Nu cred că Mutu s-a dopat din greşeală! Nu cred că a încercat medicamentele mamei! Nu cred că a vrut doar să slăbească! Nu-l cred nici măcar prost pe Mutu să ia o pastilă după cum îl duce capul, fie ea şi de slăbit! Şi nu oricum, ci de două ori. Refuz să-i mai caut măcar o circumstanţă atenuantă, nu mă interesează nici ce spun cei care-l judecă! În faţa mea, după atâtea şi atâtea episoade, nu mai contează. După ce a fost ridicat de-atâtea ori în slăvi, după ce am scris şi citit despre tot ce se putea din viaţa lui, făcându-l celebru, m-am săturat! Mă rog, mă săturasem mai demult, dar acum e momentul perfect să spunem STOP! Doamne, Dumnezeule, cum am ajuns să-l alintăm „Briliant”? Mai trebuie să treacă doar câteva zile de nebunie, apoi vor mai fi câteva răbufniri pe la tribunale, dar în curând vine ziua cea mare, în care nu ne mai interesează ce face Mutu! N-o să mai aibă ocazia să dea gol decât vreun pahar prin cine ştie ce bodegă, nu vom mai avea ce (ne)convocare să dezbatem, decât poate una la tribunal, aşa că vom putea trăi liniştiţi - vine ziua fără Mutu fotbalist, e inevitabil! Eu sunt suporterul român care am uitat o vreme că s-a drogat cu cocaină de dragul talentului de pe teren. Acum nu mă mai interesează nici dacă a ajuns dopat doar respirând. Din punctul meu de vedere, pilula de slăbit chiar funcţionează. M-a scăpat de greţurile de a-mi mai păsa de Mutu. Dacă nu era substanţa asta, oricum apărea alta şi, mai devreme sau mai târziu, tot aici ajungeam.

Fapt: niciun site nu a primit acreditare pentru Adunarea Generală a FRF. Nu faptul că între cele care au solicitat şi au fost respinse se află şi www.prosport.ro este relevant. Şi gsp.ro e în aceeaşi situaţie.

Neincluderea unor site-uri cu peste un milion de viziatori în fiecare lună între cele peste 30 de instituţii acreditate este o decizie elocventă pentru şansele de modernizare ale fotbalului românesc. Nu internetul ne va duce la Euro 2012, dar desconsiderarea crasă – “Nu avem locuri!” – are sens doar într-o instituţie ignorantă, a secolului trecut. Şi totuşi, pracă nu surprinde, câtă vreme site-ul Federaţiei este de fapt blogul personal al lui Mircea Sandu. Acolo, printre altele, este batjocorit contracandidatul său, Constantin Iacov, oferindu-i-se o funcţie de portar la FRF! Imaginaţi-vă o ştire similară pe site-ul UEFA cu Platini oferindu-i la alegerile din 2007 lui Lennart Johansson funcţia de portar la sediul de la Nyon. Site-ul UEFA fiind cel pe care semnează, în calitate de colaborator permanent, Paul Zaharia, exact ofiţerul de presă al FRF care n-a acreditat reprezentanţii niciunui site la Adunarea Generală de luni.

Îmi place să cred că este o simplă coincidenţă faptul că am fost refuzat exact după ce am promovat evenimentul de luni de pe www.prosport.ro. Nu pot crede că Mircea Sandu s-a speriat de show-ul ce-l pregătim, chiar dacă mi s-a transmis indirect că trebuia să contactez Federaţia înainte să pun la cale ceva. Ei bine, nu trebuia! Nu trebuie să cer nimănui voie ca să relatez un eveniment de interes public, fie şi pe Internet, fie şi într-un stil mai destins, jovial, ironic! Iar dacă stilul era problema, exista un argument. Discutabil, dar exista. Motivaţia că nu e loc în sală e însă ridicolă. Vă aştept luni pe site să numărăm locurile goale! Şi, apropo, soluţii se găsesc. Se putea transmite video ceea ce se întâmplă la şedinţă pentru jurnaliştii care n-aveam loc, într-o sală alăturată. Aşa cum se întâmplă la orice eveniment civilizat, la care altfel federalii se înghesuie, pesemne degeaba.

