Datoriile în fotbalul românesc sunt ca viciile. Dacă se învechesc, crează dependenţă. Între personaje. Din postura de creditor îl vei putea oricând zdrobi pe împrumutat sub ferocitatea unor cuvinte care-ţi asigură întotdeauna dreptatea în altă discuţie. Uneori total alta.

Dacă eşti un om cu graţie, datoriile rămân întotdeauna un subiect de discutat în lift, unde poţi revendica răspicat paharul de ulei uitat între două etaje. Nu ştiu şi nici nu contează dacă acea datorie de 75.000 de euro a lui Mutu către Becali există cu adevărat. Ştiu doar că la o nuntă a fotbalului, unde toţi se poartă fin, Becali a arătat că nu poartă nimic pe dedesubt. Pentru Gigi Becali chiar nu contează nimic. Nici locul, nici momentul şi nici forma.

Dac-am aduna toate declaraţiile făcute după plina de ştaif tragere la sorţi, printre ironiile de gentleman ale unui Ferguson sau aprecierile elevate ale şanselor făcute de un Wenger, se vor ivi sinistru ameninţările de cartier ale lui Gigi Becali pentru Mutu. Exact ca un chilot maro şi rupt, aruncat într-o vitrină cu smochinguri. De asta, România nu merită uneori să intre nici măcar într-un cazinou.