Fraţilor, ce fac cu piciorul lui Zapata, că a ajuns până la mine în sufragerie? Comentariu făcut de un dinamovist răutăcios pe www.prosport.ro, dar elocvent pentru situaţia Stelei: o băşcălie continuă! Gluma de la început e chiar bună, gluma proastă e ceea ce face zi de zi şi, mai nou, oră de oră, patronul cu propria echipă.

Recent, Stancu s-a accidentat “la mişto”, povestea Becali. Păi atunci, tot “la mişto” a dat şi Zapata pe lângă minge. Aseară, Gigi era pe telefon la o televiziune când meciul nici nu se terminase! Golanski n-ar pleca şi el să dea un telefon în timpul meciului?

Întotdeauna când spune o tâmpenie, patronul revine şi spune că a glumit, convins că aşa s-a şters totul! Ce-ar fi să vină acum Stoichiţă şi să spună că a glumit când a făcut echipa?

După eliminarea lui Golanski, antrenorul se ruga însă probabil să aibă voie să-l bage înapoi pe Petre Marin, deşi abia îl schimbase, pentru că Steaua juca în “amuzantul” sistem 2-4-3 şi altă soluţie nu avea.

Vă daţi seama ce glumă proastă e Steaua astăzi dacă atunci când era condusă cu 1-0 prima soluţie venită de pe bancă a fost Baciu? Ok, de fapt a fost avansat Ovidiu Petre şi Baciu i-a luat locul în defensivă, dar totuşi, ce haos trebuie să fie în lot, în teren, pe bancă dacă vrei să egalezi pe Dinamo şi intră Baciu?

În mod normal, orice echipă mai inteligentă se distrează cu Steaua de azi. Ceea ce a reuşit Stoichiţă până acum e un miracol demn de Guiness Book în condiţiile date, sau mai bine spus impuse. Dar e eclipsat tâmpeniile patronului, care bate orice record de neghiobie mai ceva ca Usain Bolt. Dacă nu mă credeţi, daţi drumul la televizor. Acum!

Să uităm de fiţe - Daniel Remeş

Duster a creat, la fel ca şi Logan, MCV sau Sandero, multă vâlvă şi discuţii contradictorii. Sunt mulţi care au păreri pro, în timp ce alții sunt contra primului SUV 100% românesc. Mărturisesc că sunt în prima tabără. Prima maşină pe care am condus-o a fost o Dacie, părinţii mei au avut dintotdeauna Dacie, şi oricine mă va întreba vreodată ce maşină să îşi cumpere, am să-i recomand Dacia. De ce? În primul rând pentru că este o marcă românească, iar oamenii care lucrează acolo merită toată admiraţia pentru ceea ce fac la Mioveni. Dacia este un brand de excepţie şi el trebuie cultivat şi respectat de români înaintea oricui. Al doilea motiv pentru care sunt fan este acela că la uzina de la Mioveni se fabrică maşini de calitate. Ultimul exemplu în acest sens este Dusterul lansat marţi la Geneva. La timpurile noastre, la ţara în care trăim, la puterea de cumpărare pe care o avem, Dacia Duster este maşina ideală pentru un român. E spaţioasă, comodă, primitoare, are un design atrăgător şi, cel mai important, are un raport calitate-preţ imbatabil. Niciun alt constructor din lume nu a reuşit să ajungă în ultimii ani la performanţa Dacia. A atras privirile a sute de ziarişti la lansare şi va atrage milioane de priviri în showroom-uri. Duster promite să fie un prieten care nu te va lăsa la greu, o maşină care te va purta pe orice fel de drum îţi vei dori. E timpul ca românii să lase fiţele deoparte şi să ţină cont că pe Dorobanţi se poate defila şi într-un Duster.

