Swingerii nu-s cei mai morali oameni de pe pământ, dar induc măcar ideea rafinată că te poţi plictisi la un moment dat mult mai mult decât se plictisesc alţii. Impresarii nu-s nici ei cei mai morali oameni de pe pământ, dar induc măcar ideea, deloc rafinată, că reprezintă un rău necesar. Şi chiar sunt necesari, atâta vreme cât rămân doar impresari.

La noi, Giovani Becali a făcut însă de multă vreme swing cu multe alte roluri în fotbal.

Impresarul ni-l plasează pe Hagi la naţională din toamnă, după ce a lovit din voleu în imaginea lui Lucescu junior. Mai mult, când selecţionerul s-a aplecat cu mâinile între picioare, a mai primit şi una-n fund de la Borcea sau Mititelu. Iar Regele e avansat acum drept potenţial beneficiar.

Toate astea în timp ce Hagi tace pe undeva în Antalya, absorbit poate de cum cresc flăcăii de la academie. Hagi poate şi trebuie să vorbească singur despre el şi pentru el sau, dacă e să vorbească vreun prieten în locul lui, decent ar fi să se numească Gică Popescu. Din motive istorice, prietenii ceilalţi, impresarii, dăunează grav imaginii chiar şi atunci când te vorbesc de bine.

Hagi alege să tacă, dar sunt destul de convins că îi place că e propus la naţională. Şi nici nu ne-am supăra dacă ar veni, pentru că e Regele! Numai că, atunci când propunerea vine de la Giovani şi vine după tot circul cu swingăreala, totul devine un mare sex în zăpada începutului de an. Cu Regele pe post de garant al unei moralităţi pe care o invocă toţi, dar pe care o violează pe rând.

Mai avem puţin şi facem naţională tare de tot! Mai trebuie să găsim doar un fundaş dreapta, un mijlocaş dreapta, unul pe stânga, unul central şi poate şi un atacant dacă nu mai vine Mutu. Prin urmare, cu cea mai importantă dintre probleme ca şi rezolvată, ne putem ocupa şi de culoarea tricourilor. Facem petiţii şi deschidem discuţii naţionale despre cât de sfâşietoare e renunţarea la galben.

În primul rând, cică o să avem ghinion în roşu. De parcă galbenul ne-a apărat de Lubos Michel mai demult, de ruşine la Belgrad sau de inimă rea la Cluj, cu Lituania. Suntem atât de norocoşi în galben că nu lipsim de la niciun turneu final, batem pe oricine ne iese în cale şi e evident că ăsta e drumul succesului echipei noastre naţionale.
Apoi, cică galbenul ne reprezintă. Da, aşa e! Ne reprezintă la fel de mult ca şi tribunele goale din Ghencea de la unele meciuri ale naţionalei sau ca seminţele vândute la pahar. Dintr-odată tot ce contează e să nu se renunţe la galbenul nostru drag şi norocos pentru un roşu care, nu înţeleg prin ce pârghii, a ajuns străin şi ostil nouă.

Şi încă n-aţi auzit-o pe ultima! Mititelu vine cu o idee oltenească: hai să jucăm în albastru. Da’ hai, domnilor, să fie şi o tichie de mărgăritar şi, eventual, câte un lup cu coadă de şarpe în mâna fiecărui tricolor. Să fim ca dacii, că ne reprezintă.

Da’ hai mai bine să fim serioşi şi să ne căutăm fundaşii, mijlocaşii şi atacanţii. Iar dacă jucăm şi ne calificăm, din partea mea pot să iasă pe teren şi în verde. Ca, apropo, Germania!

Valeriu Argăseală are o singură calitate. Este omul care îl cunoaşte cel mai bine pe Gigi Becali. Nu că ar fi foarte complicat de citit Becali, ci pentru simplul fapt că Argăseală s-a scremut mai mult decât oricine altcineva să-l cunoască. Apoi, odată câştigat acest avantaj, la umbra marii personalităţi patronale, s-a culcuşit în biroul său executiv cu o impertinentă aură de conducător care le-a văzut pe toate. Conducător la Steaua! Ce sublim sună!

Argăseală a folosit nepermis de mult timp această calitate drept un fel la imunitate, când, de fapt, a fost mereu o obligaţie. Iar când lucrurile nu merg fericit, obligaţia asta ustură. Atunci când îl ustură, Argăseală sare ca ars. Reacţie normală. Numai că nu sare ca ars să repare lucrurile care nu merg, ci arată indignat cu degetul spre masa presei.

Dezminţirile curg dinspre Ghencea, în aceeaşi măsură în care ne parvin şi adevărurile tot mai comice. De asemenea, odată cu implacabila deteriorare a tot ce înseamnă Steaua, se îndesesc şi puseurile de indignare ale unui conducător pentru care dorinţa de a nu fi perceput drept un argat a devenit o obsesie. Cum nu avem deocamdată proba că i-a spus vreodată nu patronului, că s-a opus vreodată unei decizii de la palat sau că ar fi existat vreun moment în care să fi fost omul unei revolte a logicii împotriva aberaţiei, înseamnă că ne-am câştigat în mod solid dreptul de a spune: „Da, Valeriu Argăseală este un yesman!”. Vom repeta acest cuvânt în asociere cu el până ne va arăta că poate şi altceva decât încuviinţare şi uniformă supunere. Steaua a terminat campionatul trecut pe locul şase. Pare mulţumitor acum, când e tot mai evident că, la capitolul birourilor, luptă pentru evitarea retrogradării.

