Fraţilor, ce fac cu piciorul lui Zapata, că a ajuns până la mine în sufragerie? Comentariu făcut de un dinamovist răutăcios pe www.prosport.ro, dar elocvent pentru situaţia Stelei: o băşcălie continuă! Gluma de la început e chiar bună, gluma proastă e ceea ce face zi de zi şi, mai nou, oră de oră, patronul cu propria echipă.

Recent, Stancu s-a accidentat “la mişto”, povestea Becali. Păi atunci, tot “la mişto” a dat şi Zapata pe lângă minge. Aseară, Gigi era pe telefon la o televiziune când meciul nici nu se terminase! Golanski n-ar pleca şi el să dea un telefon în timpul meciului?

Întotdeauna când spune o tâmpenie, patronul revine şi spune că a glumit, convins că aşa s-a şters totul! Ce-ar fi să vină acum Stoichiţă şi să spună că a glumit când a făcut echipa?

După eliminarea lui Golanski, antrenorul se ruga însă probabil să aibă voie să-l bage înapoi pe Petre Marin, deşi abia îl schimbase, pentru că Steaua juca în “amuzantul” sistem 2-4-3 şi altă soluţie nu avea.

Vă daţi seama ce glumă proastă e Steaua astăzi dacă atunci când era condusă cu 1-0 prima soluţie venită de pe bancă a fost Baciu? Ok, de fapt a fost avansat Ovidiu Petre şi Baciu i-a luat locul în defensivă, dar totuşi, ce haos trebuie să fie în lot, în teren, pe bancă dacă vrei să egalezi pe Dinamo şi intră Baciu?

În mod normal, orice echipă mai inteligentă se distrează cu Steaua de azi. Ceea ce a reuşit Stoichiţă până acum e un miracol demn de Guiness Book în condiţiile date, sau mai bine spus impuse. Dar e eclipsat tâmpeniile patronului, care bate orice record de neghiobie mai ceva ca Usain Bolt. Dacă nu mă credeţi, daţi drumul la televizor. Acum!

În general, în structurile ei conducătorii sunt aleşi. E adevărat că uneori alegerile sunt o formalitate, doar o legitimare a celui stabilit oricum dinainte şi care, în general, este de fapt reales. Membrii nu pot vota real întotdeauna, deoarece se intră greu acolo, iar admiterea presupune acceptarea fără crâcnire a regulilor. Obedienţa oarbă e esenţială. Cine o încalcă, e scos din joc. Onoarea e considerată o virtute, chiar dacă e folosită ilegal, iar legea tăcerii stă la baza organizaţiei.

Orice asemănare, oricât de izbitoare, cu Federaţia Română de Fotbal e pur întâmplătoare. Sunt de fapt idei extrase aleatoriu din publicaţiile cercetătoarei italiene Letizia Paoli despre Mafie. Nu e vine mea că realitatea din Cosa Nostra e similară celei din Cosa Fotbalului Nostru. La fel cum nu e vina lui Mircea Sandu că ‘jde structuri din ţară nu sunt în stare să inventeze un contracandidat serios la şefia FRF. Sau nu vor să o facă. Nu e vina lui Mircea Sandu, dar e opera lui. Cum deja ştie că va obţine 200 şi ceva – ce mai contează câte, oricum sute – de voturi, îşi permite să facă mişto si să-l propună pe Mutu la marketingul Federaţiei! Culmea e că miştoul ăsta e realitatea majorităţii anilor de domnie a lui Sandu la marketing – a fost atât de prost încât parcă s-a ocupat Mutu!

“Am respectat statutul, la revedere!”, a spus ieri Naşu’. De data asta cel de la FRF, nu de la Mafie. Iar are dreptate, chiar dacă statutul e doar o anexă a intereselor lui Mircea Sandu şi e unul la tribunal oficial, altul pe masa de lucru. La revedere, de ce i-ar păsa? Tot Letizia Paoli, întrebată dacă nu-i este frică de Mafie după ce a scris, a răspuns că n-are de ce: mafioţii nu se sperie de cărţi, ci de dosare. De procurori, poliţişti, politicieni şi, mai ales, trădători, dar nu de cei care scriu. Nu se sinchiseşte de ditamai preşedintele de ce scriu eu aici sau ce urlă vreun alt anonim pe la TV. Sănătate să fie, şi aici chiar nu e nicio ironie. Restul vine de la sine. Inclusiv noul mandat.

