Printr-o anchetă desfăşurată în secret, sub acoperire, de o amploare fără precedent, am intrat în posesia stenogramelor care conţin rezoluţiile de Anul Nou ale celor mai importanţi oameni din fotbalul românesc.

Becali: „Intru în legalitate: îmi iau licenţa pro de antrenor. În plus, nu mai vorbesc la telefon“.

Borcea: „O să mă las de fumat. Trabucuri. Costă prea mult. Şi învăţ să dansez“.

Copos: „Îmi voi plăti datoriile. Sau mă rog, găsesc un fraier să le plătească“.

Iancu: „O să ajung din nou pe primul loc ca să schimb iar antrenorul“.

Mititelu: „Nu mai port ochelari de soare noaptea“.

Porumboiu: „Nu mai vorbesc despre arbitri. Atât de des. Cel mult de trei ori pe zi“.

Mihai Stoica: „Nu mai vorbesc despre Steaua. Atât de des. Cel mult de trei ori pe zi“.

Crăciunescu: „Mă împac cu Porumboiu. Dar asta nu înseamnă că nu mă pot certa iar, nu?“.

Mircea Sandu: „Nu mai candidez la FRF. În 2049.

Rădoi: „Vreau să mă transfer! De fapt, n-are rost, că asta îmi propun de ani de zile şi nu-mi iese… Nu vreau să mă transfer!“.

Turcu: „Învăţ să vorbesc. Româneşte. Corect“.

Badea: „Voi fi mai puţin acid în apariţiile publice“.

Dinu: „Nu vă spun că oricum n-aţi înţelege nimic“.

Dragomir: „Nu mai fac preziceri, de toate s-a ales praful“.
Acuma, de-o fi una, de-o fi alta, fericiţi le-om duce toate, măcar câteva de s-ar îndeplini. Şi dacă nu, sănătate să fie! La mulţi ani!

Criza e la modă. Toţi vorbim despre ea fără să o înţelegem neapărat exact. Ştim că ne va lovi, fără să avem vreo vină. În fotbal, e pe ici, pe colo, diferit. Cel mai uşor e să spui „am pierdut din cauza arbitrilor“ şi „ne afectează criza“. Amândouă sunt scuze, nu explicaţii. Patronii trebuie să taie din bugete nu pentru că a căzut Bursa la New York, ci din cauză că şi-au construit cluburile, asemenea averilor, pe nimic! Fundaţia e zero! Nada! Sau, hai, fie, în cel mai bun caz, de carton. Sumele aruncate în trecut au fost praf în ochi, mult peste ceea ce justifica economia clubului! Abia acum se cheltuie conform cu realitatea, adică puţin. Nu avem niciun argument pentru a investi mai mult ca în Belgia, să zicem. Sau să dăm salarii mai mari decât în Portugalia. E iraţional, şi nu pentru că e criză, ci pentru că nu avem bază să susţină o asemena investiţie. Cuvântul „buget“ e în continuare pentru oamenii de fotbal de la noi unul care sună sublim la televizor, dar de fapt lipseşte cu desăvârşire! Banii se dau cum vrea patronul, când vrea el, pe ce vrea el, câţi vrea el. Nu e o decizie raţională, ci mai degrabă emoţională. Nu ţine de economia clubului, ci de cheful investitorului. Uneori funcţionează, dar cel mai des dă rateuri. Când rateurile se înmulţesc, construcţia de carton riscă, logic, să se prăbuşească. Acolo ne aflăm acum. După colţ pândeşte colapsul. Autorii sunt aici, acasă. Criza ne-a oferit doar oportunitatea să revenim de la optimismul Oracolului din Bălceşti cu picioarele pe pământ…

Ani la rând ne-au cerut dovezi când vorbeam de blaturi. Ne-au ameninţat cu tribunalul. Ne-au făcut în toate felurile. Acum, când încep să apară dovezile, ne acuză că nu înţelegem nimic. Se scuză că au glumit. Că n-au făcut nimic sau, şi mai frumos, că ei de fapt au făcut bine! Au premiat performanţa! Poate ar merita şi o decoraţie, cine ştie?! Dar sigur au tupeul să ne ameninţe. Una peste alta, ne cred proşti, când de fapt, şansa noastră!, fraieri au fost ei deconspirându-se.