Cât de ieftină e Dacia? - Lucian Lipovan

De ce nu mă voi număra printre cumpărătorii de Dacia Duster? Aici spaţiul e limitat, pentru mai multe vă recomand o analiză excelentă a ofertei complete, realizată de Oraan Mărculescu pe www.promotor.ro. Ce am înţeles eu combinând fotografiile noii Dacia şi lista de preţuri. În primul rând, cea mai ieftină, la 10.500 de euro, este SUV doar la formă, şi aceea îndoielnică pentru ochiul meu. OK, e ieftină, dar de ce aş vrea un SUV 4×2, cu motor „subţire” şi fără nicio dotare? Dotare însemnând măcar mai mult decât manivela de la geamuri şi un amărât de radio. Doar pentru spaţiu? Păi cu MCV, la acelaşi preţ, cu dotări mai bune, cari mai mult!
Dacă vreau dotări OK la un Duster, scot din buzunar minimum 13.000 de euro, dar rămân la motorul 4×2. Din nou, nu văd sensul să iau un SUV doar ca să am o maşină mare, dar pe care n-o pot folosi fix pentru ce e făcută: teren greu sau zăpadă, spre exemplu.
Dacă mă arunc la 4×4 şi dotări cât de cât OK, îmi trebuie spre 14.000 de euro pe benzină şi 15.600 de euro pe motorină. Full-option ajung la 17.000 de euro. Atunci aş avea un SUV OK, cu un preţ chiar excelent pentru ce oferă faţă de concurenţă. Dar acum vine o altă întrebare: dacă am 16.000-17.000 de euro să-mi iau maşină, nu mai găsesc 2.000-3.000 de euro să iau şi una cât de cât mai arătoasă? Nu mai pomenesc de second-hand. În concluzie, mitul preţului este demolat pentru mine: versiunile ieftine sunt prea „ieftine”, versiunile scumpe nu sunt suficient de… ieftine. Iar la o Dacie, dacă nu mă convinge preţul, ce mi-a mai rămas?

Marian Iancu ne-a ameninţat cu tribunalul, i-a obligat pe jucători să poarte tricouri cu mesaje împotriva ProSport, a folosit stadionul pentru a-şi exprima dispreţul şi ne-a transmis că încă nu s-a ocupat serios de noi, că altfel ne desfiinţa deja. Preferata mea e reclamaţia la DIICOT pentru terorism! E pe bune!
Una peste alta, nimic îngrijorător. Există însă momente în care nu pot să nu fiu de acord cu Iancu. Ieri i-a răspuns (civilizat) unui fan supărat, care l-a huiduit pe Sabău şi a explicat de ce trebuie dat afară. Iancu a replicat de ce NU schimbă antrenorul, ceea ce e curajos tocmai când stadionul strigă „De-mi-si-a!” la victorie! Rezultatele din Europa, multele goluri marcate, puţinele primite, schimbarea generaţiei sunt motivele invocate. Mie nici jocul nu mi se pare rău în condiţiile date. Atacul e slăbit prin plecarea lui Bucur, apărarea a fost lovită de absenţe. Sepsi l-a înlocuit pe Karamyan, iar Contra e plusul. Lotul nu e fantastic, e de luptă pentru titlu, nu de victorii detaşate. Adică exact ca pe teren şi în clasament. Da, Sabău nu face minuni, deşi i-a ieşit şi asta cu Şahtior sau Dinamo. N-a fost angajat însă ca magician. Cred că trebuie judecat abia când va avea o echipă stabilă. Şi, ca orice antrenor, merită măcar un an până să poţi spune dacă e bun sau slab, potrivit sau nepotrivit.
Iancu sprijină antrenorul fix când publicul i-a luat locul de nemulţumit şi nerăbdător. În trecut îi demitea aiuritor. Mai că putea fi acuzat de „terorism” la adresa echipei, dacă n-ar fi a lui. De aici şi zvonurile că atunci când nu-l confirmă pe Sabău caută alt antrenor. Dacă sunt doar baliverne, e un pas înainte. Parcă aş mai aştepta însă măcar câteva etape…

E la modă să remarci cât de prost merge tot în România. Fie că vorbeşti despre fotbal sau drumuri, toată lumea ştie că sunt varză. Fie că te referi la politică sau la apărarea Stelei, e clar că sunt praf. Spitalele sunt sub-finanţate, transferurile la fel. Politica e o bălăcăreală continuă. Inclusiv în fotbal. Arbitrii fură, judecătorii nu se lasă mai prejos.

