Marian Iancu ne-a ameninţat cu tribunalul, i-a obligat pe jucători să poarte tricouri cu mesaje împotriva ProSport, a folosit stadionul pentru a-şi exprima dispreţul şi ne-a transmis că încă nu s-a ocupat serios de noi, că altfel ne desfiinţa deja. Preferata mea e reclamaţia la DIICOT pentru terorism! E pe bune!
Una peste alta, nimic îngrijorător. Există însă momente în care nu pot să nu fiu de acord cu Iancu. Ieri i-a răspuns (civilizat) unui fan supărat, care l-a huiduit pe Sabău şi a explicat de ce trebuie dat afară. Iancu a replicat de ce NU schimbă antrenorul, ceea ce e curajos tocmai când stadionul strigă „De-mi-si-a!” la victorie! Rezultatele din Europa, multele goluri marcate, puţinele primite, schimbarea generaţiei sunt motivele invocate. Mie nici jocul nu mi se pare rău în condiţiile date. Atacul e slăbit prin plecarea lui Bucur, apărarea a fost lovită de absenţe. Sepsi l-a înlocuit pe Karamyan, iar Contra e plusul. Lotul nu e fantastic, e de luptă pentru titlu, nu de victorii detaşate. Adică exact ca pe teren şi în clasament. Da, Sabău nu face minuni, deşi i-a ieşit şi asta cu Şahtior sau Dinamo. N-a fost angajat însă ca magician. Cred că trebuie judecat abia când va avea o echipă stabilă. Şi, ca orice antrenor, merită măcar un an până să poţi spune dacă e bun sau slab, potrivit sau nepotrivit.
Iancu sprijină antrenorul fix când publicul i-a luat locul de nemulţumit şi nerăbdător. În trecut îi demitea aiuritor. Mai că putea fi acuzat de „terorism” la adresa echipei, dacă n-ar fi a lui. De aici şi zvonurile că atunci când nu-l confirmă pe Sabău caută alt antrenor. Dacă sunt doar baliverne, e un pas înainte. Parcă aş mai aştepta însă măcar câteva etape…

Ştiaţi că…

… apărarea Stelei este precum caşcavalul, adică găurile sunt mai evidente decât restul? Ştiam. Golanski, Baciu, Jelev, Petre Marin este o linie de fundul clasamentului, nu de o linie de fund pentru o echipă cu pretenţii la titlu.

… Stoichiţă nu poate face din rahat bici? Ştiam. Nu poate face o super-echipă când jucători măcar bunicei pleacă, iar în locul lor vin jucători cel mult mediocri. Parpas ne-Parpas, lucrurile ar fi stat la fel în defensivă. Poate Karamyan merita mai multă atenţie din start, dar cine a urmărit ştie că armeanul nu mai era nici la Timişoara ce a fost odată. Se înscrie mai degrabă în seria transferurilor Petre-Pleşan-Emeghara care au urmat acelaşi traseu. Poate Tănase nu era pe locul potrivit, dar nici pe alt loc nu sunt sigur că altul era deznodământul.

… Pleşan şi Ovidiu Petre nu sunt mijlocaşii fantastici pe care şi-i închipuie Becali? Ştiam. Amândoi trăiesc din amintirea unor vremuri bune, când promiteau o carieră pe care n-au ajuns să o aibă niciodată.

… că Steaua are o strategie falimentară? Ştiam. Că de aia nici nu poate să facă Stoichiţă din rahat bici. Jucători gratis, cu salarii mici şi buni nu există! Pur şi simplu, nu există! Că şi dacă ar exista, i-ar lua altcineva. Există jucători gratis şi buni, dar vor salarii mari. Există jucători gratis şi cu salarii mici, dar nu sunt buni. În fine, există jucători cu salarii mici şi buni, dar nu sunt gratis. E analiză de clasa a patra. Cu finanţare de evitarea retrogradării nu poţi să iei milioanele din Liga Campionilor, ar fi şi nedrept. Iar faptul că ai cheltuit ani de-a rândul mult nu contează, cât vreme ai făcut-o prost. Nu se compensează.

… că fanii nu se vor împăca aşa uşor cu Becali? Ştiam. Pactul dinaintea meciului e cel mult amuzant. După ce s-a ajuns la sudarea porţilor şi bătaia fanilor, respectiv la cuvinte ca “Mori!” şi injurii adresate jucătorilor, conflictul nu se rezolvă cu o întâlnire şi o declaraţie de cascadorii râsului după. Ambele părţi greşesc acum, probabil că îşi dau seama, dar au ajuns atât de departe încât e foarte greu, dacă nu imposibil, să se repare.

