Sună de patru ori şi apoi intră căsuţa. „Aţi apelat cutia poştală a abonatului…”. Trei ore mai târziu, răspunde asistenta lui, ascultă despre ce e vorba, după care turuie un răspuns a cărui cadenţă seamănă izbitor cu cea a cutiei poştale: „Îmi pare rău, nu e de competenţa Ministerului Sănătăţii. Nu Ministerul Sănătăţii avizează suplimentele alimentare! Adresaţi-vă biroului de presă pentru o poziţie oficială”. Insist să vorbesc cu ministrul, dar textul se repetă de încă trei ori.

Aplecat peste pandemia de A/H1N1, Attila Cseke nu are timp de Mutu şi de sibutramină. Cumva corect dacă, de trei zile, ProSport nu ar fi încetat să mai scrie despre Mutu! Scrie despre noi toţi, cei care, mai devreme sau mai târziu, vom primi de la farmacie un prospect care, în România, e supus teoriei relativităţii. Şi mai scrie despre faptul că românii cumpără boli de inimă din China încercând să slăbească. Dacă asta nu ţine de Sănătate, atunci treaba cu Insula Şerpilor nu e de Externe.

Că ministerul nu are căderea să aprobe suplimentele alimentare e mai puţin important. De la ministrul Sănătăţii ne aşteptam doar să fie într-atât de popular încât să ne poată vorbi oricând despre ce trebuie să facem într-o farmacie sau, dacă sunt imposibil de oprit capsulele care vin ilicit din China, să ne înveţe măcar ce să culegem din pădurile noastre.

Las telefonul şi privesc pe site-ul ministerului, la poza lui Cseke. După cum zâmbeşte, e clar că aflase cu mult înaintea noastră că trăim într-o ţară în care nici în muşeţel nu mai poţi avea încredere! Nu-i nimic! Şi noi am aflat, tot de multă vreme, că miniştrii ne tratează ca pe un strănut!

Sănătate, domnule ministru, şi, cum sunteţi atât de ocupat, renunţ la toate întrebările pe care voiam să vi le adresez. Mai am doar o curiozitate: dumneavoastră cum v-aţi propus să slăbiţi?

Gheorghe Becali a sărit atât de sus, încât aproape că l-a atins pe Dumnezeu. Atât de profund, încât a devenit Gigi. După aia, l-a împrumutat pe Mutu, mai târziu l-a blestemat, pentru ca, într-un final, să-l ierte. S-a împrietenit apoi cu Băsescu, s-a certat cu Băsescu (nu avem încă probe că şi Băsescu s-ar fi certat cu el). A vorbit 52 de secunde la Bruxelles închipuindu-şi că a devenit în sfârşit George. Joi i-a luat însă doar 30 de secunde ca să-l lase şomer pe Bergodi într-un mod care ne readuce la începuturi. Este tot Gheorghe. Gheorghe! Cel cu armata făcută. La terenuri.

Da, atunci, în octombrie 1998, am fugit cât pentru o Olimpiadă. Am văzut acel Ungaria - România 1-1 din cele trei sectoare rezervate nouă, alături de alţi vreo 5000 de români. Am ieşit din Nepstadion flancaţi de jandarmii maghiari, care au dispărut însă după câteva zeci de metri, trezindu-ne răsfiraţi pe străduţele din jurul arenei în tentative de a ne găsi autocarele, în timp ce de peste tot zburau bâte şi pietre. Majoritatea maşinilor se aflau parcate în spaţiul din spatele hotelului Sport.

Am reuşit, fugind şi orbecăind, să dau fără traume de hotelul ăla care, cu toate că arăta mai sovietic decât Casa Presei, mi s-a părut atunci un fel de Notre Dame, refugiu sfânt şi izbăvitor. Ca să ajungi în parcarea din spate, trebuie să treci printr-un fel de tunel. Acolo am găsit vreo 20 de scutieri maghiari care stăteau în semiîntuneric, privind la măcelul din parcare, unde câţiva români încasau ultimele lanţuri pe spinare din partea unor băieţi tatuaţi. Apoi, a urmat pentru mine drumul spre Arad cu un autocar fără geamuri, în care perdelele deveniseră material de pansat sau turbane menite să oprească vântul de octombrie.

Ieri, la 11 ani distanţă, i-am căutat pe colegii de la Nemzeti Sport încercând să promovăm împreună un mesaj antiviolenţă. Am primit telefoane închise în nas, iar colegul Bogdan Steriopol, aflat la Budapesta, s-a izbit de un refuz deloc politicos în încercarea de a vizita redacţia maghiarilor. Atunci am realize că, dacă de multe ori fugim de frică, cel mai nepermis lucru rămâne acela că uneori fugim de noi.