Poliţiştii sunt corupţi, fotbaliştii sunt blătuiţi. În general, totul e maro.
Ei bine, eu m-am săturat de asta şi m-am uitat la meciul de aseară cu ochelarii care îmi arată paharul pe jumătate plin. Am preferat să văd driblingul lui Stancu, nu împleticeala lui Cadu. Am remarcat intervenţiile lui Nuno Claro, nu ratările incredibile ale aceluiaşi Stancu. Iar golul lui Cadu mi s-a părut mai important decât gafele fundaşului. Am admirat stadionul civilizat din Cluj şi atmosfera frumoasă din tribune, uitând huliganii care vin uneori în loje sau peluze. I-am ignorat pe arbitri. Am descoperit ambiţia apărării Stelei, mai presus de valoarea ei teoretică. E mai important acum că Tudose a făcut totul pentru a fi la nivelul unei echipe care trage la titlu, decât că în locul lui a fost, ar fi putut fi sau ar fi trebuit să fie altul mai bun. Am observat dorinţa de revanşă a lui Dică mai uşor decât lipsa inspiraţiei lui Ovidiu Petre. Realizările lui Szekely au făcut uitate meciurile şterse din trecut. Am descoperit agresivitatea lui Traore mai repede decât pasivitatea lui Pleşan. Şi e mai importantă venirea lui Karamyan decât ratarea lui Ouon.

Stoichiţă şi Mandorlini nu pot fi, probabil, mulţumiţi cu un egal. Fiecare ştie acum unde a greşit, dar eu am văzut ce au făcut bine. Spuneţi-mi naiv sau nepriceput, dar am rămas în minte cu un meci frumos, deschis, aprig, în viteză. Am văzut jumătatea plină a fotbalului. Şi mi-a plăcut, sper să ne revedem curând.

Ştiaţi că…

… apărarea Stelei este precum caşcavalul, adică găurile sunt mai evidente decât restul? Ştiam. Golanski, Baciu, Jelev, Petre Marin este o linie de fundul clasamentului, nu de o linie de fund pentru o echipă cu pretenţii la titlu.

… Stoichiţă nu poate face din rahat bici? Ştiam. Nu poate face o super-echipă când jucători măcar bunicei pleacă, iar în locul lor vin jucători cel mult mediocri. Parpas ne-Parpas, lucrurile ar fi stat la fel în defensivă. Poate Karamyan merita mai multă atenţie din start, dar cine a urmărit ştie că armeanul nu mai era nici la Timişoara ce a fost odată. Se înscrie mai degrabă în seria transferurilor Petre-Pleşan-Emeghara care au urmat acelaşi traseu. Poate Tănase nu era pe locul potrivit, dar nici pe alt loc nu sunt sigur că altul era deznodământul.

… Pleşan şi Ovidiu Petre nu sunt mijlocaşii fantastici pe care şi-i închipuie Becali? Ştiam. Amândoi trăiesc din amintirea unor vremuri bune, când promiteau o carieră pe care n-au ajuns să o aibă niciodată.

… că Steaua are o strategie falimentară? Ştiam. Că de aia nici nu poate să facă Stoichiţă din rahat bici. Jucători gratis, cu salarii mici şi buni nu există! Pur şi simplu, nu există! Că şi dacă ar exista, i-ar lua altcineva. Există jucători gratis şi buni, dar vor salarii mari. Există jucători gratis şi cu salarii mici, dar nu sunt buni. În fine, există jucători cu salarii mici şi buni, dar nu sunt gratis. E analiză de clasa a patra. Cu finanţare de evitarea retrogradării nu poţi să iei milioanele din Liga Campionilor, ar fi şi nedrept. Iar faptul că ai cheltuit ani de-a rândul mult nu contează, cât vreme ai făcut-o prost. Nu se compensează.

… că fanii nu se vor împăca aşa uşor cu Becali? Ştiam. Pactul dinaintea meciului e cel mult amuzant. După ce s-a ajuns la sudarea porţilor şi bătaia fanilor, respectiv la cuvinte ca “Mori!” şi injurii adresate jucătorilor, conflictul nu se rezolvă cu o întâlnire şi o declaraţie de cascadorii râsului după. Ambele părţi greşesc acum, probabil că îşi dau seama, dar au ajuns atât de departe încât e foarte greu, dacă nu imposibil, să se repare.

