Recunosc, sunt vinovat! Eu, unul, am participat la această cursă a înarmărilor dusă de Lupescu şi Dragomir. Ca Nicholas Cage (pentru cine a văzut trasul de păr, dar extraordinarul film în care acest actor e traficant de arme), le-am pus Kalashnikovul în braţe şi unuia şi celuilalt, intervievându-i. Am făcut trocul spaţiului de desfăşurare dat pe nişte cuvinte tari. Nu au ezitat şi au tras cu epitete violente peste capul meu.
La final, după ce, din nou recunosc, am zâmbit cinic, am rămas doar eu, cu părerile mele. Atunci, şi din nou simt o vinovăţie, n-am mai putut fi doar un neutru speculant.

Părerile astea ale mele de după nu-l avantajează deloc pe Dragomir. Din cum a pus problema şi din cum a întors-o mi-am dat seama că rămâne pe rit vechi. Că trage în continuare pe sub masă şi că argumentele vor reprezenta pentru el întotdeauna doar alibiuri şi justificări. Aceeaşi şmecherie şi acelaşi discurs interesat. Nimic cu conţinut, nimic valoros şi nimic care să-l aşeze în congruenţă cu dreptatea. Doar icterul unui om care nu mai controlează tot şi pentru care oricine controlează în locul său este o maimuţă.

În partea cealaltă, chiar dacă atipic pentru el de înfuriat, Lupescu rămâne soluţia, poate perfectibilă, dar totuşi soluţia, pentru ce vrem să facem în viitor cu fotbalul ăsta. El şi în nici un caz Dragomir, care vorbeşte de maimuţe într-o lume pe care a creat-o ca fiind exclusiv a hienelor.

Lupescu mai are, poate, multe puncte de îndeplinit din programul cu care a venit la FRF. Poate nici nu mai are un program şi poate că a şi comis-o. Nu ştiu. Timpul ni le va şopti pe toate. Ce este cert este doar că noi trebuie să mergem cu timpul. Iar timpul prezent se numeşte Ionuţ Lupescu, în timp ce Dragomir aparţine deja unui trecut despre care mai putem face doar filme, nu şi interviuri.

O dată pe lună trec pe la agenţia RCS şi las vreo 90 de lei pe abonamentul la cablu, telefon şi internet. Mi se pare imens, dat fiind că de telefonul fix nu mă prea ating şi de computer am parte pe îndelete în redacţie, astfel ca acasă prefer orice altceva. Mi se pare enorm şi pentru că HBO-ul repetă filmele, iar Antena 1 reuşeşte rar să evadeze spre interesant dintre ispite pentru infideli şi zâmbetul tâmp al lui Mircea Radu. Şi nu vă gândiţi că aş scoate cumva Pro TV-ul, frate întru finanţarea lui Sârbu cu Prosportul meu. Şi de miile de feluri în care se poate muri sau omorî pe cineva în ţara asta am aceeaşi lehamite ca de Mircea Radu.

Citesc în fiecare zi Gazeta Sporturilor. De multe ori chiar înaintea Prosportului pentru că pe al meu îl ştiu în fiecare zi din orele în care se face. Să nu vă închipuiţi că, pentru un jurnalist la Prosport, Gazeta e un fel de usturoi pentru vampiri. O cumpăr fara remuscari, la acelaşi semafor, de la acelaşi volant, şi cu acelaşi zilnic interes. Uneori, băiatul ăla cu şorţ pe care scrie “Libertatea”, dar care cred ca vinde şi reviste porno dacă-i ceri, nu e la semafor. Atunci nu mă mai opresc şi mă uit pe Gazetă gratis, în redacţie. Hai să spun că el, baiatul, lipseşte de la întâlnirea cu mine de vreo zece ori pe lună. Cumpăr deci concurenţa Prosport cu vreo 20 de lei lunar. Adăugând încă alţi vreo 40 de lei daţi pe alte ziare într-o zi sau alta, în cursul unei luni obişnuite, se adună vreo 150 pentru hrana mea media care nici măcar nu mă satura. Astronomic. Imens. Enorm. Toate pentru că niciodată nu pot să aleg ce vreau să citesc sau ce vreau să văd.

Admirabilă pledoaria din Gazeta de ieri a lui Cătălin Tolontan împotriva grofilor care nu ţin cont de pasiune şi sechestrează un sport care ar trebui să intre în fiecare casă. Absolut frumos gestul lui Cătălin de a se apleca spre cei mulţi, care citesc şi vizionează ce li se dă şi mai şi plătesc pentru asta. Simulate sau nu, simţămintele impartasite noua ieri de Tolo se termină insa urat, într-o fractură deschisă.

Undeva în josul paginii, după ce-i plimbă prin smoală şi prin pene pe Teszari, pe Vîntu şi pe Voiculescu, apar patru tabele. Două propuneri LPF pentru meciurile primelor două etape şi două, corespondente, cu ce ar dori Antena 1/RCS. Tabelele alea patru încheie nefericit şi deloc fin pledoaria lui Tolo. Şi le traduc utilitatea: consorţiul Antena 1-RCS e nemulţumit de cum a stabilit LPF zilele şi orele de disputare ale meciurilor din primele două etape. Suspecteaza si ca situatia se va repeta si in urmatoarele etape. Mai interesant, Antena 1 si RCS nu-l pot obliga pe Dragomir sa accepte un program al meciurilor convenabil lor, deoarece contractul avantajeaza din acest punct de vedere LPF, singura care poate decide cand si la ce ora se joaca un meci. Cand nu au stiut ce accepta si ce semneaza, cei care au dobandit drepturile TV nu au lezat oare tot dreptul celor multi de a vedea fotbal? Acum, tarziu, se forteaza, prin torpilare mediatica, obtinerea beneficiului de a controla programarea meciurilor, dupa ce detinatorii drepturilor TV realizeaza ca Dragomir a manevrat din nou abil, ca el da ritmul si ca acel contract este, de fapt, un bisturiu care sta doar in mana lui. De la Dragomir nu ne asteptam la prea multe scrupule si, daca ne-o spune Catalin inca o data, nu descoperim ceva nou. Invocand cinismul miliardarilor, Tolo ne incanta total, nu ne spune nimic si, de fapt, in josul paginii, vizeaza macar un meci mai mult de transmis, o zi de luni de plasat Steaua in ea sau buna si macar o ora mai avantajoasa pentru cine stie ce grila.

Pentru asta am decretat pentru mine ca nu aş mai vrea niciodată să citesc despre cât de greu le va fi gospodăriilor române să nu primească mirul transmisiilor TV din Liga I, fie ca e sau nu din cauza că mogulii media au razboi. Vreau sa citesc totul despre un subiect sau macar as vrea sa nu mai citesc niciodata nimic. Nu mai vreau doar jumatati alese de adevar. Ca sa citesc pagina aia mi-a luat cinci minute, iar Gazeta imi ia in fiecare zi cate un leu. Macar pentru atat spun acum ce nu as mai vrea niciodata sa citesc in ea!

O spun chiar cu riscul de a fi suspectat de subiectivism feroce si de iremediabila invidie. O spun fie ca e vorba chiar de concurenta. O concurenta pe care poate ca o intretin, dar nu o simt. Aceeasi despre care nu putem trece decat daca ne convine si de care uitam subit cand, cumva, ne-ar avantaja. Prefer s-o spun pentru a ma salva macar de ipocrizie.