Dacă e ceva care ne poate împacă vreodată pe noi cu maghiarii, nu va fi politica şi cu atât mai puţin cea europeană, ci realizarea faptului că devenim, încet, dar sigur, comici. Când avem de repatriat un corp de sportiv, plângem împreună, iar când rămâne de jucat un meci de fotbal, ne lăsăm în egală măsură împinşi de un patriotism la fel de vechi ca graniţele imperiului austro-ungar. Ne închipuim dintr-o dată husari sau funari, dar uităm că ne trăim exaltările în bermude, la o bere şi apoi la un banner, iar când se rupe cordonul de jandarmi, ne şi batem un pic, niciodată decisiv. Nimic nou, nimic diferit. Aceiaşi ultraşi. Nicio legătură cu cartea de istorie, indiferent de versiunea sa. Ea e doar pretextul.

Aşa că hai să ne potolim! Băieţii ăştia, români sau maghiari, ultraşii, scriu bannere şi se bat după aceleaşi şabloane, indiferent că Ujpest sau Steaua joacă între ele sau cu alţii, din alte ţări. Nu vă mai indignaţi voi, cei mulţi şi de obicei paşnici, care nu staţi la peluze şi nu faceţi un pontaj al bătăilor pe stadioane. Şi nici nu vă extaziaţi sub acelaşi jet de adrenalină patriotică spunând: “Las’ că bine le-au făcut!”. Nu e nimic special aici de simţit. Nu urâm, de fapt, pe nimeni cu adevărat pentru că, în bermude, în UE şi în 2009, e greu să mai urăşti pe cineva.

Sunt multe care mai degrabă ne fac să semănăm decât să ne deosebească. Inclusiv episoadele de genul banner-ului din Ghencea sau al măcelului Budapesta 1998. Au fost grave, dar nu rămân decât cazuri de drept comun, nu motive de război.

Oricum, graniţa acţionează ca o oglindă. În care arătăm cu toţii după cum ne gătim. Decât ore întregi de stat în soare vopsind bannere cu dicţionarul în mână sau numărând bâtele pentru bătaia de după, mai bine hai să bem o bere. Şi să ne comparăm la terasă cărţile de istorie. Să vedem ce ne spun alţii şi ce credem noi. Am avea cu toţii nişte surprize. Oricum, e sigur că şi femeile noastre şi femeile lor nasc după nouă luni. Pui vii…

După zile de genul celor cu Serbia şi Austria, un selecţioner mai rămâne în funcţie doar dacă vorbim de Insulele Feroe. Poate că şi acolo, într-un pub din port, doi pescari ar fi băut o bere şi şi-ar fi exersat frustrările naţionale cerându-l pe un al treilea pe bancă. E clar, în implacabila logică a fotbalului, că Piţurcă a murit acum pentru echipa naţională.
Ce e foarte greu de acceptat e că România nu se va transforma în Franţa doar pentru că a plecat Piţurcă. Acolo, la ei, Domenech este, în mod evident, un zurliu desemnat în mod misterios să se joace în vitrina cu perle a Hexagonului. Scapă adesea pe jos perlele astea, iar presa îl toacă şi pe el de ceva timp. Francezii au însă perlele şi asta e mare lucru! De asta vor şi merge la Mondiale.
La noi, după acea conferinţă de presă în care cel nou îşi va enunţa surâzând ambiţiile, va urma primul antrenament. Unul în care, invariabil, cel nou se va întâlni cu aceiaşi Bănei, Rădoi sau Muţi. Cu aceleaşi limite. Va juca nu ştiu ce sistem în loc de 4-3-3, vom avea mai multe antrenamente deschise şi o toamnă în care ni se va cere răbdare. Apoi, biciul nu va pocni şi ni se va spune ceva ce ne-a tot spus cel dinaintea lui: „N-am cu cine!”. Acesta este poate singurul adevăr de care ne e şi frică să ne atingem acum, dar cu care este cert că ne vom confrunta, indiferent de numele celui care va selecţiona.

Gigi, Gigi, Gigi… Peste tot numai Gigi. Râzând, ameninţând, luând peste picior, fiind furios şi iar râzând. Unii colegi din presă se dezbracă acum de acest Frankenstein care ne aparţine tuturor. Noi l-am trezit în arcul electric al senzaţionalului căutat cu orice preţ. Şi căutat înseamnă scris de noi, citit de voi. Prin scrupulele pe care mi le atribui, mi-l atribui şi pe Gigi Becali ajuns la altitudini de popularitate unde ameţeşte tot mai des şi apoi cade peste noi toţi.