Scriu în timp ce probabil că Lăcătuş, roşu la faţă şi răguşit rosteşte fraze scurte într-un vestiar în care nu se aude nimic altceva. 1-1 cu Vaslui. Nimic nou până la urmă. Un egal acasă, ca multe altele. Nu îndepărtează iremediabil pe Steaua de titlu, după cum nici Porumboiu nu a tras de o maneta pentru a primi toate trei fructele in cazinoul fotbalului. Vâzând meciul în redacţie, dincolo de rezultat, un sentiment sumbru mi s-a părut că pluteşte deasupra bulevardului.

Zi după zi, Ghencea nu uită parcă numai să zîmbească, ci pare că a pierdut total şirul vieţii sale. Trăia în alt mod fie şi cînd făcea egal acasă. Le făcea altfel. Avea un alt stil de a pierde şi de a face egal. Acum, suporterii stau întorşi cu profilul către teren şi sunt conectaţi cu toată repulsia pe care o pot oferi de o anume lojă. Acolo, la acel bacon special modificat, mărgelele sunt trecute printre aceleaşi degete ca la meciul cu Valencia, dar nu mai regăsesc harul şi hazul divin de atunci. În fine, pe teren nu se mai nasc idei în viteză, ci totul pare ulei de ricin înghiţit minut după minut plus prelungiri. Lăcătuş e tot o statuie, dar fanii încep să-i ciobească şi lui nasul cu dalta urii pentru acea lojă pe care el o slujeşte. În fine, îndrăznim şi spunem: lipseşte Rădoi, dar lipseşte şi Lăcătuş. Lipseşte Piţurcă, lipseşte Prodan şi de la vestiare nu mai apare Balint. Boloni e de multa vreme istorie si nici macar un Ilie Stan nu se mai iveşte să trimită rachete. Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele…

Unii ar spune că sunt momente şi momente, că echipa asta a pierdut doar un punct şi poate doar un titlu în această seară. Ceva îmi spune că este însă pe cale să-şi piardă cartea e identitate. Devine tot mai mult doar o marcă poştală mototolită într-un pumn de copil care intră pe poarta stadionului. Din păcate însa, nici copiii nu mai colecţionează timbre, ci, după cum sună o ştire venită tot în această seară, apar la stadion cu cuţite.

Întrebări pentru voi: pe ce loc va termina Steaua acest campionat şi cu ce fotbalişti din Liga I credeţi că poate regăsi spiritul echipei de altă dată? Aştept aici, cu maxim interes, comentariile voastre pe această temă.

Acum câţiva ani, pe OTV, un Gigi Becali oarecum diferit de ce cunoaştem azi şi oricum mai dispus să glumească lovea cu buzduganul în poarta vieţii politice. Acum, acelaşi om îşi regândeşte forţele şi banii, tot mai singur şi mai tăcut, într-un palat în stare de asediu. În jurul său, stenogramele îi inundă viaţa. Plutesc printre frânturi de amintiri şi ambiţii trecute, formând un covor de dezvăluiri cu multe puncte-puncte. Deja nu mai contează cum se încheie duelul de la tribunal. Ceva s-a stricat iremediabil, indiferent de cum va ieşi Gigi Becali din toate procesele pe care le are sau le va avea. Mocirla stenogramelor încheie greţos acel vis născut în mocirla meciului cu Valencia. Tot ce a fost bun va fi uitat.
Ce e comic e că din discuţiile alea cu multe puncte-puncte erupe o naivitate pe care nu i-o bănuiam lui Becali. Ce e tragicomic e că nimeni de la DNA nu va veni în vreuna din zilele următoare la OTV să spună cu gesturi largi: „Am glumit şi eu cu voi!”. Ce e cu adevărat tragic e că mai trece un scandal, dar că România rămâne aceeaşi. Nu străluceşte, ba chiar trăieşte şi ea tot felul de crize. Cu noi toţi în ea, înghesuiţi ca într-o sală de tribunal la procesul secolului şi transcriindu-ne migălos vieţile pe curat, dar negăsind pe bandă decât, bineînţeles, puncte-puncte.