Dinamovişti sunt mulţi, banderola e numai una. Deşi nu e o manea, povestea ei bate o telenovelă. Până ieri, aproximativ 27 de jucători din lotul lui Dinamo purtaseră banderola de căpitan în acest sezon. Unii în cantonament, unii în amicale, alţii în oficiale, câţiva la vestiar, vreo doi la pauză, ceilalţi acasă. Există zvonuri că unii ar fi şi dormit cu ea, dar acestea nu sunt confirmate, spre deosebire de cele care spun că banderola ar fi trecut şi prin discoteci.

Nu e clar dacă pe vreun braţ sau o sticlă de vin. Cert e însă că în curând variantele se epuizează. Pur şi simplu nu vor mai fi jucători care să ducă această grea povară. Posibil la Graz să o poarte Borcea. Cine e mai căpitan la Dinamo decât el? Apoi, ar putea trece şi pe la Turcu, Badea şi restul acţionarilor, dar rapid, să n-apuce să se certe pe ea.

Dinu n-are sens să fie încercat, deşi o merită, pentru că o va refuza invocând „incongruenţa activităţii administrativo-delegate cu sacrul, şi totodată atât de profanul purtării unei brasarde, fie ea şi în culorile alb-roşu, adică uniunea dintre cea care semnifică ofrandele oferite zeilor Olimpici şi culoarea pasiunii“. Sau ceva de genul ăsta, oricum, un motiv întemeiat. Apoi, se poate trece la fostele glorii, chiar şi la celelalte secţii sau pe la minister. De ce n-ar purta banderola Dudu Georgescu, Elisabeta Lipă sau Ivan Patzaichin? La nevoie, chiar şi statuia lui Ivan Patzaichin.

Dincolo de ironie, dacă va continua să se preocupe mai mult cine e căpitan decât cine e fotbalist, Dinamo va avea o problemă mare în continuare. Iar aceea nu e atribuirea banderolei.

Timişoara a părăsit Champions League cu fruntea sus, e concluzia generală. Dar dincolo de felicitările pentru asta şi pentru calificarea în grupele Europa League, nu strică o analiză serioasă, la rece, fără patimă sau subiectivitate. Asta încerc şi eu acum, la miezul nopţii.

1. Adversarul. A fost prea puternic. Stuttgart e câteva clase peste Timişoara. Iar dacă n-ai nici noroc, cum a fost cu Şahtior, e aproape imposibil să-i “păcăleşti” pe adversari. Mai ales dacă e “neamţ”, la figurat.

2. Valoarea. Nu doar Stuttgart e peste Timişoara, ci şi Timişoara sub nivelul Champions League. Puţini jucători au arătat ceva în dubla cu nemţii. Unii parcă nici voinţă, majoritatea putinţă. Puţini au sclipit, şi aceia au făcut-o doar sporadic.

3. Problemele de lot. Ţinând cont de punctele 1 şi 2, dacă adaugi numeroşii absenţi e evident că echipa a slăbit şi mai mult. Probabil e o premieră ca o echipă să aibă doar cinci jucători pe banca de rezerve în cea mai importantă competiţie europeană.

4. Experienţa. Mai exact, lipsa ei. E greu cu jucători care acum câteva luni erau la Mediaş, Buzău sau prin ligile inferioare să câştigi la Stuttgart.

5. Arbitrajul. Pare aiurea să te iei de arbitraj după dubla asta, dar a contat şi el. Cred în continuare că n-a fost penalty în tur la Marica. Sau n-a fost mai clar decât cel la Bucur din retur.

6. Neatenţia. Ca să nu-i spun prostia. Al doilea gol luat la Timişoara cred că a fost mai întâi prostia fundaşilor timişoreni şi abia apoi valoarea lui Hleb.

Într-un interviu pentru Pro TV, întrebat cum crede că va fi primit Mircea Sandu de publicul din Timişoara dacă va veni azi la meci, Marian Iancu răspunde: “Dacă ar fi să dau un sfat, fără să judec cu sufletul, cred că ar trebui să ne ridicăm în picioare, să-l aplaudăm. Poate va înţelege ce înseamnă diferenţa de calitate, am arăta ce înseamnă Banatul alb-violet!” Corect. Întrebarea e însă dacă înţelege Iancu “ce înseamnă Banatul alb-violet”? Pentru că – o fi un şoc pentru patronul Timişoarei – nu înseamnă să fii şmecher. “Banatul alb-violet” nu porcăie pe cine-apucă pe la televizor.

“Banatul alb-violet” nu interzice accesul nimănui la stadion pentru că a avut o opinie care nu i-a fost pe plac. “Banatul alb-violet” nu ameninţă că distruge oameni în presă. “Banatul alb-violet” nu îşi stabileşte relaţiile în funcţie de banii încasaţi. Toate astea sunt faptele lui Iancu. “Banatul alb-violet” e cel care vine astăzi pe stadion, plătindu-i 600.000 de euro patronului, ca să susţină echipa. Iancu a investit cei mai mulţi bani în fotbal din istoria Timişoarei şi a obţinut cele mai bune rezultate interne şi, dacă are noroc astăzi, externe. Fără el, foarte probabil fotbalul bănăţean ar fi dispărut. Dar de la sfaturile financiare, chiar şi fotbalistice, până la cele de bun-simţ e o cale lungă pe care Iancu n-a parcurs-o.