Şi atunci, dacă ştiam toate astea, de ce e o surpriză rezultatul Stelei cu Ceahlăul? Sunt suficiente motive ca să nu mă mire, chiar dacă echipele sunt la polii clasamentului. Singurul semn de întrebarea era când şi cu cine se întâmpla asta. Numele adversarului e însă mai puţin important pentru viitorul Stelei, eşecul era iminent.

P.S.: Soluţii n-am, lucrurile sunt prea complexe. Important e să le aibă Becali / Panduru / Stoichiţă / Argăseală. Credeţi că le au?

De fiecare dată când Evgheni Pluşenko apare pe gheaţă, mă trec fiorii. Mi se întâmplă de mulţi ani, fără să fiu vreun specialist sau chiar fan al patinajului artistic. Pur şi simplu, recunosc, sunt vrăjit de Pluşenko. Nu pot uita cum la spectacolul cu Edwin Marton de la Bucureşti a dezgheţat tribunele patinoarului. La propriu, oamenii îngheţaseră. M-a fascinat programul cu care a câştigat recent detaşat Europenele, l-am urmărit de zeci de ori. Abia aşteptam finala de la Jocurile Olimpice, după patru ani doar de show-uri.
Am adormit greu joi noaptea. M-am trezit să-l văd pe Pluşenko, dar am trăit un coşmar cu ochii deschişi. De când a intrat pe gheaţă mi s-a părut că nu e sigur pe el. Săriturile nu mai erau atât de simple ca altădată, când succesiunea de cvadruple şi triple părea un simplu şotron pe gheaţă. Ce mai, aveam impresia – incredibil – că-i tremură picioarele! Nu mă pricep la regulamente, nu ştiu exact punctajele, dar săriturile păreau însoţite nu doar de pasiune, energie, emoţie, talent, ca în trecut, ci şi de o uşoară ezitare. N-a fost perfect. Iar când te aştepţi la perfecţiune, orice minimă greşeală sare în ochi, posibil exagerat, aşa cum negrul e mai puternic lângă alb. Am fost sigur că Pluşenko pierde şi mi s-a părut că nici el nu e sigur că va câştiga. Argintul a fost un adevărat eşec. Dacă vedeţi în paralel execuţia de la Europene şi cea de la Olimpiadă, poate mă înţelegeţi.
N-aş fi crezut că va pune ratarea pe seama arbitrilor. Trăiam cu iluzia că un campion acceptă înfrângerea, chiar dacă o crede incorectă. I-aş fi uitat toate erorile. Evan Lysacek nu m-a cucerit, dar nu pot fi de acord nici cu contestatarii lui. Executarea unei cvadruple nu mi se pare suficientă pentru a fi campion olimpic, la fel cum absenţa ei nu te poate exclude din cursă – cel puţin nu deocamdată. „Suntem la proba de patinaj, nu de dans!”, spune Pluşenko. De acord, dar nu suntem nici la sărituri cu patinele! „Cum poţi fi campion olimpic dacă nici măcar nu încerci o cvadruplă?”, a întrebat Elvis Stojko. De acord, poate ar trebui să devină obligatorie şi cea mai dificilă săritură, dar nu suficientă. Poate la Jocurile Olimpice de la Soci va fi, dar fără Pluşenko. Rusul şi-a luat patinele şi a plecat – renunţă! Asta e cu adevărat o înfrângere.

Pe cât e de nedrept, pe atât e de povestit nepoţilor uneori sportul. Jocurile Olimpice au un dar aparte de a produce momente unice, precum cel din finalul probei de schi fond 15 km, când ultimul clasat a fost onorat la fel ca învingătorul. Trecuse o jumătate de oră de la sosirea lui Dario Cologna, deja campion olimpic. Cei aproape 60 de sportivi care i-au urmat nu-l mai puteau întrece. Deşi era frig, spectatorii au rămas. Deşi era miezul nopţii, am rămas la televizor.

