Asistăm la cea mai importantă interacţiune a epocilor istorice din fotbalul contemporan. Plecarea lui Raul şi venirea lui Mourinho constituie momentul-cheie din istoria modernă a Realului. Valoarea de simbol este dublată de valoarea în sine a transformării. Va duce Mou echipa madrilenă la nivelul strălucirii din epoca Raul? Chiar nu se putea găsi un rol pentru şeptarul de glorie în noua formulă a portughezului, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, la Inter, cu Figo?

La Schalke, Raul pleacă nu pentru motivaţia în sine de a lua Bundesliga, cât pentru a constitui opoziţia în exil faţă de regimul actual de la clubul din Madrid. La cât de mare este gradul de simpatie al suporterilor Realului pentru de acum fostul atacant galactic, va trebui ca Mourinho să performeze la modul absolut pentru a fi iertat de incapacitatea de a ţine pe loc legenda vie a echipei din ultimele decenii. Abia acum se poate vorbi în mod real despre creşterea presiunii la nivelul noului management tehnic al formaţiei.

Dar peste toate rămâne echilibrul clipei. Raul a plecat din capitala Spaniei după o ceremonie decentă şi emoţionantă, marcată de calm şi respect din ambele direcţii. Cu siguranţă nu i-a convenit să se despartă aproape de finalul carierei de echipa sa de suflet, dar a găsit puterea de a nu acuza, după cum oficialii madrileni au avut prezenţa de spirit de a-i oferi un final de contract pe măsura contribuţiei sale. Un model de civilizaţie pe care niciodată nu-l vom regăsi în spaţiul imediat al fotbalului românesc.

„Real nu poate să aducă la echipă cei mai buni jucători, pentru că ei sunt la Barcelona“, spune Bojan Krkic în Marca, într-o declaraţie de orgoliu şi război înaintea începerii unui sezon de referinţă pentru rivalitatea Real - Barça.

Mourinho are o singură variantă: să câştige. Cam tot ce se poate. A creat un orizont de aşteptare extraordinar, după ce a lăsat campioana Europei pentru o aventură „galactică“. De câteva săptămâni a început să implementeze Codul lui Mou, unul mult mai amplu decât banalele măsuri de disciplină publicate recent de ziarele de sport.

Portughezul a patentat o filosofie a câştigului în fotbal prin optimizarea resurselor umane de care dispune. Să ne gândim numai cum a dus în vârf un Inter care părea doar o colecţie de jucători al căror destin profesional părea cel puţin înceţoşat. Doar el ştie cum a trezit resursele intrinseci ale unor fotbalişti, pentru care întâlnirea cu Mourinho a fost realmente providenţială, urcându-i pe o culme profesională neanticipată vreodată.

Cam asta îi aşteaptă şi pe cei din Madrid. Cu sau fără transferurile pe care şi le doreşte Mou, Realul va performa sportiv şi mediatic la un nivel superior faţă de anul anterior. Nu ne mai gândim ce se va întâmpla dacă vor reuşi până la urmă transferurile de anvergura celui al lui Maicon! De altfel, Guardiola a simţit din timp pericolul, iar transferul timpuriu al lui David Villa este genul de anticorp introdus în organism în plină stare de sănătate, ca protecţie faţă de un viitor ameninţător.

Mourinho a crescut prin simpla sa prezenţă miza şi capitalul de imagine din Primera Division. Să ne bucurăm de la distanţă şi să ne asigurăm că nu vom scăpa niciun meci de pe axa elitelor, Madrid - Barcelona.

Am asistat la o Cupă Mondială al cărei univers de simboluri este mai bogat ca niciodată.

Am marcat reinventarea sub aspect uman a lui Maradona, căruia turneul final i-a întors o parte din capitalul de imagine la care, din teren, contribuise acum două decenii.

Germania continuă să fie un miracol şi în planul fotbalului, nu doar al industriei sale, care poartă pe umeri mare parte din PIB-ul european.

Să nu uităm Slovacia şi meciul minunat făcut împotriva Italiei - una dintre cele mai puternice probe de caracter ale Cupei Mondiale.  Sau revenirea peste timp a uruguayenilor, plasaţi acum în ierarhia finală înaintea marilor favorite sud-americane Argentina şi Brazilia.