Daţi în vileag drept având un caracter cel puţin îndoielnic, tot ei au gura mare! Da, caracter îndoielnic, pentru asta nu e nevoie de nicio dovadă în plus. Pe stadion, să-i băgăm în puşcărie ne interesează puţin spre deloc, să se pronunţe Justiţia. Dar în faţa examenului de moralitate şi-au pierdut prezumţia de nevinovăţie. Nu mai am nevoie de nicio dovadă ca să nu mai cred în corectitudinea competiţiei, şi nu e vorba doar de corupţia pasivă, cum i se zice acum premierei victoriei. Niciun meci Craiova – Steaua cu Mititelu şi Becali patroni nu se va mai juca fără ca toţi să se întrebe: „E pe bune?“ Niciunul! N-are cum să fie altfel, doar a jurat olteanul pe mormântul mamei sale, Dumnezeu să o odihnească… Şi e doar un exemplu, multe meciuri vor fi bănuite. Iar bănuiala e chiar mai gravă decât vinovăţia, tocmai pentru că nefiind dovedită se întinde pe termen lung şi mănâncă din fotbal ca un cancer. Câtă vreme Becali a umblat cu valiza practic în toate oraşele fotbalului ca să premieze victoria, cine îmi mai garantează mie, spectatorului, că n-a umblat şi ca să cumpere meciuri? Bagă cineva mâna în foc? În afară de alde Mitică, Naşu şi ceilalţi din tagma lor, îi cunoaşteţi. Ei pot spune şi că negrul e alb. De fapt au şi făcut-o atâţia ani…

Ne caracterizează. Şi să pupăm unde am scuipat, şi să-l pupăm pe cel care ne-a scuipat. Aşa că să nu ne mire că Gigi vede salvarea Stelei în antrenorul pe care, când l-a dat afară, îl considera mai slab ca el! Ca antrenor! E de presupus şi că Lăcătuş abia aşteaptă să-l ia din nou în braţe pe cel care l-a batjocorit. E un românism sută la sută. Mai lipsesc pupăturile efective la Palat, declaraţiile de dragoste pe viaţă şi apoi divorţul irevocabil şi probabil revenirea lui Olăroiu. Sau cine ştie, poate a lui Dorinel! Ce ne miră, eventual, este că Becali n-a reuşit în politică. Era un domeniu croit pentru el. Evident că n-ar fi avut nicio remuşcare să facă un guvern şi cu ungurii pe care nu-i suportă, spre exemplu. Şi i-ar fi pus beţe-n roate fără scrupule unui posibil prim-ministru, chiar dacă acelaşi om îi deschisese drumul spre Cotroceni, făcându-l să-i curgă râuri de lacrimi. Dar politica e deja penibilă, Stolo, Băse au prea mare avans, nu mai e loc şi de Gigi.

Milităm adesea pentru un fotbal separat de politică. Aiurea, e imposibil. Dacă ţara e condusă cum e, fotbalul nu poate fi altfel. Becali nu înţelege de ce îl urăşte un întreg stadion şi mai mult decât atât, după tot ce a făcut la Steaua. La fel nu a înţeles de ce nu l-au votat nici măcar cei cărora le-a plătit curentul. El nu înţelege de fapt nimic, când totul e atât de clar, iar el e singurul vinovat…

Anul trecut, câteva sute de timişoreni au venit la Bucureşti pentru a protesta faţă de neregulile din “dosarul palmaresul”. În urmă cu câteva luni, peste 10.000 au ieşit în stradă la Timişoara pentru culorile alb-violet, trezind un val de simpatie fără precedent în toată ţara. La ultimul meci, galeria aflată în mod normal într-un inexplicabil război cu presa, a mulţumit unui ziarist. E drept, nu unul oarecare: “Vocea ta înseamnă Poli, de 40 de ani, îţi mulţumim pentru tot, Nicolae Secoşan”. Un pic mai târziu, ziariştii au răspuns similar. La conferinţa de presă de după meci, în momentul în care Duşan Uhrin a intrat în sală, toată lumea a aplaudat! Un “standing ovation” emoţionant, pe cât de meritat, pe atât de rar, fie şi pentru un antrenor cu cele mai bune rezultate la Timişoara în istoria recentă.

O succesiune de gesturi de o eleganţă prea rar întâlnită în fotbalul nostru, ba îndrăznesc să spun în general, în ţara noastră. Cred cu tărie că şi datorită lor Timişoara este pe primul loc! Gesturi făcute din instinct, nu din obligaţie, iar efectul e doar moral, nu concret. Nimeni nu se aştepta ca palmaresul sau culorile să revină peste noapte, după un miting. Nimeni nu-i cere ceva lui Nixe în schimbul mulţumirilor. Nici ziariştii nu aşteaptă nimic în plus de la Uhrin. Dar sunt lucruri care parcă trebuiau făcute.

Acum, Gavril Balint şi ProSport au iniţiat un alt gest. O petiţie pentru ca Poli să-şi primească punctele înapoi nu poate avea un efect concret. Tribunalul de la Lausanne n-ar lua-o drept probă. Poate însă cu atât mai mult e de apreciat curajul de a răspunde unei iniţiative care cere dreptate pentru o adversară! În ziua de azi, e nevoie de curaj pentru astfel de gesturi şi faţă de prieteni!