Şi atunci, dacă ştiam toate astea, de ce e o surpriză rezultatul Stelei cu Ceahlăul? Sunt suficiente motive ca să nu mă mire, chiar dacă echipele sunt la polii clasamentului. Singurul semn de întrebarea era când şi cu cine se întâmpla asta. Numele adversarului e însă mai puţin important pentru viitorul Stelei, eşecul era iminent.

P.S.: Soluţii n-am, lucrurile sunt prea complexe. Important e să le aibă Becali / Panduru / Stoichiţă / Argăseală. Credeţi că le au?

De fiecare dată când Evgheni Pluşenko apare pe gheaţă, mă trec fiorii. Mi se întâmplă de mulţi ani, fără să fiu vreun specialist sau chiar fan al patinajului artistic. Pur şi simplu, recunosc, sunt vrăjit de Pluşenko. Nu pot uita cum la spectacolul cu Edwin Marton de la Bucureşti a dezgheţat tribunele patinoarului. La propriu, oamenii îngheţaseră. M-a fascinat programul cu care a câştigat recent detaşat Europenele, l-am urmărit de zeci de ori. Abia aşteptam finala de la Jocurile Olimpice, după patru ani doar de show-uri.
Am adormit greu joi noaptea. M-am trezit să-l văd pe Pluşenko, dar am trăit un coşmar cu ochii deschişi. De când a intrat pe gheaţă mi s-a părut că nu e sigur pe el. Săriturile nu mai erau atât de simple ca altădată, când succesiunea de cvadruple şi triple părea un simplu şotron pe gheaţă. Ce mai, aveam impresia – incredibil – că-i tremură picioarele! Nu mă pricep la regulamente, nu ştiu exact punctajele, dar săriturile păreau însoţite nu doar de pasiune, energie, emoţie, talent, ca în trecut, ci şi de o uşoară ezitare. N-a fost perfect. Iar când te aştepţi la perfecţiune, orice minimă greşeală sare în ochi, posibil exagerat, aşa cum negrul e mai puternic lângă alb. Am fost sigur că Pluşenko pierde şi mi s-a părut că nici el nu e sigur că va câştiga. Argintul a fost un adevărat eşec. Dacă vedeţi în paralel execuţia de la Europene şi cea de la Olimpiadă, poate mă înţelegeţi.
N-aş fi crezut că va pune ratarea pe seama arbitrilor. Trăiam cu iluzia că un campion acceptă înfrângerea, chiar dacă o crede incorectă. I-aş fi uitat toate erorile. Evan Lysacek nu m-a cucerit, dar nu pot fi de acord nici cu contestatarii lui. Executarea unei cvadruple nu mi se pare suficientă pentru a fi campion olimpic, la fel cum absenţa ei nu te poate exclude din cursă – cel puţin nu deocamdată. „Suntem la proba de patinaj, nu de dans!”, spune Pluşenko. De acord, dar nu suntem nici la sărituri cu patinele! „Cum poţi fi campion olimpic dacă nici măcar nu încerci o cvadruplă?”, a întrebat Elvis Stojko. De acord, poate ar trebui să devină obligatorie şi cea mai dificilă săritură, dar nu suficientă. Poate la Jocurile Olimpice de la Soci va fi, dar fără Pluşenko. Rusul şi-a luat patinele şi a plecat – renunţă! Asta e cu adevărat o înfrângere.

Nu cred că Mutu s-a dopat din greşeală! Nu cred că a încercat medicamentele mamei! Nu cred că a vrut doar să slăbească! Nu-l cred nici măcar prost pe Mutu să ia o pastilă după cum îl duce capul, fie ea şi de slăbit! Şi nu oricum, ci de două ori. Refuz să-i mai caut măcar o circumstanţă atenuantă, nu mă interesează nici ce spun cei care-l judecă! În faţa mea, după atâtea şi atâtea episoade, nu mai contează. După ce a fost ridicat de-atâtea ori în slăvi, după ce am scris şi citit despre tot ce se putea din viaţa lui, făcându-l celebru, m-am săturat! Mă rog, mă săturasem mai demult, dar acum e momentul perfect să spunem STOP! Doamne, Dumnezeule, cum am ajuns să-l alintăm „Briliant”? Mai trebuie să treacă doar câteva zile de nebunie, apoi vor mai fi câteva răbufniri pe la tribunale, dar în curând vine ziua cea mare, în care nu ne mai interesează ce face Mutu! N-o să mai aibă ocazia să dea gol decât vreun pahar prin cine ştie ce bodegă, nu vom mai avea ce (ne)convocare să dezbatem, decât poate una la tribunal, aşa că vom putea trăi liniştiţi - vine ziua fără Mutu fotbalist, e inevitabil! Eu sunt suporterul român care am uitat o vreme că s-a drogat cu cocaină de dragul talentului de pe teren. Acum nu mă mai interesează nici dacă a ajuns dopat doar respirând. Din punctul meu de vedere, pilula de slăbit chiar funcţionează. M-a scăpat de greţurile de a-mi mai păsa de Mutu. Dacă nu era substanţa asta, oricum apărea alta şi, mai devreme sau mai târziu, tot aici ajungeam.

