Afară se mai aud câteva fluierături răzleţe. Cu părul încă ud de la duş, un tânăr trage de o şosetă şi oftează. Se opreşte surprins că îşi aude răsuflarea izbindu-se de toţi pereţii vestiarului gol, într-un ecou plin de sensuri. Are de ani de zile acelaşi dulap şi acelaşi ritual, dar nu se va sătura niciodată. Şi rămâne întotdeauna ultimul. El, şosetele, oftatul şi gândurile. Azi nu a fost bine. Echipa nu a câştigat… Cu el acolo, povestea lui “mâine” se va scrie însă altfel. Pentru că el înseamnă tot. Minte, suflet, voinţă şi un sublim ataşament pentru tricoul ăla murdar de lângă el… El este căpitanul şi el înseamnă totul. Până şi altfel de şosete.
TREZIŢI-VĂ! Ce aţi citit mai sus poate fi o scenă dintr-un film în care Marcel Iureş face pe antrenorul, o poveste despre cum ar fi fost Napoleon ca şi căpitan la Steaua sau cel mult o amintire cu Beckenbauer. Sau maximum una cu Hagi la turneu final. Căpitan, fundaş dreapta, stânga, portar sau atacant, sunt toţi la fel acum. Şi nici măcar nu avem dreptul să ne supărăm pe ei. L-am înţeles pe acel Rădoi care spune apăsat că vrea să plece, iar el nu poate fi decât înţeles, nu şi tradus în sentimente. Trăim setaţi pe alte priorităţi decât cele din zilele debarcării în Normandia. Poveştile lumii noastre se scriu altfel, iar Mirel nu face decât să trăiască în lumea noastră. După poza de grup şi tacklingurile de “VIP Security” rămâne poate singur în vestiar. Când s-ar gândi însă la ce e de făcut mâine pentru Steaua, l-ar bate pe umăr imediat contul din bancă. Unul care trebuie umplut. Şi repede, pentru că mai are doar câţiva ani! După apartenenţă, mulţumiţi-i sau înjuraţi-l pentru aceşti opt ani, dar înţelegeţi că nici pentru căpitani nu mai e timp nici măcar pentru alegerea şosetelor.

Gigi, Gigi, Gigi… Peste tot numai Gigi. Râzând, ameninţând, luând peste picior, fiind furios şi iar râzând. Unii colegi din presă se dezbracă acum de acest Frankenstein care ne aparţine tuturor. Noi l-am trezit în arcul electric al senzaţionalului căutat cu orice preţ. Şi căutat înseamnă scris de noi, citit de voi. Prin scrupulele pe care mi le atribui, mi-l atribui şi pe Gigi Becali ajuns la altitudini de popularitate unde ameţeşte tot mai des şi apoi cade peste noi toţi.

Este, înainte de orice, o creaţie a presei, dar asta rămâne doar o constatare. Fatalistă, dar o simplă constatare. Înaintea noastră regăsim puţine şi precare idei faţă de cum trebuie tratat pe mai departe Becali. Şi tratat înseamnă cum să-l scriem noi şi cum să-l citiţi voi. E la fel ca atunci când sari un gard şi imediat constaţi că în faţa ta mârâie un doberman. Ne trebuie rapid o cale pentru a ieşi dintr-un cerc vicios şi cinic. În presa zilelor noastre se spune că fără Gigi nu ai subiect. Cu Gigi în ziar sau la TV ai spectacol, dar hrăneşti în continuare o tumoră. Avem nevoie de un alt drum pentru că trebuie să fim cinstiţi cu noi şi cu voi: de rezultat nu putem să mai ţinem… Nici noi şi nici voi!

Voi ce credeţi? Cum credeţi voi că ar trebui să tratăm o personalitate ca Gigi Becali?

Aştept plin de curiozitate răspunsurile voastre!

Datoriile în fotbalul românesc sunt ca viciile. Dacă se învechesc, crează dependenţă. Între personaje. Din postura de creditor îl vei putea oricând zdrobi pe împrumutat sub ferocitatea unor cuvinte care-ţi asigură întotdeauna dreptatea în altă discuţie. Uneori total alta.

Dacă eşti un om cu graţie, datoriile rămân întotdeauna un subiect de discutat în lift, unde poţi revendica răspicat paharul de ulei uitat între două etaje. Nu ştiu şi nici nu contează dacă acea datorie de 75.000 de euro a lui Mutu către Becali există cu adevărat. Ştiu doar că la o nuntă a fotbalului, unde toţi se poartă fin, Becali a arătat că nu poartă nimic pe dedesubt. Pentru Gigi Becali chiar nu contează nimic. Nici locul, nici momentul şi nici forma.

Dac-am aduna toate declaraţiile făcute după plina de ştaif tragere la sorţi, printre ironiile de gentleman ale unui Ferguson sau aprecierile elevate ale şanselor făcute de un Wenger, se vor ivi sinistru ameninţările de cartier ale lui Gigi Becali pentru Mutu. Exact ca un chilot maro şi rupt, aruncat într-o vitrină cu smochinguri. De asta, România nu merită uneori să intre nici măcar într-un cazinou.