Apropo: nici argentinienii, nici brazilienii nu îşi pot explica de ce s-au oprit atât de brusc din drum. Probabil e parte din destinul de artişti neînţeleşi atât de bine conturat la această ediţie a Mondialului.

Plus o recomandare: fiţi cu ochii în continuare pe americani; ei şi-au propus la modul cel mai serios să ia titlul mondial într-un viitor palpabil. Valabil şi pentru Japonia sau Coreea de Sud.

Dar dincolo de toate acestea, dincolo de confirmările mereu aşteptate Spania şi Olanda, pe harta lumii a mai apărut cu adevărat un continent. Africa a început să existe în această lună; iar dacă peste decenii va începe să conteze din ce în ce mai mult în planul politic, militar şi economic mondial, va trebui să ne amintim un nume care acum atrage mai degrabă antipatie. Numele unui vizionar, Sepp Blatter.

Culmea fanatismului în fotbal s-a developat într-o dimineaţă, acum vreo două săptămâni, în districtul financiar din Frankfurt. Era ziua meciului cu Ghana, decisiv pentru calificarea în optimile Mondialului, iar vestitorii marii partide purtau costume elegante, de firmă, şi steagul Germaniei desenat pe obraji. Adăugaţi multitudinea de maşini germane pe care flutura steagul ţării şi veţi găsi inutilă orice discuţie despre originile celor care îmbracă tricoul panzerelor. Cu toţii sunt cetăţeni nemţi, naţionala în sine este un simbol al patriei şi destul de mulţi oameni, chiar şi din cea mai cosmopolită metropolă, simt nevoia să se identifice cu purtătorii de mesaj din Africa de Sud.

Fotbalul uneşte naţiunile, iar Spania este încă un exemplu strălucit. Gândiţi-vă numai câţi dintre componenţii primului „11” joacă la Barcelona, simbolul dorinţei de secesiune a Catalunyei. Şi câte milioane de spanioli au aplaudat pe parcursul acestui turneu final, dar şi al celui european de acum doi ani, naţionala Spaniei construită pe scheletul blau-grana. Deloc întâmplător, pe agenda electorală a tuturor candidaţilor la preşedinţia Barçei, în această vară, s-a aflat „reprezentarea judicioasă la echipa naţională a fotbaliştilor Barcelonei”.

Germania şi Spania s-au duelat aseară într-o semifinală dură ca o încercare de asigurare a stabilităţii sociale. La urma-urmei, nici nu contează prea mult că s-a calificat Spania, ci faptul că, aseară, la Madrid şi Berlin, la Valencia şi Munchen, ori la Sevilla şi Dresda oamenii au găsit un spaţiu pentru eliberarea unei tensiuni care are puţine supape într-o lume contemporană dominată de conceptul “soft power”.

Probabil că doar în cazul Braziliei are complet sens decizia ca jucătorii care intră din primul minut pe teren să poarte numerele de la 1 la 11. Clasic, dar neaşteptat într-un moment în care certitudinile sunt puţine nu doar în fotbalul mondial. Brazilia pare mai conştientă ca oricând de statutul de lider de imagine pe plan mondial la nivel de echipă naţională şi se îngrijeşte prin toate mijloacele de acest aspect.

Se revendică direct din istoria frumoasă a fotbalului, propunând acum o abordare deopotrivă pragmatică şi spectaculoasă, fie că vorbim despre jocul propriu-zis, fie despre strategiile de marketing. Brazilia devine mai conştientă ca oricând de propria valoare la scara istoriei fotbalului: joacă deja în altă ligă, acolo unde henţul se sancţionează doar dacă se face de 3 ori, nu de două, ca Luis Fabiano. Oamenii lui Dunga sunt în situaţia ideală în care, cam orice ar face, au numai de câştigat, pe toate planurile. Ce agenţie de PR ar putea să facă atâţia oameni, din toată lumea, să vorbească despre naţionala cariocas şi, mai mult, să aibă şi o opinie majoritar pozitivă?

