Soarta a făcut ca Urziceniul să devină (aproape) campioană la Timişoara, probabil singurul loc unde putea fi aplaudată de peste 20.000 de oameni. Aplauze pe care le merită. Pentru că n-au fost niciodată pe prima pagină a ziarelor. Pentru că ştirile la televizor n-au început niciodată cu ei. Pentru că n-au fost niciodată în prim plan altundeva decât în clasament. Nici măcar astăzi, când au pus o mână pe titlu, nu sunt ei vedetele. Dar inclusiv pentru îi felicit, mă înclin în faţa lor şi a performanţei, de la patron la manager, de la antrenori la jucători. Cea mai mare mulţumire este că, într-un sezon dominat de jocuri de culise, totuşi a învins matematica. Atât teoria probabilităţilor, cât şi teoria fotbalului confirmă că titlul merge unde e meritat.

Dinamo? Nu-mi stă în fire să dau într-o fiară rănită. Cred în lacrimile jucătorilor. Cred în figura împietrită a lui Rednic. Cred în analiza lui Nicolae Badea. Sunt campioni şi printre “câini”. Dar nu cred în cei care au fugit primii când Dinamo pierdea aseară pentru a se lamenta apoi ore întregi la televizor. Doar şobolanii fug când se scufundă corabia. E o posibilă explicaţie pentru care Liga Campionilor le este încă o dată interzisă câinilor.

P.S.: Au primit aseară răspunsul şi cei care se întrebau de ce merită Răzvan Lucescu să fie selecţioner?

Nu există dovadă mai bună că e haos în fotbalul românesc: nu mai puţin de şase echipe îşi joacă finalul de sezon pe la diferite comisii, tribunale, oricum, nu doar pe teren. Şi astea sunt doar jocurile de culise oficiale, legale. Dacă toate nebuniile de la TAS până la Palat s-ar pune în aplicare, Liga I ar rămâne cu 15 echipe şi ar mai retrograda doar una. Iată cum ctitoria începută în epoca “Pinalti” este pe cale de a se înfăptui, cu acte în regulă: campionatul în care nu retrogradează nimeni!

Pe acest sistem s-ar putea gândi soluţii pentru mai multe probleme, astfel încât să tindem spre perfecţiune. Bineînţeles în interesul fotbalului, vorba lui Mitică. De exemplu s-ar putea descoperi o variantă ca într-o partidă, de comun acord, ambele echipe să câştige! Sau am putea inventa ca meciurile să aibă doi arbitri în paralel, câte unul pentru fiecare echipă. Şi chiar să şi-l aleagă fiecare. În cazul în care scorul diferă, fiecăruia i se va contabiliza ăla care-i convine. O altă propunere genială ar fi ca echipele să-şi anunţe obiectivul şi, la finalul sezonului, în funcţie de clasament să se producă diverse fuziuni, prin absorbţie sau desorbţie, oricum, doar să fie satisfăcuţi toţi. Cireaşa de pe tort ar fi că în acest fel s-ar termina şi bălăcărelile între cluburi, toată lumea ar fi mulţumită.

Deocamdată să ne rugăm însă ca până în 2014 să aflăm adevărata campioana de acum, cine va juca în Europa şi sub ce nume.

Becali a mărit salariile nejustificat, pentru ca acum să-i certe pe jucători ca au salarii prea mari. A adus te miri ce jucători recomandaţi de Virgil, Mirgil - ca să-l citez -, iar acum se miră cât sunt de slabi. A instalat un preşedinte slugarnic, a decretat însă că este unicul şi cel mai bun totodată, pentru ca apoi să caute prin parcări, vămi şi te miri unde altul. S-a certat aiurea cu suporterii făcând ca echipa să se simtă în Ghencea de multe ori ca-n deplasare. În fine, într-un singur sezon, a reuşit performanţa de a-l aduce pe Lăcătuş cu surle şi trâmbiţe, apoi l-a dat afară că era prea slab, după care în scurt timp l-a adus înapoi ca salvator, iar acum se pregăteşte să-l dea din nou afară. Halucinant!
Lăcătuş poate fi criticat pentru multe lucruri, dar principalul vinovat pentru declinul Stelei e cu siguranţă altul.

Becali doar sper să profite acum de greşelile antrenorului pentru a masca eşecul personal. Adică exact cum a sperat să profite de numele antrenorului ca să se împace cu suporterii. Ambele tentative au eşuat lamentabil, Becali se păcăleşte doar pe el însuşi.

