Cred că dopajul genic nu este eficient. Dar asta nu înseamnă că nu există sportivi care-şi injectează ADN în fese”. Axel Kahn, celebru genetician de origine franceză, desenează într-un interviu recent din Le Monde aria de interferenţă dintre cercetarea medicală de avangardă şi performanţa sportivă. Pentru domnul Kahn sportul a încetat să existe, lăsând loc spectacolului. Turul ciclist al Franţei, în ciuda rigorilor extreme antidoping, a adus la lumină alţi trişori, din generaţii diferite.

Suntem îndreptăţiţi să ne gândim că şi Jocurile Olimpice de la Beijing vor fi o întrecere între dopaţii ce vor fi prinşi şi cei care vor reuşi să scape printre eprubete. Din toată această ecuaţie trebuie să excludem ipocrizia. Nu doar că suntem consumatori feroce ai acestui spectacol golit de esenţă, dar şi definim o logică socială viciată din care sportul este doar un fragment. Aşa cum sportivii caută, prin seringă, să-şi depăşească limitele fiziologice, tot aşa şi noi, cei de pe margine, căutăm soluţii pentru îmbunătăţirea memoriei sau a performanţelor sexuale.

Rednic s-a scos. Din punctul de vedere al împărţirii vinei. Are echipă, dar nu are lot – adică altcineva, în niciun caz el sau fotbaliştii, nu şi-a făcut datoria în pauza de vară. Antrenorul-impresar de altădată a fost nevoit să rămână doar la prima calitate în meciul de debut, iar acest fapt perfect normal deja i-a aprins declaraţiile. Ei, care luau campionatul după fiecare amical reuşit, să se împiedice de Pandurii?! Vorba lui Borcea, trebuiau să câştige în orice condiţii! Avertismentele despre starea de tensiune au existat încă din perioada de repaus, când nu trecea săptămână fără a afla că Rednic ameninţă cu plecarea. Avea poate motive, dar acestea nu-l scuză acum. Ştia exact cu cine şi în ce mod va lucra la Dinamo încă de când a decis să revină.
Partea bună a semieşecului este că această discuţie se naşte în prima etapă. Cu tact, ea poate duce la corecturi şi la un sezon reuşit. În schimb, dacă se va păstra stilul polemic atât de familiar la Dinamo, trebuie să pregătim deja titlurile care încep cu „Scandal”.

Opt echipe a schimbat Adrian Mutu în 12 ani de carieră, cu o perioadă maximă de fidelitate între 1996 şi 1998: doi ani şi jumătate la FC Argeş. Doar cu Consuelo a rezistat mai mult decarul naţionalei! Se plictiseşte repede, vrea prospături, senzaţii tari, adrenalină. Şi, cum a arătat telenovela Mutu-Roma-Fiorentina din această vară, vrea mulţi bani. Cu orice preţ şi de la cel care dă mai mult.

A fost Della Valle, putea la fel de bine să fie şi Sensi. Ştie că, la 29 de ani, se află în faţa ultimei şanse de a negocia un contract de pe o poziţie solidă. Din acest moment, muşchii se înmoaie mai repede, iar motivaţia se diluează în lumina difuză a amurgului carierei. Este dreptul lui Mutu să procedeze într-un mod atât de egoist, după cum şi fanii Fiorentinei se pot îndoi de acum înainte de faptul că au în atac un adevărat campion. La o privire mai atentă, au descoperit un mercenar a cărui performanţă maximă în Serie A este locul 4, ocupat la finele sezonului trecut, dar pe care, sub presiune, clubul i-o răsplăteşte mai mult decât generos.

Peste o săptămână, ca şi astăzi, de altfel, România va fi o ţară dusă, în principiu în concediu. Va mişca doar o minge pe câteva stadioane populate doar de sinucigaşi. Cocteilul caniculă-meciul din Liga I poate aduce coma ceva mai repede decât ingestia unui litru de antigel. În ciuda apatiei generale, cluburile profesează un entuziasm teribil. Pe prima coloană a site-urilor de sport, toată lumea cade de acord că „va fi un sezon mai curat”. Mizeria nerecunoscută de nimeni anul trecut a fost trimisă sub preş de aceiaşi neamprentaţi care ne iau de fraieri. Pe a doua coloană, consensul este din nou unanim, dar pe categorii: vreo cinci echipe iau sigur campionatul, altele intră 100% în Cupa UEFA, iar restul se salvează de la retrogradare. Fericire maximă! Abia pe a treia coloană apar problemele. Domnul Ionuţ Popa face implozie din cauza lui Julio Iglesias, din pricina căruia i s-au ofilit iarba de pe gazon şi cheful de performanţă. Un fotbal prea vesel pentru o ţară atât de neinteresată!