Afară se mai aud câteva fluierături răzleţe. Cu părul încă ud de la duş, un tânăr trage de o şosetă şi oftează. Se opreşte surprins că îşi aude răsuflarea izbindu-se de toţi pereţii vestiarului gol, într-un ecou plin de sensuri. Are de ani de zile acelaşi dulap şi acelaşi ritual, dar nu se va sătura niciodată. Şi rămâne întotdeauna ultimul. El, şosetele, oftatul şi gândurile. Azi nu a fost bine. Echipa nu a câştigat… Cu el acolo, povestea lui “mâine” se va scrie însă altfel. Pentru că el înseamnă tot. Minte, suflet, voinţă şi un sublim ataşament pentru tricoul ăla murdar de lângă el… El este căpitanul şi el înseamnă totul. Până şi altfel de şosete.
TREZIŢI-VĂ! Ce aţi citit mai sus poate fi o scenă dintr-un film în care Marcel Iureş face pe antrenorul, o poveste despre cum ar fi fost Napoleon ca şi căpitan la Steaua sau cel mult o amintire cu Beckenbauer. Sau maximum una cu Hagi la turneu final. Căpitan, fundaş dreapta, stânga, portar sau atacant, sunt toţi la fel acum. Şi nici măcar nu avem dreptul să ne supărăm pe ei. L-am înţeles pe acel Rădoi care spune apăsat că vrea să plece, iar el nu poate fi decât înţeles, nu şi tradus în sentimente. Trăim setaţi pe alte priorităţi decât cele din zilele debarcării în Normandia. Poveştile lumii noastre se scriu altfel, iar Mirel nu face decât să trăiască în lumea noastră. După poza de grup şi tacklingurile de “VIP Security” rămâne poate singur în vestiar. Când s-ar gândi însă la ce e de făcut mâine pentru Steaua, l-ar bate pe umăr imediat contul din bancă. Unul care trebuie umplut. Şi repede, pentru că mai are doar câţiva ani! După apartenenţă, mulţumiţi-i sau înjuraţi-l pentru aceşti opt ani, dar înţelegeţi că nici pentru căpitani nu mai e timp nici măcar pentru alegerea şosetelor.

Panait - Doboş - Prodan - Pârvu. Sau Dan Petrescu - Doboş - Prodan - Selymes. Doboş - Prodan. Doboş - Prodan. Doboş - Prodan… Doi stâlpi pe care se contruiau în linişte victorii. Atât de natural a fost că, după câţiva ani aproape că se sudau aceste două nume. Doboşprodan. Se născuse un nou cuvânt din onomatopeele atacanţilor care nu reuşeau să ne supună.

Ei nu au adormit niciodată pentru noi, cei care ne ungeam sufletele doar cu colierele de driblinguri ale lui Hagi sau cu golurile cu noimă fină ale lui Adi Ilie. Ei nu au adormit niciodată… Acolo, în spate, nimeni nu plânge şi nici nu adoarme pentru că acolo, în spate, nu e vreme de plâns şi de dormit.

După multe meciuri, după ce a reinventat echipe şi ţeluri, o parte din acest nou cuvânt, a adormit însă într-o noapte. Şi, abia în tăcerea care s-a lăsat, învăţăm cât de nedrepţi eram când, ca să ajungem la Hagi, turuiam sudat şi atât de natural două nume care merită să fie pronunţate separat şi răspicat, chiar dacă au scris împreună cam aceeaşi poveste. Merită să ştii şi povestea noastră despre povestea voastră, Toni! Să nu îndrăzneşti să adormi, dragă Toni!

Mutu ne păcăleşte. Cu frezele sale mereu adaptate vremurilor şi cu zâmbetul ăla larg şi alb, este acelaşi cu puştiul pe care-l ni-l amintim cu cununiile pe cap la prima sa nuntă şi identic cu cel care intra plin de tupeu pe teren la primul meci pentru Inter. Trebuia însă s-o spună cineva şi p-asta: Mutu a îmbătrânit. La anul, împlineşte 30 de ani. E vârsta când te îmbeţi groaznic, pentru a trece peste tristeţea unei tinereţi în care ai fi vrut să faci mai multe. Iar pentru un fotbalist această tristeţe este şi mai mare, pentru că îşi dă seama că i-au rămas puţini ani. Nedrept de puţini.

Mutu, la 30 de ani nu are însă timp să fie trist. Are treabă multă pentru că e deja în urmă cu nişte ani. A recuperat supersonic după Chelsea şi, la Fiorentina, este încă pe acoperişul lumii. Nu aproape de horn, dar e bine şi lângă primul rând de ţigle. Trist este că se află acolo pentru, foarte probabil, ultimul său cuvânt. Chiar dacă pot fi acuzat că sunt un pic cinic, peste doi ani, Mutu va avea 32 de ani, de la capătul cărora se vede deja apusul firesc.

Auzim că trece printr-o pasă proastă la Fiorentina înaintea meciul cu Slavia Praga. Adică exact ce nu-şi permite pentru că nu mai are multe şanse înainte. Pentru el şi pentru noi, trebuie să rămână sclipitor pentru că poartă încă un stigmat un pic nedrept, dar greu de uitat. Iar de pe banca de rezerve lucrurile rele se văd îngroşat.

Scrieţi aici toate observaţiile voastre tactice pe marginea meciului Pandurii – Dinamo. Aştept cu interes opiniile voastre. Cele mai interesante comentarii vor fi publicate şi în ediţia tipărită de marţi, în ZOOM, rubrica de analiză tactică.