Mircea Sandu are stofă de politician. A demonstrat-o prima oară în urmă cu vreo zece ani, cum nu se putea mai elocvent: o minciună! “Nu mai candidez!”, promitea atunci ferm Naşu în ProSport Magazin. Era vorba de şefia FRF. Au urmat alte două mandate. Sau trei, cine le mai numără, că – Doamne ajută! – Constituţia fotbalului nu prevede vreo limită.

Ia ghiciţi la ce lucrează acum Sandu? Exact, încă un mandat! Deja a făcut un prim tur al ţării, sondajele spun că stă mai prost pe zona Moldova. Nu-i problemă, asta se rezolvă. Dacă nu cumva s-a rezolvat deja la chiolhanul, pardon centenarul din aceste zile. Liga I a apropiat-o cooptându-l în staff-ul electoral pe Mitică Dragomir, misiune uşurată evident cu o decizie grea, dar magistrală: mutarea comisiilor la LPF.

A mai rămas un singur obstacol şi, ca-n politică, nu putea veni de altundeva decât din interior: Ionuţ Lupescu a devenit periculos. La cât e de diabolic Sandu, viitorul federal al lui Lupescu nu sună bine, indiferent câţi bani a adus la FRF ca director general. Aşadar: promisiuni neonorate, campanie în ţară, pomeni electorale, alianţe din interes şi certuri pentru putere. E clar, Sandu şi-a greşit cariera. El e bun de preşedinte, dar nu al fotbalului, ci al nostru, al tuturor românilor! Paradoxal, e tot mai tragic de evident că doar aşa s-ar putea schimba ceva la FRF.

A fost sen-za-ţio-nal! Nu m-am putut desprinde de televizor! Am râs, după care am plâns. După care iar am râs. A fost cel mai tare derby. Din păcate, actorii principali nu erau nici N&D, nici K&S, ci G&B. Adică Gigi şi Becali, pentru că face cât doi. Ieri a fost patronul Stelei şi, o jumătate de oră, reporter. A reuşit o exclusivitate cu Borcea, Turcu şi o pleiadă de alţi dinamovişti. Şi vai ce show a fost! Pupături, fulare aruncate după gât şi călcate în picioare, strigăte, mesaje, ce mai, tot tacâmul! Păcat că nu s-au şi înjurat live. Sau poate au făcut-o, cine ştie?

Dă-o dracului de lege care îi interzice candidatului să apară în timpul campaniei la TV în afara emisiunilor electorale. La câte legi se încalcă în România, ce mai contează încă una? Ne-a sfidat ditamai Ministerul Educaţiei care a explicat superior că nu e nicio problemă că l-a confundat la tezele naţionale pe Niţă Ghiţescu cu Ghiţă Niţescu, stârnind invidia lui Caragiale, inventatorul personajelor. Şi ei erau tot candidaţi în “Triumful talentului”. Aşa că de ce nu ne-ar sfida Antena 1? Aseară n-a vorbit Gigi Becali, ci Bigi Gecali. Votaţi Bigi!

Într-un gest de fair-play – nu degeaba sintagma îşi păstrează forma englezească în toate limbile – ziariştii britanici de la The Independent au taxat mai dur reacţia nervoasă a jucătorilor de la Chelsea la adresa arbitrului Ovrebo, decât greşelile făcute de acesta în semifinala Champions League cu Barcelona.

Materialul se numeşte “worst losers in sport”, momente celebre cu sportivi care nu ştiu să piardă. Nu ne regăsim în el, deşi cu siguranţă am merita. Cel mai des arbitrul e de vină pentru un eşec, iar adversarele nu-şi dau mâna la final, ci îşi scot ochii. Când vim mai schimba asta, atât cât e obiectiv posibil, poate vom fi şi noi învingători. Ca să câştigi trebuie să ştii să pierzi, la fel cum ca să schiezi trebuie să ştii să cazi.

Steaua – Dinamo poate fi exemplul perfect pentru schimbarea imaginii fotbalului românesc. Da, e al naibii de greu, mai ales că derby-ul a început deja cu nu mai ştiu câte scandaluri. Pare imposibil să-l terminăm cu o strângere de mână. Un mare pas înainte ar fi şi să ne dorim asta. Fiecare dintre noi: fotbalist, conducător, suporter sau ziarist. ProSport încearcă să concentreze azi atenţia mai mult în teren.

