În decembrie 1989, Ceauşescu organiza celebrul miting la Bucureşti pentru a calma ţara. De la balcon spera ca totul să iasă perfect, dar oamenii, învinşi în viaţa de zi cu zi, n-au mai suportat şi l-au sfidat. N-au mai aplaudat, lăsându-l cu faţa împietrită de neputinţă. Manevra a eşuat, iar până la urmă Ceauşescu n-a mai avut de ales decât să fugă.
În iunie 2009, Federaţia lui Mircea Sandu a organizat finala Cupei României. Preşedintele era sigur că totul iese perfect, dar timişorenii, învinşi pe teren, n-au suportat şi l-au sfidat. Finala a eşuat. Lipseşte doar finalul: Sandu să fugă!
Comparaţia nu e întâmplătoare. Pe faţa lui Mircea Sandu, în timp ce înfiera atitudinea timişorenilor, se citea o nervozitate evidentă.

Îi tremura figura pentru că nu poate face nimic, asemenea lui Ceauşescu atunci, în balcon. Preşedintele FRF e atât de urât de oameni, încât de fapt, poate n-aţi remarcat, nici el n-a participat la festivitatea de premiere! A rămas ascuns în lojă, deşi organizatorii dau medaliile, trimiţându-l pe podium pe Lucescu senior, cu imaginea lui cu tot. De ce? De ce Timişoara ar fi trebuit să accepte umilinţa de defila prin faţa celui care a furat-o de două ori în acest sezon, dar Sandu nu are obligaţia de a veni în mijlocul celor cărora le-a furat fotbalul?

De ce Timişoara nu îl poate sfida pe Sandu, dar el îi poate sfida pe cei care i-au făcut imposibilă apariţia pe stadion fără huiduieli: spectatorii fără care n-ar exista!

Felul în care Timişoara şi-a susţinut cazul la TAS poate fi oricând o lecţie în şcolile de drept. O apărare care n-a ignorat niciun detaliu şi a scos la iveală nereguli majore în funcţionarea unui organism care părea pentru unii imaculat, FIFA. Operaţiunea TAS a fost condusă magistral de Marian Iancu. Şi-a luat cei mai buni avocaţi, dar a susţinut şi el personal cazul la Lausanne. A crezut în cei cu care a lucrat, i-a lăsat să-şi facă treaba. Nu a abandonat niciodată demersul, deşi luni întregi nu a dat niciun detaliu din dosar şi puţină lume mai credea în şansele de reuşită. A lucrat perfect fiecare amănunt, a mai aruncat pe piaţă doar din când în când câte o informaţie care a crezut că ajută la strategia echipei, dar în rest a fost o lecţie de, într-un cuvânt, profesionism! Avocăţesc. Victoria a fost mai degrabă bazată pe viciu de procedură, decât pe o eventuală nedreptate. Nu degeaba TAS a lăsat posibilitatea unei amenzi pentru Timişoara, înseamnă că undeva, ceva s-a greşit. Dar gafa FIFA a fost mult mai mare. Dacă a fost gafă, că miroase şi a intenţie. Şi a complicitate din partea FRF. E incredibil ca FIFA să nu poată demonstra că a luat decizia depunctării legal, într-o comisie! E incredibil că nu există un act în privinţa depunctării, ci totul pare făcut în viteză, decis de un om pe 3 septembrie şi aplicat deja pe 4! În 24 de ore s-a luat o măsură care poate influenţa major campioana! Iar FRF a acceptat-o instant, punând astfel beţe în roate – coincidenţă – clubului care a contestat forul intern cel mai mult. Asta e de cercetat!

Avocaţi plătiţi cu sute de mii de euro!