Dincolo, Coasta de Fildeş pare în acest moment doar o echipă-epigon a Braziliei. Ca joc şi strategie de imagine. Are handicapul major că s-a apucat de fotbal cu câteva decenii mai târziu, dar ambiţia de a recupera mai rapid decât ne aşteptăm. Drogba de astăzi, pentru fotbalul şi societatea africană, este un autentic Pele.

Aici vorbim despre performanţă, nu despre estetică. Despre titluri de campioană, nu despre impresii artistice. Despre Mourinho, campion absolut al deceniului în fotbalul european. Ne place sau nu, Jose este deja parte din Pantheonul jocului.

Memoria colectivă reţine deopotrivă emoţia determinată de o echipă entuziastă, hiperofensivă, debordând de imaginaţie (un singur exemplu - Olanda anilor 70), şi cifrele seci ale succesului. Vorbim astăzi şi despre Mario Kempes, dar şi despre Helenio Herrera, despre Maradona şi Germania condusă de pe bancă de Beckenbauer, despre Zidane şi Italia lui Matterazzi. Tot aşa, peste decenii, va fi loc în aceeaşi frază de laudatio şi pentru Mourinho, şi pentru Barcelona lui Guardiola.

Titlul cucerit ieri de Internazionale este doar un succes de parcurs. O ştire pe burtieră. În pregătirea marii finale a Champions League cu Bayern, adevărata obsesie a lui Moratti.

Dar principala întrebare pentru fanii milanezi este în ce măsură poate fi păstrat Mourinho şi pentru sezonul viitor? Practic, nu există contraargumente pentru a-i împiedica plecarea, dacă el îşi va dori cu adevarat să scrie istorie şi la Real Madrid. Inter pare a se apropia de apogeu, dar şi de intrarea în umbra post-Mou.

De trei ani, Capitala nu mai dă ora exactă în fotbal, ne spune patronul Timişoarei, omiţând aspectul cel mai important pentru suporteri: în niciunul dintre aceste sezoane, ceasul Ligii I nu s-a potrivit după fusul orar al Banatului. Să-l înţelegem, îşi face obişnuitul joc la derută care a precedat fiecare întâlnire cu Dinamo. „Vrem să-i facem şi de râs pe cei din Bucureşti, de ce nu?”, ne asigură acelaşi domn, generând fireasca întrebare: „Da’ până acum ce v-a oprit, mă, nene?!”.

Nu aşteptăm răspunsul, ci trecem la Dinamo, unde doar Cornel Dinu pare a se mai interesa cu adevărat de scopul existenţei clubului: jocul de fotbal. Celelalte jocuri, mai puţin vizibile suporterilor, dar atât de bine cunoscute de acţionari, fac deja obiectul relaţiei cu organismele de administrare fiscală. De ce oare nu găsesc resurse de imaginaţie de acest tip şi atunci când numesc antrenorul sau decid să transfere ceva jucători?

Punctul comun între Dinamo şi Timişoara, poate primul din istorie, este obsesia maladivă pentru sensul arbitrajului de miercuri. Din tirul încrucişat al acuzaţiilor nu poate sublima decât sentimentul unei totale deşertăciuni întinse din ce în ce mai mult peste fotbalul nostru. Este de ajuns să ridicăm puţin capul şi să aflăm, de exemplu, că ieri Real Madrid a decis să-l transfere nu pe Daminuţă, nu pe Adrian Cristea şi nici pe Mansour, ci pe Angel Di Maria. De la Benfica, pentru mai bine de 35 de milioane de euro. Probabil, noul Messi.

Ştirea potrivit căreia familia Lăcătuş s-ar muta definitiv la Oviedo, publicată de www.farablaturi.ro, explică de fapt ce se întâmplă la Steaua. Cum a ajuns atât de jos şi de ce nu mai are nicio şansă de a reveni măcar la nivelul anilor ’90. Nicio vorbă, în acest context, despre Steaua ’86.