Importante sunt golurile, nu pumnii, iar fiecare reuşită va face viaţa un pic mai uşoară unor copii orfani. E un gest mic, dar cu o semnificaţie mare. Ogăraru şi Niculae au înţeles-o şi au intrat în campania “Marchez pentru tine!” Vor intra pe teren pentru ca la final să învingă, nu să bată. Tu ce faci după meci?

Dragă Pawele, sănătate multă şi stai liniştit, n-ai pierdut nimic. Vedeta meciului ai fost de departe tu, chiar fără să fii pe teren. Faza cu piatra încasată de la nenorociţii ăia a fost evident cea mai spectaculoasă.
Apropo, de mult voiam să te întreb. La tine în Polonia, când i-aţi băgat pe corupţii ăia din fotbal după gratii, cât aţi luat pe campionat? Să-mi bag picioarele în pălăria lui Mitică dacă înţeleg cum i-a prostit pe ăia să dea 100 de milioane de euro pe campionatul ăsta cu meciuri de doi cenţi. Păi cu 100.000 de euro cât a costat practic Steaua – Buzău mai bine îi luam nişte ochelari asistentului Mikloş Nagy, că nu mai vede săracul fanta de lumină nici dacă vine de la stâlpul de nocturnă. L-a lăsat pe Toja să dea pasa decisivă la golul lui Stancu după un ofsaid vizibil şi de la tine de-acasă, de la Lodz. A fost frumos şutul lui Stancu, bară-gol, păcat de ofsaid. Şi dacă întreabă nea Gigi cumva, tot ungur e Mikloş ăsta să ştii!
Lăcă l-a băgat pe Ochiroşii în locul tău şi a jucat 4-2-3-1. Dar putea să-l bage şi pe Argăseală şi să joace 1-3-2-4 că ăia, bă n-ai văzut aşa ceva!, încă mai folosesc sistemul mai depăşit ca freza lui Toja, cu cinci fundaşi! Dar apropo de gol să vezi drăcie Pawele. Poate le transmiţi tu colegilor de la Gazeta Wiborcza: s-a inventat teleportarea! Deşi marcaseră oaspeţii, în tribună au izbucnit în bucurie gazdele! Nu era de-ajuns că stadionul e un fel de copie de la “chineji” după Ghencea, iar înainte de meci am ascultat “imnul” Stelei, îţi dai seama că am crezut că am ajuns subit în Bucureşti. Altfel, cea mai mare ţeapă şi-a luat-o Rednic. A venit să spioneze Steaua înainte de derby, dar ai tăi au ţinut atât de bine ascunse secretele tactice că n-am dibuit nimic, nimic, pe cuvânt!
Cu drag, un ziarist care ieri n-a numărat nici cornerele, că au fost doar două…
P.S.: Ah, salutări de la Mansour! Speră să te faci bine repede, el tot aşa de indolent e. A ratat singur cu Zapata şi i-a îngropat de tot pe ăia.

E nedrept să compari Real – Barcelona cu Dinamo – CFR dintr-un milion de motive, dar există unul care ne obligă să o facem: programarea meciurilor la aceeaşi oră. Cămaşa e mai aproape decât haina, aşa că am început cu ai noştri. Imediat am tăiat cuvântul derby, pentru că lipsea o condiţie de bază: atmosfera. Ce mare pare “Ştefan cel Mare” şi ce mic Santiago Bernabeu, deşi cele două sunt taman pe dos. Iar cineva trebuia să-şi bată joc şi de cei care au insistat să vină la Dinamo. Pentru că vişiniul semăna prea mult cu roşu, CFR a jucat în portocaliu. Care semăna, logic, şi mai mult cu roşu. Până s-au dumirit ei cine cu cine joacă – dacă s-au dumirit –, la Madrid era deja 1-0. Şi acolo s-a terminat şi răbdarea, am schimbat canalul. Dincolo? Alte trei goluri în nici 20 de minute şi o statistică năucitoare: zece ocazii, din care cinci Messi! Un singur argument pentru a reveni între “pământeni”: penalty. Teoretic fază iminentă de gol, practic fază iminentă de ratare! Repriza e salvată totuşi de - cine altul? – clasicul Dănciulescu!
În El Clasico se jucase însă deja fotbal cât pentru vreo zece derby-uri de la noi, iar timpul se comprimă mai departe: alte patru goluri. La final, rămânem cu o confirmare: e nedrept să compari El Clasico şi un “Clasic” de la noi. Vă rugăm, nu le mai puneţi la aceeaşi oră!