Da, atunci, în octombrie 1998, am fugit cât pentru o Olimpiadă. Am văzut acel Ungaria - România 1-1 din cele trei sectoare rezervate nouă, alături de alţi vreo 5000 de români. Am ieşit din Nepstadion flancaţi de jandarmii maghiari, care au dispărut însă după câteva zeci de metri, trezindu-ne răsfiraţi pe străduţele din jurul arenei în tentative de a ne găsi autocarele, în timp ce de peste tot zburau bâte şi pietre. Majoritatea maşinilor se aflau parcate în spaţiul din spatele hotelului Sport.

Am reuşit, fugind şi orbecăind, să dau fără traume de hotelul ăla care, cu toate că arăta mai sovietic decât Casa Presei, mi s-a părut atunci un fel de Notre Dame, refugiu sfânt şi izbăvitor. Ca să ajungi în parcarea din spate, trebuie să treci printr-un fel de tunel. Acolo am găsit vreo 20 de scutieri maghiari care stăteau în semiîntuneric, privind la măcelul din parcare, unde câţiva români încasau ultimele lanţuri pe spinare din partea unor băieţi tatuaţi. Apoi, a urmat pentru mine drumul spre Arad cu un autocar fără geamuri, în care perdelele deveniseră material de pansat sau turbane menite să oprească vântul de octombrie.

Ieri, la 11 ani distanţă, i-am căutat pe colegii de la Nemzeti Sport încercând să promovăm împreună un mesaj antiviolenţă. Am primit telefoane închise în nas, iar colegul Bogdan Steriopol, aflat la Budapesta, s-a izbit de un refuz deloc politicos în încercarea de a vizita redacţia maghiarilor. Atunci am realize că, dacă de multe ori fugim de frică, cel mai nepermis lucru rămâne acela că uneori fugim de noi.

Dacă e ceva care ne poate împacă vreodată pe noi cu maghiarii, nu va fi politica şi cu atât mai puţin cea europeană, ci realizarea faptului că devenim, încet, dar sigur, comici. Când avem de repatriat un corp de sportiv, plângem împreună, iar când rămâne de jucat un meci de fotbal, ne lăsăm în egală măsură împinşi de un patriotism la fel de vechi ca graniţele imperiului austro-ungar. Ne închipuim dintr-o dată husari sau funari, dar uităm că ne trăim exaltările în bermude, la o bere şi apoi la un banner, iar când se rupe cordonul de jandarmi, ne şi batem un pic, niciodată decisiv. Nimic nou, nimic diferit. Aceiaşi ultraşi. Nicio legătură cu cartea de istorie, indiferent de versiunea sa. Ea e doar pretextul.

Aşa că hai să ne potolim! Băieţii ăştia, români sau maghiari, ultraşii, scriu bannere şi se bat după aceleaşi şabloane, indiferent că Ujpest sau Steaua joacă între ele sau cu alţii, din alte ţări. Nu vă mai indignaţi voi, cei mulţi şi de obicei paşnici, care nu staţi la peluze şi nu faceţi un pontaj al bătăilor pe stadioane. Şi nici nu vă extaziaţi sub acelaşi jet de adrenalină patriotică spunând: “Las’ că bine le-au făcut!”. Nu e nimic special aici de simţit. Nu urâm, de fapt, pe nimeni cu adevărat pentru că, în bermude, în UE şi în 2009, e greu să mai urăşti pe cineva.

Sunt multe care mai degrabă ne fac să semănăm decât să ne deosebească. Inclusiv episoadele de genul banner-ului din Ghencea sau al măcelului Budapesta 1998. Au fost grave, dar nu rămân decât cazuri de drept comun, nu motive de război.

Oricum, graniţa acţionează ca o oglindă. În care arătăm cu toţii după cum ne gătim. Decât ore întregi de stat în soare vopsind bannere cu dicţionarul în mână sau numărând bâtele pentru bătaia de după, mai bine hai să bem o bere. Şi să ne comparăm la terasă cărţile de istorie. Să vedem ce ne spun alţii şi ce credem noi. Am avea cu toţii nişte surprize. Oricum, e sigur că şi femeile noastre şi femeile lor nasc după nouă luni. Pui vii…