În general, în structurile ei conducătorii sunt aleşi. E adevărat că uneori alegerile sunt o formalitate, doar o legitimare a celui stabilit oricum dinainte şi care, în general, este de fapt reales. Membrii nu pot vota real întotdeauna, deoarece se intră greu acolo, iar admiterea presupune acceptarea fără crâcnire a regulilor. Obedienţa oarbă e esenţială. Cine o încalcă, e scos din joc. Onoarea e considerată o virtute, chiar dacă e folosită ilegal, iar legea tăcerii stă la baza organizaţiei.

Orice asemănare, oricât de izbitoare, cu Federaţia Română de Fotbal e pur întâmplătoare. Sunt de fapt idei extrase aleatoriu din publicaţiile cercetătoarei italiene Letizia Paoli despre Mafie. Nu e vine mea că realitatea din Cosa Nostra e similară celei din Cosa Fotbalului Nostru. La fel cum nu e vina lui Mircea Sandu că ‘jde structuri din ţară nu sunt în stare să inventeze un contracandidat serios la şefia FRF. Sau nu vor să o facă. Nu e vina lui Mircea Sandu, dar e opera lui. Cum deja ştie că va obţine 200 şi ceva – ce mai contează câte, oricum sute – de voturi, îşi permite să facă mişto si să-l propună pe Mutu la marketingul Federaţiei! Culmea e că miştoul ăsta e realitatea majorităţii anilor de domnie a lui Sandu la marketing – a fost atât de prost încât parcă s-a ocupat Mutu!

“Am respectat statutul, la revedere!”, a spus ieri Naşu’. De data asta cel de la FRF, nu de la Mafie. Iar are dreptate, chiar dacă statutul e doar o anexă a intereselor lui Mircea Sandu şi e unul la tribunal oficial, altul pe masa de lucru. La revedere, de ce i-ar păsa? Tot Letizia Paoli, întrebată dacă nu-i este frică de Mafie după ce a scris, a răspuns că n-are de ce: mafioţii nu se sperie de cărţi, ci de dosare. De procurori, poliţişti, politicieni şi, mai ales, trădători, dar nu de cei care scriu. Nu se sinchiseşte de ditamai preşedintele de ce scriu eu aici sau ce urlă vreun alt anonim pe la TV. Sănătate să fie, şi aici chiar nu e nicio ironie. Restul vine de la sine. Inclusiv noul mandat.

Cum a fost rezolvată problema suporterilor interzişi care-şi luau bilete online şi intrau totuşi la meciurile Stelei? A fost tăiat internetul! Genială idee! Pe acelaşi principiu, ca să evite să mai aducă jucători de pe DVD‑uri, Becali ar putea interzice, de exemplu, televizoarele. Dacă nu te mai uiţi, nici nu poţi să vezi rebuturi, nu? Ca să fim 100% siguri, aş tăia totuşi şi radioul, cine ştie ce mai aude Virgil pe acolo. Mai rămân totuşi câteva probleme, dar în lumina noii strategii manageriale se întrevăd şi soluţiile. Doar să nu stingeţi lumina!

Dincolo de tragicomicul situaţiei, remarc cu plăcere că există totuşi în Ghencea şi un alt tip de angajat decât cel servil, incompetent sau pur și simplu rudă a patronului. Am avut de-a lungul timpului contre cu Basarab Panduru, dar asta nu mă împiedică să-i remarc în primul rând coloana vertebrală într-un moment în care la Steaua ea lipseşte tot mai mult. Cel care s-a remarcat în trecut făcând „bou mondial” un ziarist după ce pierduse cu 1-8 cu Steaua este acum paradoxal oaza de normalitate, cu un discurs direct, la un club din ce în ce mai nebun. Poate şi speranţa steliştilor că totuşi lucrurile se pot îndrepta, deşi nu pare: cu coloana vertebrală e greu de tot.