Lăcătuş a marcat istoria din ce în ce mai îndepărtată a Stelei, ca jucător, în două etape: înainte de Fiorentina şi după Oviedo. A dat totul roş‑albaştrilor şi a primit pe măsură, din iarbă. A crezut că este suficient şi pentru un succes facil, pe banca tehnică. Eroare! Nu doar că a ratat, dar, neevaluând corect riscul asocierii cu Becali, şi-a consumat o bună parte a simpatiei publice şi, cel mai important, sănătatea.

Aşadar, la ce bun să mai trăiască, el şi familia lui, aici? Pur şi simplu nu are rost să-ţi transformi viaţa într-o acumulare infinită de factori de risc degrabă decontabili într-un infarct! Sigur că obligaţiile profesionale de la Vaslui îl ţin momentan pe Lăcătuş în ţară. Dar el a emigrat de facto. Şi, odată cu el, şi o parte importantă a sufletului echipei din Ghencea.

Astfel că înfrângerea în faţa lui Internaţional  nu reprezintă, în sine, o mare pierdere. Ci consecinţa atât de firească a unui management de tip totalitar, în care oamenii care pot să conteze ajung să formeze formule de guvernare în exil.

Comentează cu Marius Geantă pe noul www.prosport.ro!

„Să jucăm ca întotdeauna şi să atacăm ca niciodată“, scria acum trei zile El Pais, anticipând parcă dimensiunea ireală a Barcelonei, probabil singura formaţie din lume capabilă să-şi păstreze calmul chiar şi atunci când doar disperarea părea a o mai salva. Demnitatea unui boier care reuşeşte să se facă respectat până şi în tramvaiul 41. Iar comparaţia nu e forţată: Mourinho a transformat meciul de miercuri într-o luptă de gherilă urbană, aşa cum se întâmplă şi la noi, pe la 8 dimineaţa, la metrou. Aţi văzut vreun om primit în cabina conductorului de tren? Atunci cum să fi sperat că Messi poate străbate măcar o dată densitatea de malaci ai lui Inter cu rezultate pe tabelă? Ceva şanse pentru spanioli au fost pe zona lui Chivu, dar parcă mai puţine decât anticipam. Să ne înţelegem: cine n-ar fi procedat exact cum a făcut-o Mourinho ar fi fost pe deplin inconştient! Portughezul a ştiut exact ce trebuie făcut pentru blocarea Barcelonei, căreia i-a oferit o singură armă, din start pierzătoare: mingea scoasă în margine, urmată de angajarea  jucătorului cu cel mai bun PR din fotbalul actual, Ibrahimovic. Atacurile Barçei s-au spart atât de firesc şi constant în stabilopodul suedez, veritabil, dar otrăvit, prin care milanezii şi-au antamat încă din vară prezenţa în finala Champions League.

Marcăm probabil cel mai mare succes al carierei lui Mourinho. La fel de mare ca obţinerea trofeului Champions League cu o echipă de mai-nimeni, FC Porto. Succesul de acum în faţa Barcelonei este încărcat de simbolistica renaşterii fotbalului italian. Cu mijloacele specifice, dar atât de bine aplicate de portughez, ale Il Calcio, SuperMou a reuşit cea mai mare victorie a unor italieni în ultimul cincinal. Nu degeaba Gazzetta dello Sport a avut constant o atitudine de respect pentru tehnician, în ciuda conflictelor care l-au opus, de exemplu, unor italieni. Valoarea a stat însă deasupra abordării fals-patriotice, atât de prezentă în alte teritorii ale fostului Imperiu Roman.

Mourinho nu va face niciodată o echipă atât de frumoasă şi iubită precum Barcelona lui Guardiola. Sunt sigur că nici măcar nu îşi propune asta, ci gândeşte matematic, în termenii absoluţi ai eficacităţii. În faţa Barçei, probabil că doar Mourinho putea concepe un sistem deopotrivă solid în defensivă şi eficient în atac, semne ale unei extraordinare capacităţi de analiză a adversarului. Tuturor ne plac Messi&Co, dar un singur om a fost capabil să dea la o parte strălucirea catalană, identificând punctele slabe atât de fireşti pentru orice întreprindere pământeană.

Internazionale nu are expresia unei mari echipe, nici a unei mari vedete, ci, prin Mourinho, a redescoperit spiritul fotbalului italian mare. Din nou mare.