Când Mutu a decis să-şi prăfuiască jocul şi viaţa la Londra, Chelsea a chemat experţii, l-au dovedit, l-au dat afară şi apoi în judecată. Iar la patru ani distanţă au de primit vreo 12 milioane briliante ca daune. De imagine şi nu numai. Când Ganea l-a strâns de gât şi l-a cotonogit pe tuşierul Mudura, Poli Timişoara şi-a luat huliganul la piept, i-a dat să sugă pe perioada suspendării, iar acum, după câteva luni, se pregăteşte să-l dea afară.  Simpla enunţare a celor două situaţii vorbeşte de la sine despre teribila diferenţă de organizare, mentalitate, valori şi respect ce separă fotbalul, care-şi dispută în familie finala Champions League, de acela care pare rezervaţie pentru infractori.  Şi încă de top, câtă vreme Mutu şi Ganea au reprezentat principalele argumente valorice ale naţionalei României la ultimele două turnee finale.

Nimic mai simpatic decât să urmăreşti expunerea media a pregătirilor echipelor româneşti pentru noul sezon. Indiferent de ziar, site sau post TV, devine din ce în ce mai clar că ne pregătim de Champions League. Nu doar de participare, ci de câştigarea trofeului. La o adică, dar numai după o intensă suferinţă, putem accepta o semifinală.

Atunci când nu sunt decişi să ia Liga şi mai ales după vreo prestaţie modestă în faţa unor echipe de ținut minte doar 90 de minute, titlurile nu mai încep cu „Vom lua/bate/rupe/sparge”, ci cu atât de cunoscutul „Scandal la…”. CFR Cluj, Steaua, Rapid sau Dinamo, poate şi la celelalte echipe, care oricum sunt de interes cel mult regional.

Din acest Turn Babel, în care toată lumea vorbeşte sau răcneşte, dar mai nimeni nu pare dispus să muncească aşa cum trebuie, nu mai avem cum să scăpăm. Miza financiară este măcar la fel de mare ca anul trecut, când atributul vocal s-a dovedit poate mai important decât cel sportiv. Reţeta câştigătoare nu se schimbă.

Safin a spus-o clar înainte de semifinale:„Ca să-l baţi pe Federer, trebuie să alergi ca un iepure şi să loveşti decisiv din toate poziţiile”. Fără să-şi imagineze că aşa ceva ar exista în zilele noastre, rusul l-a descris perfect pe Rafa Nadal.

De altfel, Federer fusese avertizat încă de la Roland Garros, dar atunci zgura a fost o scuză plauzibilă a înfrângerii. Cum spunea şi Adrian Marcu, pentru un sportiv care a început sezonul având mononucleoză infecţioasă este o performanţă să joace două finale de Mare Şlem.

Deci nu Federer a pierdut ieri, ci Nadal a câştigat. Cum? Crescând cu fiecare joc şi ajungând la un nivel pe care adversarul său de aseară îl anticipa. Dar nu pe termen scurt, ci pentru următorii ani. Impunându- se la Wimbledon, Nadal conturează profilul fascinant al celei mai puternice naţiuni sportive. Spania este campioană europeană la fotbal, îl are în circuitul de Formula 1 pe Fernando Alonso - limitat doar de aspectele tehnice ale maşinii sale, iar în Turul Franţei deţine titlul prin Contador - în lipsa lui, conaţionalul Valverde este văzut ca marele favorit al ediţiei 2008. Cu adevărat, Viva Espana!

Piţurcă trebuie belit. Dar nu din motivele care au inundat ziarele de la meciul cu Olanda încoace. Ci pentru umflarea în pene ante-turneu final, de la „Naşu“, pe B1: „Ce nevoie să am de un psiholog? Eu îi cunosc cel mai bine pe băieţi, sunt şi psihologul echipei”. Ceea ce s-a văzut cu ochiul liber marţi seară. Piţurcă ar accepta totuşi un specialist psiholog lângă echipă, cu condiţia ca el să fi jucat fotbal. Nu ne spune însă unde au jucat medicul, bucătarul, kinetoterapeutul, şoferul autocarului sau alţi practicanţi ai unor meserii conexe, dar importante, pe lângă lotul reprezentativ!

Pe de altă parte, în isteria atragerii cât mai multor puncte de audienţă, televiziunile şi ziarele cer sânge pe pereţi. Evident, al lui Piţurcă. Doar că, pentru a-l obţine, trag gloanţe oarbe. De ce nu am atacat, de ce n-a făcut parte Bratu din lot, de ce tot insistă cu Nicoliţă? Nimic despre lipsa unui specialist capabil să-i monteze psihic pentru o prestaţie adecvată cu olandezii! Piţurcă simte pseudoargumentele şi stă la cutie pentru a trece valul contestării de moment. Apoi, o va lua de la capăt în aceeaşi ignoranţă. Cu jurnalişti isterici alături de el, în meciul la dublu cu ignoranţa. Pe care îl pierd.