Rând pe rând au sosit, cu 10-12 minute întârziere faţă de cel mai bun timp, Dachhiri Sherpa din Nepal, Robel Teklemariam din Etiopia şi portughezul Danny Silva. Toţi, în aplauzele incredibile şi admiraţia spectatorilor, s-au bucurat ca nişte copii – terminaseră cursa! Povestea etiopianului de 35 de ani este poate cea mai interesantă. A început să schieze în urmă cu 20 de ani şi a luptat să înfiinţeze federaţie la Addis Abeba, unde în februarie sunt peste 20 de grade, la 2.450 de metri altitudine, adică în vârful Moldoveanu din Făgăraş, cum ar veni! A participat şi la Torino 2006 după ce a reuşit să-i convingă pe organizatori că are hemoglobina mare din cauza altitudinii de acasă, nu pentru că s-ar fi dopat. S-a antrenat pe “schi-role” după ce a găsit o stradă mai puţin circulată în capitala Etiopiei. Pentru a se califica la Vancouver a străbătut Europa cu trenul – carnetul de şofer îi expirase. A mers şi câte 15 ore şi n-a abandonat nici când a văzut că pe unde ajunge se topeşte zăpada. A purtat steagul Etiopiei la deschiderea JO – este sigurul sportiv din ţara africană. Şi a schiat 15 km dintr-un singur motiv – să arate că se poate! În lumina asta, maratonistul zăpezii merită blitzurile fotografilor. Dar etiopianul le-a refuzat: “Nu merit atâta atenţie, uitaţi câştigătorii acolo”. L-a aşteptat, împreună cu “şerpaşul” Sherpa pe ultimul clasat, portughezul Silva, iar apoi şi-au făcut propriul podium. Podiumul admiraţiei mele.

P.S.: Ştiu că în 2010 e perimat să crezi că “important e să participi”

Nu cred că Mutu s-a dopat din greşeală! Nu cred că a încercat medicamentele mamei! Nu cred că a vrut doar să slăbească! Nu-l cred nici măcar prost pe Mutu să ia o pastilă după cum îl duce capul, fie ea şi de slăbit! Şi nu oricum, ci de două ori. Refuz să-i mai caut măcar o circumstanţă atenuantă, nu mă interesează nici ce spun cei care-l judecă! În faţa mea, după atâtea şi atâtea episoade, nu mai contează. După ce a fost ridicat de-atâtea ori în slăvi, după ce am scris şi citit despre tot ce se putea din viaţa lui, făcându-l celebru, m-am săturat! Mă rog, mă săturasem mai demult, dar acum e momentul perfect să spunem STOP! Doamne, Dumnezeule, cum am ajuns să-l alintăm „Briliant”? Mai trebuie să treacă doar câteva zile de nebunie, apoi vor mai fi câteva răbufniri pe la tribunale, dar în curând vine ziua cea mare, în care nu ne mai interesează ce face Mutu! N-o să mai aibă ocazia să dea gol decât vreun pahar prin cine ştie ce bodegă, nu vom mai avea ce (ne)convocare să dezbatem, decât poate una la tribunal, aşa că vom putea trăi liniştiţi - vine ziua fără Mutu fotbalist, e inevitabil! Eu sunt suporterul român care am uitat o vreme că s-a drogat cu cocaină de dragul talentului de pe teren. Acum nu mă mai interesează nici dacă a ajuns dopat doar respirând. Din punctul meu de vedere, pilula de slăbit chiar funcţionează. M-a scăpat de greţurile de a-mi mai păsa de Mutu. Dacă nu era substanţa asta, oricum apărea alta şi, mai devreme sau mai târziu, tot aici ajungeam.

Fapt: niciun site nu a primit acreditare pentru Adunarea Generală a FRF. Nu faptul că între cele care au solicitat şi au fost respinse se află şi www.prosport.ro este relevant. Şi gsp.ro e în aceeaşi situaţie.