Sunt bănăţean, deci îmi asum din start subiectivismul. Nu pot uita vremurile când era interzis să înjuri în tribunele stadionului „Dan Păltinişanu”. Şi la celebrul meci cu Dinamo din 1997, în peluză, singura scandare dură permisă era „Să moară Dinamo!”.Când cineva scăpa vreun „M…e”, era certat de fani! Liderii galeriei opreau orice manifestare necivilizată.

La 12 ani distanţă, tot la un meci cu Dinamo, o hoardă de puştani sare la bătaie cu jandarmii, sub ochii unui stadion şocat! Un stadion care trăieşte prea des torţe aruncate pe teren, scandări nerecomandate minorilor şi manifestări huliganice.

E adevărat, ale unei minorităţi, dar o minoritate din ce în ce mai vizibilă. Doar că acum, timişorenii le-au strigat „Ruşine!” huliganilor, chiar dacă aceştia erau îmbrăcaţi tot în alb-violet. După lecţia de la 1-8 a venit încă una, mai grea, pentru că e adresată propriilor copii. O victorie a bunului-simţ cel puţin la fel de mare precum cea de pe teren cu Dinamo. Şi un motiv pentru care locul lui Sabău e la Timişoara!

Tot cu această ocazie am primit şi o explicaţie pentru cum e primită Dinamo la Timişoara. Lumea n-are nimic cu Pulhac sau cu Dinu, ba chiar Florentin Petre a fost aplaudat cândva. Nici măcar episodul 1987 nu este decisiv. Dinamo, clubul cu atâtea performanţe, şi oamenii valoroşi de acolo nu-şi vor schimba imaginea până nu se vor debarasa de cei care atunci când au probleme cu transportul sechestrează un autobuz RATB şi merg cu el la restaurant. Iar în problema lor se implică ministrul Transporturilor şi se ia în calcul folosirea unui avion militar! Spuneţi-mi frustrat, dar eu sigur nu pot „închiria” un expres nici dacă am bilet, Gaz Metan n-are linie directă cu ministrul dacă îi întârzie avionul, iar Poli Iaşi nu va vedea vreodată o aeronavă militară. E nevoie de o revoluţie.

Mitică Dragomir dixit: antrenorul trebuie să fie slugă la patron. Iar dacă Oracolul dixit, aşa trebuie să fie, nu? Ei bine, nu! Oracolul nu vede mai departe de borurile pălăriei lui de slugă a cluburilor care îl aleg. Cuvântul “slugă” îi aparţine. În lumea normală însă patron nu e sinonim cu stăpân, iar angajatul nu este sclav. Patronul are multe drepturi, dar şi angjatul le are pe ale lui. Cât de greu le-o fi unora să creadă, nu totul funcţionează ca pe vremurile Victoriei Bucureşti. Societatea a evoluat inclusiv de la stadiul primatelor, deşi de multe ori ne vine greu să credem asta. De altfel, trăim un astfel de moment penibil: a fost sau nu o făcătură mărturia din vestiarul Stelei? Mi-e şi frică să recunosc, dar cred că e o făcătură! Mi-e frică pentru că, dacă e făcătură, replica nu o va încasa Horia Ivanovici, ci, nedrept!, întreaga presă sportivă. De fapt oricum a încasat-o deja. O presă care mai greşeşte, dar de data aceasta s-a depăşit o graniţă greu de imaginat. Situaţia e cu atât mai dureroasă cu cât situându-te împotriva lui Ivanovici acum te aliezi cu Becali. Cei doi se porcăie şi se dau în judecată pe la diverse oteveuri sportive, dar Becali uită vremurile când era “patron” la “probabil cel mai bun talk-show sportiv zilnic din România”. Invitaţia în studio nu o refuză (aproape) nimeni. Să facem show! Probabil cel mai penibil show din România. Zilnic…

După loviturile date cu Grzelak şi Tiago, Argăseală şi-a luat DVD şi fax ca să fie şi mai pe fază la transferuri! Florentino Perez tremură deja la gândul că l-ar putea rata la Real Madrid pe David Silva dacă se implică şi şeful Stelei, fost arbitru metamorfozat în impresar. Lăsând gluma la o parte şi impresia bună făcută de stelişti în primul amical, jumătatea goală a paharului mi-e mai pregnantă.

