Seduşi de povestea de Făt-Frumos a CFR-ului, care a crescut în fiecare an cât o echipă normală în cinci, ne-am pierdut uneori simţul critic faţă de unele întâmplări bizare petrecute în timp la Cluj-Napoca. Renunţarea uşoară la Dorinel sau la Bergodi, transferurile en-gros de fotbalişti, chiar şi atunci când echipa mergea bine, şi comportamentul la limita autoimploziei din returul campionatului trecut reprezintă semne ale unei incompetenţe manageriale cronice. Că le place sau nu lui
Paszkany şi Mureşan, Ioan Andone este omul care, într-un timp record, le-a adus glorie sportivă, notorietatea europeană şi, simultan, le-a acoperit neştiinţa într-ale fotbalului. În marea de amatorism clujean, Andone a fost omul care, prin competenţă, influenţă şi carismă, a reuşit să fixeze ţăruşii unei performanţe probabil irepetabile. Urzicaţi anul trecut, în momentul plecării premature a lui Hagi de la Steaua, şefii CFR-ului îl surclasează în privinţa mitocăniei pe Gigi Becali, umilindu-l pe cel care nu le este naş, ci chiar părinte în ale fotbalului de top.

Fotbaliştii români au devenit trend-setteri în materie de liberă circulaţie a forţei de muncă. De această dată, dinspre campionatele vestice spre Liga I. Iar dacă luăm în calcul numele acestora, Marius Niculae şi Tamaş la Dinamo, avem semnul evident al unei schimbări de strategie. Nu doar români, ci români cu cotă europeană. Fripţi de atâtea ori cu regii DVD-urilor, Borcea şi ceilalţi acţionari i-au pus la dispoziţie lui Rednic în acest sezon o formulă cvasiromânească. În plin avânt al stranierilor, Dinamo propune întoarcerea la un tradiţionalism care poate conta pe viitor. Apelul la fotbaliştii români este semnul că, la Dinamo, Cornel Dinu chiar este ascultat atunci când se discută strategia pe termen mediu a clubului. Dinu a reuşit, acum un deceniu, să joace cu echipa condusă de regretatul Cătălin Hâldan cel mai bun şi totodată eficient fotbal al lui Dinamo de după 1989. Strategia poate fi şi acum câştigătoare, dar cu condiţia ca transferurile să fie dublate de preocuparea pentru promovarea unor tineri jucători formaţi la Dinamo. Mişcarea aceasta i-a ieşit lui Rednic acum două sezoane, aşa încât suporterii „câinilor” au motive să privească înainte cu mândrie, nu cu mânie.

Apropierea unui meci cu Bistriţa produce în Ghencea fenoneme ciudate. De la pumnul lui Rădoi în deja celebrul geam, la decizia de a renunţa la atacantul grec adus gratis, totul se înscrie în logica mai bizară decât în mod normal din Ghencea. Vorbim despre acelaşi haos managerial care a făcut, în timp record, din echipa roş-albastră doar o scurtă haltă pentru fotbalişti precum Elton, Andrey, Mendoza sau Pepe Moreno. Toţi au venit ca salvatori şi au plecat însoţiţi de arcuiri de sprâncene, flegme şi înjurături. Parcă văd cum, peste câteva luni, prin iarnă, lista va fi completată de un alt Moreno, poate chiar de Arthuro sau Thiago. Aşa trebuie înţeleasă lipsa de răbdare dovedită de stafful Stelei în cazul Kapetanos. Înainte de a fi o problemă de concediere, avem de-a face evident cu o problemă de angajare. În orice companie serioasă, directorul de HR ar trebui să fie sancţionat. Însă, cum la Steaua conduce un balaur cu mai multe capete, decapitarea celui specializat în resurse umane n-ar duce la o schimbare de fond, ci doar de formă.

Penescu ar trebui să-şi ia un consilier personal în stare să-i amintească în permanenţă pe ce lume trăieşte. Sigur că răsturnarea unui car cu bani deasupra unui limitat determină adesea reacţii ciudate, dar până acum parcă nimeni n-a atins un atât de mare grad al penibilului precum patronul argeşean. Din interes, nimeni nu-i va spune că, prin comportamentul său, se umple de ridicol cu o viteză mai mare decât a bolidului pe care-l biciuia recent în Piteşti.
Făcând din caterincă un adevărat mod de viaţă, Penescu vrea să pară simpatic şi şmecher. Vorbind fără pic de logică despre Crăciunescu junior, Steaua şi FC Argeş, are impresia că poate scăpa, de exemplu, de bănuiala că rezultatul din Ghencea chiar îl mulţumeşte. Mult timp, n-am crezut că poate exista un personaj mai paradoxal decât Gigi Becali. De sâmbătă seară, ascultând cu atenţie discursul  şi privind fâlfâirea laterală a antebraţelor, întru expunerea butonilor, ale lui Penescu, putem constata că a apărut prima clonă becaliană.