Sunt bănăţean, deci îmi asum din start subiectivismul. Nu pot uita vremurile când era interzis să înjuri în tribunele stadionului „Dan Păltinişanu”. Şi la celebrul meci cu Dinamo din 1997, în peluză, singura scandare dură permisă era „Să moară Dinamo!”.Când cineva scăpa vreun „M…e”, era certat de fani! Liderii galeriei opreau orice manifestare necivilizată.

La 12 ani distanţă, tot la un meci cu Dinamo, o hoardă de puştani sare la bătaie cu jandarmii, sub ochii unui stadion şocat! Un stadion care trăieşte prea des torţe aruncate pe teren, scandări nerecomandate minorilor şi manifestări huliganice.

E adevărat, ale unei minorităţi, dar o minoritate din ce în ce mai vizibilă. Doar că acum, timişorenii le-au strigat „Ruşine!” huliganilor, chiar dacă aceştia erau îmbrăcaţi tot în alb-violet. După lecţia de la 1-8 a venit încă una, mai grea, pentru că e adresată propriilor copii. O victorie a bunului-simţ cel puţin la fel de mare precum cea de pe teren cu Dinamo. Şi un motiv pentru care locul lui Sabău e la Timişoara!

Tot cu această ocazie am primit şi o explicaţie pentru cum e primită Dinamo la Timişoara. Lumea n-are nimic cu Pulhac sau cu Dinu, ba chiar Florentin Petre a fost aplaudat cândva. Nici măcar episodul 1987 nu este decisiv. Dinamo, clubul cu atâtea performanţe, şi oamenii valoroşi de acolo nu-şi vor schimba imaginea până nu se vor debarasa de cei care atunci când au probleme cu transportul sechestrează un autobuz RATB şi merg cu el la restaurant. Iar în problema lor se implică ministrul Transporturilor şi se ia în calcul folosirea unui avion militar! Spuneţi-mi frustrat, dar eu sigur nu pot „închiria” un expres nici dacă am bilet, Gaz Metan n-are linie directă cu ministrul dacă îi întârzie avionul, iar Poli Iaşi nu va vedea vreodată o aeronavă militară. E nevoie de o revoluţie.

În general, după ce te “umflă” Dumitru Dragomir se alege praful. Goian e martor: şeful Ligii îl evaluase la 20 de milioane de euro, după care fundaşul abia a reuşit să se transfere pe o sumă de zece ori mai mică. Şi nu la Manchester United, ci la Palermo. Ieri, “Oracolul” a decretat: Pantilimon e “între cei mai buni patru portari din lume!”. Ce blestem! Seara, portarul a reuşit să producă un gol într-un moment în care tacticizatul – pardon, plicticizatul derby al etapei – nu consemnase nicio ocazie! Din păcate pentru el, l-a produs în propria poartă, cu o “pasă decisivă” pentru Surdu.

Paradoxal, e posibil să-i fi făcut un bine Timişoarei. Poate Sabău a realizat că e momentul să mai “umble” şi la construcţie, altfel se va trezi cu stadionul gol chiar dacă Iancu lasă intrarea liberă. De altfel, a fost nevoie ca bănăţenii să ia gol pentru ca Sabău să mute ofensiv. Abia atunci – prea târziu – au apărut primele ocazii. Unde ar fi fost Timişoara acum dacă îndrăznea mai mult? Greu de spus, dar cu siguranţă chiar la 0-1 cu Steaua nu s-ar fi aşternut liniştea în tribunele care au cântat şi la 1-8. Pesemne că bănăţenii realizaseră însă că în stilul acela nu avea fansă nici în faţa unei echipe care n-a strălucit chiar dacă rămâne neînvinsă în deplasare în acest sezon. Victoria, a cincea din şase meciuri afară, pune Steaua între cei patru “lideri”, dar consfiinţeşte şi o realitate tristă pentru fanii roş-albaştri: echipa se simte mai bine oriunde altundeva decât în Ghencea. Unde ar fi fost acum dacă suporterii nu erau goniţi şi încurajau echipa acasă? Câte puncte a pierdut Steaua din cauza unui conflict stupid nu poate spune nimeni. Dar la cât de strânsă e lupta pentru titlu, important e că a pierdut…