Pe de altă parte, sunt sigur că Timişoara era acum campioană şi fără cele şase puncte, dacă ar fi avut aceeaşi strategie şi la club. Dacă Iancu ar fi avut încredere şi răbdare cu profesioniştii lui – indiferent că e vorba de Uhrin sau Balint – şi i-ar fi lăsat până la capăt să-şi facă treaba, aşa cum s-a întâmplat cu avocaţii. Sezonul acesta a dovedit că succesul a fost adus de continuitate. Petrescu şi Lucescu sunt exemplele perfecte, iar nebunia de la Steaua sau Craiova e contra-exemplul care susţine teoria. Cele mai frumoase echipe au fost cele în care antrenorii au fost în prim-plan, nu conducătorii! Acolo unde patronii n-au vorbit, a vorbit echipa pe teren. La TAS, Iancu i-a lăsat pe avocaţi să vorbească şi i-a susţinut la nevoie. La fotbal, a vorbit mult peste tot, mai puţin la echipă. Jucătorii şi antrenorii i-au simţit lipsa tocmai pentru că îl vedeau zilnic la televizor. Strategia la Lausanne n-a fosat una parşivă, schimbătoare, mincinoasă, cum s-a întâmplat adesea cu tactica verbală pentru campionat. Iancu i-a plătit cu sute de mii de euro pe avocaţi, le-a asigurat permanent toate condiţiile, nu a intrat în litigii cu ei. Pe jucători sau antrenori a mai încercat să „uite” să-i plătească, iar când a fost nevoit să plătească, a făcut-o uneori cu o întârziere supărătoare.
Toate astea se adună. Detaliile la un loc fac diferenţa între o victorie şi un eşec. La TAS a fost victoria. În Liga I a fost eşecul. Sau semi-eşecul. Pentru că, paradoxal, şi atunci când reuşeşti cea mai mare performanţă din istorie un eşec dacă e evident că se putea mai mult. Cel mai uşor e să spui acum că titlul s-a pierdut în eşecul de la Mediaş, egalul cu Otopeni sau înfrângerea cu Urziceni. Vinovatul nu e X, Y sau Z. E X, Y şi Z. Punctele la TAS nu s-au recuperat într-o clipă. Titlul nu s-a pierdut într-un meci.

Ronaldinho ne demonstra, în urmă cu câţiva ani, că fotbalul se poate juca şi cu zâmbetul pe buze. Că nu trebuie neapărat să fie doar încrâncenare, încruntare, răutate pentru performanţă. E drept că nişte cercetători germani care se ocupă cu studierea râsului – da, se pare că există şi aşa ceva! – au atras atenţia adversarilor să nu se lase păcăliţi de zâmbetul brazilianului, care nu ar exprima bucuria, ci un ritual ameninţător. Dar noi nu-i eram adversari, pe noi “Dinţosul” ne relaxa şi ne făcea să ne bucurăm de fotbal.
Astăzi, la naţională trăiesc acelaşi sentiment. Răzvan Lucescu răspunde civilizat oricărei întrebări, fotbaliştii se plimbă cu ziariştii nu le aruncă pietre în cap, iar în fotografii toţi zâmbesc! Ce diferenţă! Cred cu tărie că schimbarea de atitudine în cazul naţionalei nu e doar un slogan publicitar, ci o realitate. În seara asta, putem pierde meciul cu Lituania. Dar cu siguranţă am câştigat deja o nouă stare în interacţiunea suporteri – naţională. Iar un eventual eşec nu poate fi pus în cârca noii atmosfere, ci din contră – pe ea trebuie să se reconstruiască naţionala. Contrar părerilor din trecut, zâmbetul nu dăunează fotbalului. Absenţa lui e mult mai periculoasă.

Au trecut 20 de ani de când un chinez înfrunta o coloană de tancuri în Piaţa Tienanmen. Cu două plase în mână şi un curaj incredibil. Nici în ziua de astăzi nu ştie nimeni cine era. Sau dacă a fost arestat, dacă mai e viu sau dacă mai e în China. Despre unul dintre eroii contemporani nu ştim practic nimic!

Păstrând proproţiile şi schimbând domeniul, nici despre Unirea Urziceni nu ştim mai nimic. Patronul e invizibil, managerul n-are acoperire TV, antrenorul e în prim-plan doar pe bancă, iar jucătorii sunt nişte anonimi. Trebuie să fim sinceri şi să recunoaştem că în majoritatea timpului nici nu ne interesează cine sunt ei. Ne atrag atenţia doar când joacă fotbal!

Fotbalul românesc e însă mai degrabă plin de tipul opus de om. Cel pentru care e mai important să se ştie cine e el decât ce a făcut el, iar curajul e înlocuit de laşitate. Turcu a fugit cu taxiul de la stadion la meciul cu Braşov după care a străbătut toate televiziunile, posibil inclusiv Animal Planet. Becali se crede tot în vremea în care avea motive să se urce pe Maybach în Piaţa Universităţii. Iancu e curajos la televizor, dar în vestiar sau pe stadion n-are tupeu să apară. Dirijează de la 600 de km. Oficial, e vorba de strategie. Neoficial, e o prostie.