezit în arcul electric al senzaţionalului căutat cu orice preţ. Şi căutat înseamnă scris de noi, citit de voi. Prin scrupulele pe care mi le atribui, mi-l atribui şi pe Gigi Becali ajuns la altitudini de popularitate unde ameţeşte tot mai des şi apoi cade peste noi toţi.

Este, înainte de orice, o creaţie a presei, dar asta rămâne doar o constatare. Fatalistă, dar o simplă constatare. Înaintea noastră regăsim puţine şi precare idei faţă de cum trebuie tratat pe mai departe Becali. Şi tratat înseamnă cum să-l scriem noi şi cum să-l citiţi voi. E la fel ca atunci când sari un gard şi imediat constaţi că în faţa ta mârâie un doberman. Ne trebuie rapid o cale pentru a ieşi dintr-un cerc vicios şi cinic. În presa zilelor noastre se spune că fără Gigi nu ai subiect. Cu Gigi în ziar sau la TV ai spectacol, dar hrăneşti în continuare o tumoră. Avem nevoie de un alt drum pentru că trebuie să fim cinstiţi cu noi şi cu voi: de rezultat nu putem să mai ţinem… Nici noi şi nici voi!

Voi ce credeţi? Cum credeţi voi că ar trebui să tratăm o personalitate ca Gigi Becali?

Aştept plin de curiozitate răspunsurile voastre!