O fi de lemn, dar e adevărat: cine n-are bătrâni să-şi cumpere. Emerich Ienei a reuşit aseară, la GSP TV, un lucru pe care stadioane întregi nu l-ar putea obţine: l-a făcut pe Becali să se simtă prost! Trăim într-o societate (fotbalistică) în care asta – din păcate – înseamnă enorm! Ienei a avut puterea să spună “Îmi cer scuze faţă de domnul Becali”, deşi n-avea niciun motiv să o facă. Răspunsese dur, dar justificat la un atac fără sens al patronului la adresa celor care au făcut din Steaua clubul care l-a transformat pe el în ceea ce este acum. Când Becali a replicat din nou, abject, Ienei a răspuns altfel. Inteligent. Deşi credeam că golăniilor li se poate răspunde doar cu golănii, iată că nu e adevărat. Câtă nevoie aveam de acest energizant. “Poate va fi un exemplu”, a explicat Ienei. Exemplul este însă de fapt el, la cei 72 de ani la care e mai tânăr în suflet ca mulţi dintre noi!

“Nea Imi” este omul pe care ziariştii îl sună aproape la fel de des ca pe Becali. Întotdeauna când e nevoie de părere de specialist, în redacţii se aude “încearcă la Ienei”. Uneori, neutralitatea lui proverbială stârneşte zâmbete. Dar vin momente ca aseară, în care ne dăm seama cât de mult valorează un strop de normalitate într-un ocean de răutate. Atât de mult, încât Becali a spus “mă simt prost”! Dacă patronul Stelei chiar a înţeles ceva din acest episod – deşi mă îndoiesc –, Ienei ar merita o statuie, fără să mai luăm în calcul Cupa Campionilor.

Mitică Dragomir dixit: antrenorul trebuie să fie slugă la patron. Iar dacă Oracolul dixit, aşa trebuie să fie, nu? Ei bine, nu! Oracolul nu vede mai departe de borurile pălăriei lui de slugă a cluburilor care îl aleg. Cuvântul “slugă” îi aparţine. În lumea normală însă patron nu e sinonim cu stăpân, iar angajatul nu este sclav. Patronul are multe drepturi, dar şi angjatul le are pe ale lui. Cât de greu le-o fi unora să creadă, nu totul funcţionează ca pe vremurile Victoriei Bucureşti. Societatea a evoluat inclusiv de la stadiul primatelor, deşi de multe ori ne vine greu să credem asta. De altfel, trăim un astfel de moment penibil: a fost sau nu o făcătură mărturia din vestiarul Stelei? Mi-e şi frică să recunosc, dar cred că e o făcătură! Mi-e frică pentru că, dacă e făcătură, replica nu o va încasa Horia Ivanovici, ci, nedrept!, întreaga presă sportivă. De fapt oricum a încasat-o deja. O presă care mai greşeşte, dar de data aceasta s-a depăşit o graniţă greu de imaginat. Situaţia e cu atât mai dureroasă cu cât situându-te împotriva lui Ivanovici acum te aliezi cu Becali. Cei doi se porcăie şi se dau în judecată pe la diverse oteveuri sportive, dar Becali uită vremurile când era “patron” la “probabil cel mai bun talk-show sportiv zilnic din România”. Invitaţia în studio nu o refuză (aproape) nimeni. Să facem show! Probabil cel mai penibil show din România. Zilnic…