Din fericire, astăzi nu e el subiectul, ci un om aflat la polul opus. Ioan Ovidiu Sabău are şansa să răsplătească Timişoara pentru ataşament. Nu prin lecţii de comportament de ochii lumii, ci pe teren. A demonstrat că poate şi că ştie. Ca să o facă îi mai trebuie noroc şi implicare din partea jucătorilor. Să sperăm că nu le-a epuizat în tur.

N-am crezut vreodată că steliştii vor lua atât de în serios mesajul “Pe ei, pe Motherwell!” şi îi vor călări pe scoţieni în halul ăla. O echipă mai slabă şi mai disperată ca Motherwell n-aş putea spune când am mai văzut. “Mother” a fost mai degrabă “not well” aseară, în timp ce Steaua - asta e noutatea - a fost mai degrabă “not bad”. Adică n-a jucat rău deloc, ba chiar foarte bine. Ok, un adversar atât de modest încât Grzelak a părut Cristiano Ronaldo, iar Bănel Nicoliţă nici mai mult, nici mai puţin decât Kaka. Ceea ce e evident exagerat faţă de realitate.

Şi totuşi, Grzelak e evident pe plus până acum: a marcat la prima atingere în returul cu Ujpest şi a dat două pase decisive ieri, una mai frumoasă decât cealaltă. Iar Nicoliţă s-a remarcat, după multă vreme, nu doar pentru maraton, ci şi pentru efectele fotbalistice ale acestuia.

Mai puţin evidentă, dar cu atât mai importantă, este însă contribuţia lui Bergodi la ceea ce am văzut aseară. Şi nu vorbesc doar de titularizarea inspirată a lui Bănel sau de introducerea dovedită la fel de oportună a lui Grzelak la nevoie. Când Steaua pasează în viteză, presează permanent adversarul, încearcă artificii şi îi şi reuşesc, e clar că atmosfera în Ghencea e alta. În rândul jucătorilor nu putea să o schimbe decât Bergodi.

Iar împăcarea cu suporterii, într-un moment de luciditate pe cât de rar al patronului, pe atât de bogda-proste-că-a-fost-făcut, a picat la ţanc. După jocul mai degrabă modest cu Ujpest, evoluţia de aseară, mai presus de scor, prevesteşte un trend ascendent la Steaua. Dacă nu e vorba doar de o eroare a graficului cauzată de nişte scoţieni ma zgârciţi cu fotbalul decât în cele mai bune bancuri.

Viaţa e de fapt simplă, cei care o complică sunt oamenii. Românii şi ungurii s-au războit aiurea două meciuri şi ceva, s-au împroşcat cu rahat prin bannere şi scandări, s-au ameninţat cu bombe, cu UEFA, cu bătăi. Dar realitatea e alta: calificarea românilor în faţa ungurilor a fost pecetluită de golul românului Janos Szekely. Vorba bancului: “Cum te cheamă pui de dac? Janos!” Aşa că acum ce-ar trebui să facem? Cei câţiva idioţi dintre fanii Stelei ar putea să-l înjure pe Szekely. Iar ungurii să-l ameninţe cu vreo bombă. Stupid.

Am pierdut zile întregi comentând mai mult incidentele dimprejur decât meciul în sine. Ce-i drept, nici fotbalul – adesea plictisitor – n-a ajutat. 4-1 într-o dublă cu Ujpest poate fi un scor înşelător pentru Steaua, care a fost prea puţin mai bună decât o echipă sub-mediocră. Da, e început de sezon şi jocul se mai reglează evident, iar faptul că steliştii au dat patru goluri şi au încasat doar unul e un prim semn bun. Dar atât. Nu e rost de nuntă în Ghencea pentru că vine campionatul pe cap şi mai sunt patru meciuri până în grupele Europa League. Or fi adversarii proşti, dar sunt mulţi. În plus, scoţian n-are Steaua în lot, iar fanii lui Motherwell n-au de ce să fie înjuraţi că nu vor să anexeze Ardealul. Deci poate vom fi obligaţi să ne preocupăm mai mult de fotbal în curând.