Panait - Doboş - Prodan - Pârvu. Sau Dan Petrescu - Doboş - Prodan - Selymes. Doboş - Prodan. Doboş - Prodan. Doboş - Prodan… Doi stâlpi pe care se contruiau în linişte victorii. Atât de natural a fost că, după câţiva ani aproape că se sudau aceste două nume. Doboşprodan. Se născuse un nou cuvânt din onomatopeele atacanţilor care nu reuşeau să ne supună.

Ei nu au adormit niciodată pentru noi, cei care ne ungeam sufletele doar cu colierele de driblinguri ale lui Hagi sau cu golurile cu noimă fină ale lui Adi Ilie. Ei nu au adormit niciodată… Acolo, în spate, nimeni nu plânge şi nici nu adoarme pentru că acolo, în spate, nu e vreme de plâns şi de dormit.

După multe meciuri, după ce a reinventat echipe şi ţeluri, o parte din acest nou cuvânt, a adormit însă într-o noapte. Şi, abia în tăcerea care s-a lăsat, învăţăm cât de nedrepţi eram când, ca să ajungem la Hagi, turuiam sudat şi atât de natural două nume care merită să fie pronunţate separat şi răspicat, chiar dacă au scris împreună cam aceeaşi poveste. Merită să ştii şi povestea noastră despre povestea voastră, Toni! Să nu îndrăzneşti să adormi, dragă Toni!

Cristi Costache foloseşte site-ul oficial al Rapidului pentru a îndrepta greţoase ironii spre vecinii din cartea de istorie a fotbalului. Ca grad de civilizaţie rămânem aceiaşi lucrători ai pământului, pentru care vizita în sat a topografului este întotdeauna o întâlnire de gradul 0. Cristi dragă, îţi place sau nu, Rapid plus Steaua şi plus Dinamo înseamnă fotbalul românesc. Rapid minus Steaua şi minus Dinamo n-ar mai fi Rapid. Iar atunci, Cristi dragă, te-ai simţi foarte singur.

Când a apărut croiala asta trendy, guler tăiat spre-napoi şi cravată subţire, conducătorii fotbalului românesc au adoptat-o instantaneu. De fapt se întâmplă mereu şi cu orice se poate cumpăra. Maşini, cămăşi, cravate, costume, pantofi sau parfumuri. Vin şi pleacă toate în fotbalul românesc cu vioiciunea cu care se mişcă fesele modelelor la Milano. Ce nu se schimbă niciodată este vernisajul ideilor şi polemicilor. Rămân aceleaşi. Violente, pe alocuri copilăreşti şi mereu strâmbe, apar de regulă înainte de derby, ca nişte măciuci înfipte grotesc în calendarul competiţional. Derby-ul la români înseamnă vorbe grele şi trimiteri la origini, mai ales când acestea sunt roşii.

Real Madrid şi Barcelona, Manchester City şi United, Inter şi Milan, nu vomită aşa, una pe cealaltă, înaintea unui meci direct. Cel puţin nu conducătorii. Nu cei care apar în acele costume trendy şi care dau, până la urmă şi ora exactă a civilizaţiei tribunelor. Acolo, în Spania, Anglia sau Italia, oamenii de fotbal s-au născut cu aceeaşi înjurătură pe buze, dar au învăţat repede că trebuie s-o uite. Doar la noi fotbalul, ca nivel de civilizaţie, s-a născut mort.

Mutu ne păcăleşte. Cu frezele sale mereu adaptate vremurilor şi cu zâmbetul ăla larg şi alb, este acelaşi cu puştiul pe care-l ni-l amintim cu cununiile pe cap la prima sa nuntă şi identic cu cel care intra plin de tupeu pe teren la primul meci pentru Inter. Trebuia însă s-o spună cineva şi p-asta: Mutu a îmbătrânit. La anul, împlineşte 30 de ani. E vârsta când te îmbeţi groaznic, pentru a trece peste tristeţea unei tinereţi în care ai fi vrut să faci mai multe. Iar pentru un fotbalist această tristeţe este şi mai mare, pentru că îşi dă seama că i-au rămas puţini ani. Nedrept de puţini.

Mutu, la 30 de ani nu are însă timp să fie trist. Are treabă multă pentru că e deja în urmă cu nişte ani. A recuperat supersonic după Chelsea şi, la Fiorentina, este încă pe acoperişul lumii. Nu aproape de horn, dar e bine şi lângă primul rând de ţigle. Trist este că se află acolo pentru, foarte probabil, ultimul său cuvânt. Chiar dacă pot fi acuzat că sunt un pic cinic, peste doi ani, Mutu va avea 32 de ani, de la capătul cărora se vede deja apusul firesc.

Auzim că trece printr-o pasă proastă la Fiorentina înaintea meciul cu Slavia Praga. Adică exact ce nu-şi permite pentru că nu mai are multe şanse înainte. Pentru el şi pentru noi, trebuie să rămână sclipitor pentru că poartă încă un stigmat un pic nedrept, dar greu de uitat. Iar de pe banca de rezerve lucrurile rele se văd îngroşat.

Scrieţi aici toate observaţiile voastre tactice pe marginea meciului Pandurii – Dinamo. Aştept cu interes opiniile voastre. Cele mai interesante comentarii vor fi publicate şi în ediţia tipărită de marţi, în ZOOM, rubrica de analiză tactică.