De la Protasov încoace, nicio echipă românească nu a mai reuşit un transfer atât de important precum Rapidul cu Peseiro. Implantul portughezului în Giuleşti aduce cu sine nu doar valoarea pură din punctul de vedere al profesiei de antrenor, ci şi germenii coagulării unei atmosfere de performanţă cam pe toate palierele clubului. Astfel, nici nu este de mirare că adversarii din campionat au început „indirectele” materializate prin expulzări aberante în tribună ale tehnicianului rapidist. Acesta este omul care, odată vulnerabilizat, poate determina oprirea creşterii Rapidului din acest start de campionat. Să ne amintim că, în acest moment, practic nu se mai discută despre duelul acţionarilor clubului, despre cazul „Coman” sau despre frustrarea căpitanului Maftei de a fi trecut pe banda dreaptă. Mantia succesului din primele trei etape a acoperit aceste subiecte sensibile, iar liniştea actuală de sub Podul Grant este meritul lui Peseiro şi garanţia că, dacă va fi păstrată, putem asista la un campionat de referinţă pentru istoria modernă a vişiniilor.

Victorie la Iaşi, dar aproape nimeni nu crede în actuala echipă a Stelei. „Dubla“ cu Galata sperie şi, indiferent de final, va consemna sfârşitul unui ciclu în Ghencea. Fie că va ieşi bine, iar actuala echipă se va reinventa, fructificând minusurile de pregătire ale turcilor, fie vom consemna o eliminare prematură din Ligă şi taifunul consecutiv şi deja anunţat de patron.

Starea psihică a steliştilor face diferenţa între acest moment şi ceea ce s-a întâmplat cu Standard, acum doi ani. Motivaţia de atunci a fost substituită parcă mai repede decât ne aşteptam de blazare, de dorinţa de a pleca în străinătate sau de inutilitatea unui demers precum accesul în grupele Champions League. Ca fotbalist al Stelei, chiar îţi doreşti cu ardoare să mai calci încă un sezon pe steluţele umilinţei europene? Aceasta este întrebarea care macină, înainte de deplasarea la Istanbul, subconştientul celor din Ghencea mai mult decât orice nelinişte tehnico-tactică.

În primele două runde, pe stadioanele din România au ajuns cam tot atâţia oameni câţi asistă la un meci de acasă al Barcelonei. Afirmaţia, susţinută de cifre, a fost publicată în ProSport de ieri. La doar o zi după ce am asistat la marşul câtorva zeci de pensionari înfierbântaţi de lipsa fotbalului de la TV şi am luat act de ameninţarea unor creiere vidate cu tăierea cablurilor unui operator nesedus de gesepeteve. Concluzie inerentă: fotbalul din România mai interesează pe cineva doar în măsura în care este gratuit. Şi, chiar şi în această situaţie, îi mişcă din lenea ancestrală doar pe indivizii cu sistemul nervos la fel de complex ca al unei broaşte: un neuron în cap, unul în picior şi unul în fund. De unde şi distanţa foarte mică dintre un impuls şi expresia concretă, adesea de cacao. În aceste condiţii, aşa-zisa supărare a advertiserilor faţă de mediatizarea redusă a acestui debut de campionat pare o formă de oligofrenie netratabilă. Serios, chiar îşi doreşte o firmă serioasă să ţintească un public care, văzut în acţiune, pare numai bun de strâns într-o grădină zoologică?

A fost nevoie să se accidenteze vreo trei perechi de fundaşi centrali ai lui Mourinho pentru ca Rădoi să apară pe prima pagină a Gazzettei dello Sport. Ca variantă de înlocuire propusă de vărul Giovani, nu cerută de stafful milanezilor. Când te bâzâie la cap unul ca Ioan Becali, ce soluţii ai? Te prefaci interesat de jucător, temporizezi la maximum, anunţi că parcă-parcă l-ai împrumuta de probă, te anunţi la câteva meciuri ale Stelei pentru a-l urmări, după care optezi pentru un alt fotbalist, cu care ai negociat cu adevărat între timp. Dacă-l ştiau „pe băiat” de fotbalist, acum contractul era deja semnat, nu credeţi? Numai că Rădoi pur şi simplu nu există în fotbalul mare, cu toată calificarea Stelei în Ligă şi a naţionalei la Euro. A avut timp şi oportunităţi pentru a demonstra că este mai mult decât un fotbalist care‑şi taie venele în geamuri, este dezorientat pe teren şi, implicit, predispus la accidentări. Acesta este tristul portret al unui tânăr care, în loc să fie preocupat în ultimii ani de dezvoltarea profesională, a preferat să se complacă în postura de fin. Bănoasă pe termen scurt, falimentară la scara unei vieţi de fotbalist.

Sebastian Perju şi Mihai Andrieş, colegii mei de la ProSport, sunt de fapt cei mai buni căutători de talente ale fotbalului românesc. Articolul scris de ei în ziarul de vineri reprezintă o foarte bine documentată radiografie a proastei gestiuni a viitorului, precum şi explicaţia continuităţii în mediocritate din Liga I. Mesajul materialului este totuşi pozitiv pentru selecţioner, oricare ar fi el: încet-încet, în exil se formează o bază solidă de selecţie, ce ar putea compensa scăderea numărului de jucători valoroşi din prima divizie. Sigur, înainte de a-i chema la loturile naţionale, acestor tineri trebuie să li se explice noţiunea de „român”.  Şi de ce ar merita să ne reprezinte, şi nu statele de adopţie. În sens invers, banii sunt suficienţi pentru a-i motiva pe străinii ce tind să ocupe majoritatea vestiarelor formaţiilor noastre. Pe moment, întrucât în măsura în care se doreşte creşterea performanţelor, costurile vor deveni din ce în ce mai mari. Va fi prea târziu pentru ca şefii cluburilor din Liga I să-şi dea seama că nu poţi spera decât la faliment atunci când exporţi materie primă şi imporţi produse finite, dar second-hand.