Dinamovişti sunt mulţi, banderola e numai una. Deşi nu e o manea, povestea ei bate o telenovelă. Până ieri, aproximativ 27 de jucători din lotul lui Dinamo purtaseră banderola de căpitan în acest sezon. Unii în cantonament, unii în amicale, alţii în oficiale, câţiva la vestiar, vreo doi la pauză, ceilalţi acasă. Există zvonuri că unii ar fi şi dormit cu ea, dar acestea nu sunt confirmate, spre deosebire de cele care spun că banderola ar fi trecut şi prin discoteci.

Nu e clar dacă pe vreun braţ sau o sticlă de vin. Cert e însă că în curând variantele se epuizează. Pur şi simplu nu vor mai fi jucători care să ducă această grea povară. Posibil la Graz să o poarte Borcea. Cine e mai căpitan la Dinamo decât el? Apoi, ar putea trece şi pe la Turcu, Badea şi restul acţionarilor, dar rapid, să n-apuce să se certe pe ea.

Dinu n-are sens să fie încercat, deşi o merită, pentru că o va refuza invocând „incongruenţa activităţii administrativo-delegate cu sacrul, şi totodată atât de profanul purtării unei brasarde, fie ea şi în culorile alb-roşu, adică uniunea dintre cea care semnifică ofrandele oferite zeilor Olimpici şi culoarea pasiunii“. Sau ceva de genul ăsta, oricum, un motiv întemeiat. Apoi, se poate trece la fostele glorii, chiar şi la celelalte secţii sau pe la minister. De ce n-ar purta banderola Dudu Georgescu, Elisabeta Lipă sau Ivan Patzaichin? La nevoie, chiar şi statuia lui Ivan Patzaichin.

Dincolo de ironie, dacă va continua să se preocupe mai mult cine e căpitan decât cine e fotbalist, Dinamo va avea o problemă mare în continuare. Iar aceea nu e atribuirea banderolei.

Timişoara a părăsit Champions League cu fruntea sus, e concluzia generală. Dar dincolo de felicitările pentru asta şi pentru calificarea în grupele Europa League, nu strică o analiză serioasă, la rece, fără patimă sau subiectivitate. Asta încerc şi eu acum, la miezul nopţii.

1. Adversarul. A fost prea puternic. Stuttgart e câteva clase peste Timişoara. Iar dacă n-ai nici noroc, cum a fost cu Şahtior, e aproape imposibil să-i “păcăleşti” pe adversari. Mai ales dacă e “neamţ”, la figurat.

2. Valoarea. Nu doar Stuttgart e peste Timişoara, ci şi Timişoara sub nivelul Champions League. Puţini jucători au arătat ceva în dubla cu nemţii. Unii parcă nici voinţă, majoritatea putinţă. Puţini au sclipit, şi aceia au făcut-o doar sporadic.

3. Problemele de lot. Ţinând cont de punctele 1 şi 2, dacă adaugi numeroşii absenţi e evident că echipa a slăbit şi mai mult. Probabil e o premieră ca o echipă să aibă doar cinci jucători pe banca de rezerve în cea mai importantă competiţie europeană.

4. Experienţa. Mai exact, lipsa ei. E greu cu jucători care acum câteva luni erau la Mediaş, Buzău sau prin ligile inferioare să câştigi la Stuttgart.

5. Arbitrajul. Pare aiurea să te iei de arbitraj după dubla asta, dar a contat şi el. Cred în continuare că n-a fost penalty în tur la Marica. Sau n-a fost mai clar decât cel la Bucur din retur.

6. Neatenţia. Ca să nu-i spun prostia. Al doilea gol luat la Timişoara cred că a fost mai întâi prostia fundaşilor timişoreni şi abia apoi valoarea lui Hleb.