Amicalul în faţa unei echipe mediocre şi într-un moment nesemnificativ al pregătirii este absolut irelevant. Care e plusul faţă de echipa care a plictisit teribil în campionat în urmă cu nicio lună? Grzelak? Hai să fim serioşi! Tiago? Nimic nou, a fost şi în sezonul trecut, ba mai mult cei care duc acum lupte grele să-l readucă nu-l mai doreau.

Tătăruşanu, Ochiroşii, Andrei Ionescu, Onicaş, Filip, Bicfalvi, Ninu, Surdu? Sigur, ei pot urca Steaua. De pe şase pe patru. Cu sprijinul lui Bălan, Rada, Baciu şi Surdu. Şi asta dacă Bergodi reuşeşte să-i introducă în circuitul performanţei reale, nu doar cea din viziunea patronului.
E acea perioadă din an în care orice face Steaua trezeşte interes mediatic, provoacă entuziasm şi generează gândire pozitivă. Pe mulţi îi îmbată cu apă rece. Altădată însă a făcut mai mult decât acum şi efectul a fost catastrofal. Viitorul nu pare a da speranţe la titlu acum steliştilor decât dacă Bergodi e vreun magician. Atmosfera de la pregătiri a schimbat-o evident, dar să reinventezi atâţia jucători pare miraculos. Iar italianul numai ce a spus că n-are vreun iepure în pălărie.

În decembrie 1989, Ceauşescu organiza celebrul miting la Bucureşti pentru a calma ţara. De la balcon spera ca totul să iasă perfect, dar oamenii, învinşi în viaţa de zi cu zi, n-au mai suportat şi l-au sfidat. N-au mai aplaudat, lăsându-l cu faţa împietrită de neputinţă. Manevra a eşuat, iar până la urmă Ceauşescu n-a mai avut de ales decât să fugă.
În iunie 2009, Federaţia lui Mircea Sandu a organizat finala Cupei României. Preşedintele era sigur că totul iese perfect, dar timişorenii, învinşi pe teren, n-au suportat şi l-au sfidat. Finala a eşuat. Lipseşte doar finalul: Sandu să fugă!
Comparaţia nu e întâmplătoare. Pe faţa lui Mircea Sandu, în timp ce înfiera atitudinea timişorenilor, se citea o nervozitate evidentă.

Îi tremura figura pentru că nu poate face nimic, asemenea lui Ceauşescu atunci, în balcon. Preşedintele FRF e atât de urât de oameni, încât de fapt, poate n-aţi remarcat, nici el n-a participat la festivitatea de premiere! A rămas ascuns în lojă, deşi organizatorii dau medaliile, trimiţându-l pe podium pe Lucescu senior, cu imaginea lui cu tot. De ce? De ce Timişoara ar fi trebuit să accepte umilinţa de defila prin faţa celui care a furat-o de două ori în acest sezon, dar Sandu nu are obligaţia de a veni în mijlocul celor cărora le-a furat fotbalul?

De ce Timişoara nu îl poate sfida pe Sandu, dar el îi poate sfida pe cei care i-au făcut imposibilă apariţia pe stadion fără huiduieli: spectatorii fără care n-ar exista!

Felul în care Timişoara şi-a susţinut cazul la TAS poate fi oricând o lecţie în şcolile de drept. O apărare care n-a ignorat niciun detaliu şi a scos la iveală nereguli majore în funcţionarea unui organism care părea pentru unii imaculat, FIFA. Operaţiunea TAS a fost condusă magistral de Marian Iancu. Şi-a luat cei mai buni avocaţi, dar a susţinut şi el personal cazul la Lausanne. A crezut în cei cu care a lucrat, i-a lăsat să-şi facă treaba. Nu a abandonat niciodată demersul, deşi luni întregi nu a dat niciun detaliu din dosar şi puţină lume mai credea în şansele de reuşită. A lucrat perfect fiecare amănunt, a mai aruncat pe piaţă doar din când în când câte o informaţie care a crezut că ajută la strategia echipei, dar în rest a fost o lecţie de, într-un cuvânt, profesionism! Avocăţesc. Victoria a fost mai degrabă bazată pe viciu de procedură, decât pe o eventuală nedreptate. Nu degeaba TAS a lăsat posibilitatea unei amenzi pentru Timişoara, înseamnă că undeva, ceva s-a greşit. Dar gafa FIFA a fost mult mai mare. Dacă a fost gafă, că miroase şi a intenţie. Şi a complicitate din partea FRF. E incredibil ca FIFA să nu poată demonstra că a luat decizia depunctării legal, într-o comisie! E incredibil că nu există un act în privinţa depunctării, ci totul pare făcut în viteză, decis de un om pe 3 septembrie şi aplicat deja pe 4! În 24 de ore s-a luat o măsură care poate influenţa major campioana! Iar FRF a acceptat-o instant, punând astfel beţe în roate – coincidenţă – clubului care a contestat forul intern cel mai mult. Asta e de cercetat!

