Afară se mai aud câteva fluierături răzleţe. Cu părul încă ud de la duş, un tânăr trage de o şosetă şi oftează. Se opreşte surprins că îşi aude răsuflarea izbindu-se de toţi pereţii vestiarului gol, într-un ecou plin de sensuri. Are de ani de zile acelaşi dulap şi acelaşi ritual, dar nu se va sătura niciodată. Şi rămâne întotdeauna ultimul. El, şosetele, oftatul şi gândurile. Azi nu a fost bine. Echipa nu a câştigat… Cu el acolo, povestea lui “mâine” se va scrie însă altfel. Pentru că el înseamnă tot. Minte, suflet, voinţă şi un sublim ataşament pentru tricoul ăla murdar de lângă el… El este căpitanul şi el înseamnă totul. Până şi altfel de şosete.
TREZIŢI-VĂ! Ce aţi citit mai sus poate fi o scenă dintr-un film în care Marcel Iureş face pe antrenorul, o poveste despre cum ar fi fost Napoleon ca şi căpitan la Steaua sau cel mult o amintire cu Beckenbauer. Sau maximum una cu Hagi la turneu final. Căpitan, fundaş dreapta, stânga, portar sau atacant, sunt toţi la fel acum. Şi nici măcar nu avem dreptul să ne supărăm pe ei. L-am înţeles pe acel Rădoi care spune apăsat că vrea să plece, iar el nu poate fi decât înţeles, nu şi tradus în sentimente. Trăim setaţi pe alte priorităţi decât cele din zilele debarcării în Normandia. Poveştile lumii noastre se scriu altfel, iar Mirel nu face decât să trăiască în lumea noastră. După poza de grup şi tacklingurile de “VIP Security” rămâne poate singur în vestiar. Când s-ar gândi însă la ce e de făcut mâine pentru Steaua, l-ar bate pe umăr imediat contul din bancă. Unul care trebuie umplut. Şi repede, pentru că mai are doar câţiva ani! După apartenenţă, mulţumiţi-i sau înjuraţi-l pentru aceşti opt ani, dar înţelegeţi că nici pentru căpitani nu mai e timp nici măcar pentru alegerea şosetelor.