Soarta a făcut ca Urziceniul să devină (aproape) campioană la Timişoara, probabil singurul loc unde putea fi aplaudată de peste 20.000 de oameni. Aplauze pe care le merită. Pentru că n-au fost niciodată pe prima pagină a ziarelor. Pentru că ştirile la televizor n-au început niciodată cu ei. Pentru că n-au fost niciodată în prim plan altundeva decât în clasament. Nici măcar astăzi, când au pus o mână pe titlu, nu sunt ei vedetele. Dar inclusiv pentru îi felicit, mă înclin în faţa lor şi a performanţei, de la patron la manager, de la antrenori la jucători. Cea mai mare mulţumire este că, într-un sezon dominat de jocuri de culise, totuşi a învins matematica. Atât teoria probabilităţilor, cât şi teoria fotbalului confirmă că titlul merge unde e meritat.

Dinamo? Nu-mi stă în fire să dau într-o fiară rănită. Cred în lacrimile jucătorilor. Cred în figura împietrită a lui Rednic. Cred în analiza lui Nicolae Badea. Sunt campioni şi printre “câini”. Dar nu cred în cei care au fugit primii când Dinamo pierdea aseară pentru a se lamenta apoi ore întregi la televizor. Doar şobolanii fug când se scufundă corabia. E o posibilă explicaţie pentru care Liga Campionilor le este încă o dată interzisă câinilor.

P.S.: Au primit aseară răspunsul şi cei care se întrebau de ce merită Răzvan Lucescu să fie selecţioner?

Mircea Sandu are stofă de politician. A demonstrat-o prima oară în urmă cu vreo zece ani, cum nu se putea mai elocvent: o minciună! “Nu mai candidez!”, promitea atunci ferm Naşu în ProSport Magazin. Era vorba de şefia FRF. Au urmat alte două mandate. Sau trei, cine le mai numără, că – Doamne ajută! – Constituţia fotbalului nu prevede vreo limită.

Ia ghiciţi la ce lucrează acum Sandu? Exact, încă un mandat! Deja a făcut un prim tur al ţării, sondajele spun că stă mai prost pe zona Moldova. Nu-i problemă, asta se rezolvă. Dacă nu cumva s-a rezolvat deja la chiolhanul, pardon centenarul din aceste zile. Liga I a apropiat-o cooptându-l în staff-ul electoral pe Mitică Dragomir, misiune uşurată evident cu o decizie grea, dar magistrală: mutarea comisiilor la LPF.

A mai rămas un singur obstacol şi, ca-n politică, nu putea veni de altundeva decât din interior: Ionuţ Lupescu a devenit periculos. La cât e de diabolic Sandu, viitorul federal al lui Lupescu nu sună bine, indiferent câţi bani a adus la FRF ca director general. Aşadar: promisiuni neonorate, campanie în ţară, pomeni electorale, alianţe din interes şi certuri pentru putere. E clar, Sandu şi-a greşit cariera. El e bun de preşedinte, dar nu al fotbalului, ci al nostru, al tuturor românilor! Paradoxal, e tot mai tragic de evident că doar aşa s-ar putea schimba ceva la FRF.

Într-un gest de fair-play – nu degeaba sintagma îşi păstrează forma englezească în toate limbile – ziariştii britanici de la The Independent au taxat mai dur reacţia nervoasă a jucătorilor de la Chelsea la adresa arbitrului Ovrebo, decât greşelile făcute de acesta în semifinala Champions League cu Barcelona.

Materialul se numeşte “worst losers in sport”, momente celebre cu sportivi care nu ştiu să piardă. Nu ne regăsim în el, deşi cu siguranţă am merita. Cel mai des arbitrul e de vină pentru un eşec, iar adversarele nu-şi dau mâna la final, ci îşi scot ochii. Când vim mai schimba asta, atât cât e obiectiv posibil, poate vom fi şi noi învingători. Ca să câştigi trebuie să ştii să pierzi, la fel cum ca să schiezi trebuie să ştii să cazi.

Steaua – Dinamo poate fi exemplul perfect pentru schimbarea imaginii fotbalului românesc. Da, e al naibii de greu, mai ales că derby-ul a început deja cu nu mai ştiu câte scandaluri. Pare imposibil să-l terminăm cu o strângere de mână. Un mare pas înainte ar fi şi să ne dorim asta. Fiecare dintre noi: fotbalist, conducător, suporter sau ziarist. ProSport încearcă să concentreze azi atenţia mai mult în teren.

Importante sunt golurile, nu pumnii, iar fiecare reuşită va face viaţa un pic mai uşoară unor copii orfani. E un gest mic, dar cu o semnificaţie mare. Ogăraru şi Niculae au înţeles-o şi au intrat în campania “Marchez pentru tine!” Vor intra pe teren pentru ca la final să învingă, nu să bată. Tu ce faci după meci?