Avocaţi plătiţi cu sute de mii de euro!

Pe de altă parte, sunt sigur că Timişoara era acum campioană şi fără cele şase puncte, dacă ar fi avut aceeaşi strategie şi la club. Dacă Iancu ar fi avut încredere şi răbdare cu profesioniştii lui – indiferent că e vorba de Uhrin sau Balint – şi i-ar fi lăsat până la capăt să-şi facă treaba, aşa cum s-a întâmplat cu avocaţii. Sezonul acesta a dovedit că succesul a fost adus de continuitate. Petrescu şi Lucescu sunt exemplele perfecte, iar nebunia de la Steaua sau Craiova e contra-exemplul care susţine teoria. Cele mai frumoase echipe au fost cele în care antrenorii au fost în prim-plan, nu conducătorii! Acolo unde patronii n-au vorbit, a vorbit echipa pe teren. La TAS, Iancu i-a lăsat pe avocaţi să vorbească şi i-a susţinut la nevoie. La fotbal, a vorbit mult peste tot, mai puţin la echipă. Jucătorii şi antrenorii i-au simţit lipsa tocmai pentru că îl vedeau zilnic la televizor. Strategia la Lausanne n-a fosat una parşivă, schimbătoare, mincinoasă, cum s-a întâmplat adesea cu tactica verbală pentru campionat. Iancu i-a plătit cu sute de mii de euro pe avocaţi, le-a asigurat permanent toate condiţiile, nu a intrat în litigii cu ei. Pe jucători sau antrenori a mai încercat să „uite” să-i plătească, iar când a fost nevoit să plătească, a făcut-o uneori cu o întârziere supărătoare.
Toate astea se adună. Detaliile la un loc fac diferenţa între o victorie şi un eşec. La TAS a fost victoria. În Liga I a fost eşecul. Sau semi-eşecul. Pentru că, paradoxal, şi atunci când reuşeşti cea mai mare performanţă din istorie un eşec dacă e evident că se putea mai mult. Cel mai uşor e să spui acum că titlul s-a pierdut în eşecul de la Mediaş, egalul cu Otopeni sau înfrângerea cu Urziceni. Vinovatul nu e X, Y sau Z. E X, Y şi Z. Punctele la TAS nu s-au recuperat într-o clipă. Titlul nu s-a pierdut într-un meci.

Au trecut 20 de ani de când un chinez înfrunta o coloană de tancuri în Piaţa Tienanmen. Cu două plase în mână şi un curaj incredibil. Nici în ziua de astăzi nu ştie nimeni cine era. Sau dacă a fost arestat, dacă mai e viu sau dacă mai e în China. Despre unul dintre eroii contemporani nu ştim practic nimic!

Păstrând proproţiile şi schimbând domeniul, nici despre Unirea Urziceni nu ştim mai nimic. Patronul e invizibil, managerul n-are acoperire TV, antrenorul e în prim-plan doar pe bancă, iar jucătorii sunt nişte anonimi. Trebuie să fim sinceri şi să recunoaştem că în majoritatea timpului nici nu ne interesează cine sunt ei. Ne atrag atenţia doar când joacă fotbal!

Fotbalul românesc e însă mai degrabă plin de tipul opus de om. Cel pentru care e mai important să se ştie cine e el decât ce a făcut el, iar curajul e înlocuit de laşitate. Turcu a fugit cu taxiul de la stadion la meciul cu Braşov după care a străbătut toate televiziunile, posibil inclusiv Animal Planet. Becali se crede tot în vremea în care avea motive să se urce pe Maybach în Piaţa Universităţii. Iancu e curajos la televizor, dar în vestiar sau pe stadion n-are tupeu să apară. Dirijează de la 600 de km. Oficial, e vorba de strategie. Neoficial, e o prostie.