Este, înainte de orice, o creaţie a presei, dar asta rămâne doar o constatare. Fatalistă, dar o simplă constatare. Înaintea noastră regăsim puţine şi precare idei faţă de cum trebuie tratat pe mai departe Becali. Şi tratat înseamnă cum să-l scriem noi şi cum să-l citiţi voi. E la fel ca atunci când sari un gard şi imediat constaţi că în faţa ta mârâie un doberman. Ne trebuie rapid o cale pentru a ieşi dintr-un cerc vicios şi cinic. În presa zilelor noastre se spune că fără Gigi nu ai subiect. Cu Gigi în ziar sau la TV ai spectacol, dar hrăneşti în continuare o tumoră. Avem nevoie de un alt drum pentru că trebuie să fim cinstiţi cu noi şi cu voi: de rezultat nu putem să mai ţinem… Nici noi şi nici voi!

Voi ce credeţi? Cum credeţi voi că ar trebui să tratăm o personalitate ca Gigi Becali?

Aştept plin de curiozitate răspunsurile voastre!

Datoriile în fotbalul românesc sunt ca viciile. Dacă se învechesc, crează dependenţă. Între personaje. Din postura de creditor îl vei putea oricând zdrobi pe împrumutat sub ferocitatea unor cuvinte care-ţi asigură întotdeauna dreptatea în altă discuţie. Uneori total alta.

Dacă eşti un om cu graţie, datoriile rămân întotdeauna un subiect de discutat în lift, unde poţi revendica răspicat paharul de ulei uitat între două etaje. Nu ştiu şi nici nu contează dacă acea datorie de 75.000 de euro a lui Mutu către Becali există cu adevărat. Ştiu doar că la o nuntă a fotbalului, unde toţi se poartă fin, Becali a arătat că nu poartă nimic pe dedesubt. Pentru Gigi Becali chiar nu contează nimic. Nici locul, nici momentul şi nici forma.

Dac-am aduna toate declaraţiile făcute după plina de ştaif tragere la sorţi, printre ironiile de gentleman ale unui Ferguson sau aprecierile elevate ale şanselor făcute de un Wenger, se vor ivi sinistru ameninţările de cartier ale lui Gigi Becali pentru Mutu. Exact ca un chilot maro şi rupt, aruncat într-o vitrină cu smochinguri. De asta, România nu merită uneori să intre nici măcar într-un cazinou.

Cristi Costache foloseşte site-ul oficial al Rapidului pentru a îndrepta greţoase ironii spre vecinii din cartea de istorie a fotbalului. Ca grad de civilizaţie rămânem aceiaşi lucrători ai pământului, pentru care vizita în sat a topografului este întotdeauna o întâlnire de gradul 0. Cristi dragă, îţi place sau nu, Rapid plus Steaua şi plus Dinamo înseamnă fotbalul românesc. Rapid minus Steaua şi minus Dinamo n-ar mai fi Rapid. Iar atunci, Cristi dragă, te-ai simţi foarte singur.

Când a apărut croiala asta trendy, guler tăiat spre-napoi şi cravată subţire, conducătorii fotbalului românesc au adoptat-o instantaneu. De fapt se întâmplă mereu şi cu orice se poate cumpăra. Maşini, cămăşi, cravate, costume, pantofi sau parfumuri. Vin şi pleacă toate în fotbalul românesc cu vioiciunea cu care se mişcă fesele modelelor la Milano. Ce nu se schimbă niciodată este vernisajul ideilor şi polemicilor. Rămân aceleaşi. Violente, pe alocuri copilăreşti şi mereu strâmbe, apar de regulă înainte de derby, ca nişte măciuci înfipte grotesc în calendarul competiţional. Derby-ul la români înseamnă vorbe grele şi trimiteri la origini, mai ales când acestea sunt roşii.

Real Madrid şi Barcelona, Manchester City şi United, Inter şi Milan, nu vomită aşa, una pe cealaltă, înaintea unui meci direct. Cel puţin nu conducătorii. Nu cei care apar în acele costume trendy şi care dau, până la urmă şi ora exactă a civilizaţiei tribunelor. Acolo, în Spania, Anglia sau Italia, oamenii de fotbal s-au născut cu aceeaşi înjurătură pe buze, dar au învăţat repede că trebuie s-o uite. Doar la noi fotbalul, ca nivel de civilizaţie, s-a născut mort.