Neincluderea unor site-uri cu peste un milion de viziatori în fiecare lună între cele peste 30 de instituţii acreditate este o decizie elocventă pentru şansele de modernizare ale fotbalului românesc. Nu internetul ne va duce la Euro 2012, dar desconsiderarea crasă – “Nu avem locuri!” – are sens doar într-o instituţie ignorantă, a secolului trecut. Şi totuşi, pracă nu surprinde, câtă vreme site-ul Federaţiei este de fapt blogul personal al lui Mircea Sandu. Acolo, printre altele, este batjocorit contracandidatul său, Constantin Iacov, oferindu-i-se o funcţie de portar la FRF! Imaginaţi-vă o ştire similară pe site-ul UEFA cu Platini oferindu-i la alegerile din 2007 lui Lennart Johansson funcţia de portar la sediul de la Nyon. Site-ul UEFA fiind cel pe care semnează, în calitate de colaborator permanent, Paul Zaharia, exact ofiţerul de presă al FRF care n-a acreditat reprezentanţii niciunui site la Adunarea Generală de luni.

Îmi place să cred că este o simplă coincidenţă faptul că am fost refuzat exact după ce am promovat evenimentul de luni de pe www.prosport.ro. Nu pot crede că Mircea Sandu s-a speriat de show-ul ce-l pregătim, chiar dacă mi s-a transmis indirect că trebuia să contactez Federaţia înainte să pun la cale ceva. Ei bine, nu trebuia! Nu trebuie să cer nimănui voie ca să relatez un eveniment de interes public, fie şi pe Internet, fie şi într-un stil mai destins, jovial, ironic! Iar dacă stilul era problema, exista un argument. Discutabil, dar exista. Motivaţia că nu e loc în sală e însă ridicolă. Vă aştept luni pe site să numărăm locurile goale! Şi, apropo, soluţii se găsesc. Se putea transmite video ceea ce se întâmplă la şedinţă pentru jurnaliştii care n-aveam loc, într-o sală alăturată. Aşa cum se întâmplă la orice eveniment civilizat, la care altfel federalii se înghesuie, pesemne degeaba.

În general, în structurile ei conducătorii sunt aleşi. E adevărat că uneori alegerile sunt o formalitate, doar o legitimare a celui stabilit oricum dinainte şi care, în general, este de fapt reales. Membrii nu pot vota real întotdeauna, deoarece se intră greu acolo, iar admiterea presupune acceptarea fără crâcnire a regulilor. Obedienţa oarbă e esenţială. Cine o încalcă, e scos din joc. Onoarea e considerată o virtute, chiar dacă e folosită ilegal, iar legea tăcerii stă la baza organizaţiei.

Orice asemănare, oricât de izbitoare, cu Federaţia Română de Fotbal e pur întâmplătoare. Sunt de fapt idei extrase aleatoriu din publicaţiile cercetătoarei italiene Letizia Paoli despre Mafie. Nu e vine mea că realitatea din Cosa Nostra e similară celei din Cosa Fotbalului Nostru. La fel cum nu e vina lui Mircea Sandu că ‘jde structuri din ţară nu sunt în stare să inventeze un contracandidat serios la şefia FRF. Sau nu vor să o facă. Nu e vina lui Mircea Sandu, dar e opera lui. Cum deja ştie că va obţine 200 şi ceva – ce mai contează câte, oricum sute – de voturi, îşi permite să facă mişto si să-l propună pe Mutu la marketingul Federaţiei! Culmea e că miştoul ăsta e realitatea majorităţii anilor de domnie a lui Sandu la marketing – a fost atât de prost încât parcă s-a ocupat Mutu!

“Am respectat statutul, la revedere!”, a spus ieri Naşu’. De data asta cel de la FRF, nu de la Mafie. Iar are dreptate, chiar dacă statutul e doar o anexă a intereselor lui Mircea Sandu şi e unul la tribunal oficial, altul pe masa de lucru. La revedere, de ce i-ar păsa? Tot Letizia Paoli, întrebată dacă nu-i este frică de Mafie după ce a scris, a răspuns că n-are de ce: mafioţii nu se sperie de cărţi, ci de dosare. De procurori, poliţişti, politicieni şi, mai ales, trădători, dar nu de cei care scriu. Nu se sinchiseşte de ditamai preşedintele de ce scriu eu aici sau ce urlă vreun alt anonim pe la TV. Sănătate să fie, şi aici chiar nu e nicio ironie. Restul vine de la sine. Inclusiv noul mandat.