Descoperirea unui factor de creştere fără efort a coeficientului de inteligenţă al lojelor. Revenirea la banda de magnetofon de la DVD-urile vinovate de atâtea transferuri ratate. Călugărirea lui Zmărăndescu şi a gorilelor din echipa sa. Naţionalizarea terenurilor primilor 10 clasaţi în topurile celor mai bogaţi români. Închiderea televiziunilor, a ziarelor şi a „globurilor“, toate fiind a doua casă a latifundiarului. Folosirea beţişoarelor de urechi de către finanţator, pentru a-i scoate de acolo pe Virgil şi pe ceilalţi limbişti de profesie. Transhumanţa prelungită Pipera-Capul Pământului, de-a lungul întregului sezon competiţional din Liga I, cu marele oier în fruntea turmei. Repunerea în funcţiune a acceleratorului de particule de la Geneva şi crearea unei găuri negre care să înghită naibii totul. Dar punem pariu că din hău va ieşi o freză ridată cu cărare pe mijloc care va răcni: „Credeaţi că aţi scăpat de mine, hahalerelor?“.

Dorinel nici n-a venit bine, că e ca şi dat afară. Doar două semne: vizita lui Becali acasă la Olăroiu şi declaraţia acestuia cum că varianta comodă ar fi Pedrazzini. Ambele situaţii indică foarte clar că nu Gigi, ci altcineva s-a gândit la Munteanu. Şi, probabil pentru a accepta mai uşor patronul, i-o fi zis că, la nevoie, Dorinel poate deveni şi obsedantul număr 8 căutat de mai bine de un an. Bun. Becali nu vrea cu adevărat, dar ce-l împinge cu atâta talent în groapă pe fostul internaţional? Spune că nu este vorba despre bani, deci ar mai rămâne în discuţie provocarea profesională şi capitalul de imagine oferit oricărui ocupant al băncii tehnice. Ha-ha! La cum s-a chinuit aseară cu Buzăul, Steaua are nevoie nu de blajinul Dorinel, ci de terapie de şoc. Sau de eutanasie, ca să nu mai sufere atât de crâncen. Aceasta din urmă pare a fi strategia marelui om din lojă, la care lucrează cu spor de ani buni, de când a devenit, pe faţă, finanţator şi, la scara istoriei, vorba lui Malonga Parfait, fărâmiţător al Stelei.

Taher şi Copos se dezic pe rând şi împreună de Rapid. Badea i-ar aduce pe fraţii Rin la Dinamo, motiv de spumegat pentru Turcu. Iancu se simte în zilele cu soţ patron la Timişoara, iar în cele impare îi lasă prim-planul lui Tender. Nici Steaua nu duce lipsă de convulsii cerebrale la nivelul patronatului, chiar dacă aici îl găsim pe Becali-cel-unic. Vă daţi seama? Acestea sunt cele patru mari forţe exportatoare de audienţă ale Ligii I, fapt exprimat contabil în peste 100 de milioane de euro, încasabili de LPF în trei ani.

La prima vedere, parcă nu era aşa o mare problemă că această audienţă era furnizată de scandalurile adiacente acestor cluburi. Însă, considerând cupele europene ca aspect sportiv relevant în acest sezon, constatăm că vorbele grele aruncate de liderii cluburilor în media sunt expresia unei incapacităţi de a înţelege, conduce şi finanţa activitatea care i-a scos din anonimat. Deloc întâmplător, aplicând acelaşi criteriu, singura echipă care performează pe plan european, CFR, este ferită de aceste convulsii la nivel patronal. O lecţie atât de bună încât nimeni nu o ia în seamă!

Criza Stelei este cronică. Ea a început chiar înainte de venirea lui Becali în Ghencea, iar atenţia ne este atrasă doar de acutizările ce apar la interval de câteva săptămâni. În aceste momente, suporterii promit revoluţii de câteva minute, iar Becali le dă dreptate prin vorbe şi palme prin Zmărăndescu. Să tacă naibii, el ştie mai bine ce este de făcut. Dacă în anii 90 roş-albaştrii erau salvaţi de excelenţa din teren a lui Lăcătuş – de unde şi idolatria suporterilor –, în acest moment, idolul de odinioară se comportă ca un aplaudac cuminte al celui care, cu toţi banii lui, n-a reuşit mai mult decât să perpetueze mediocritatea în Ghencea. Pentru cei foarte tineri: la jumătatea deceniului trecut, Steaua ajungea, ca şi acum, cu regularitate, în grupele Ligii. Dar nimeni nu se comporta de parcă jucau semifinalele competiţiei! După Piţurcă, Protasov, Zenga şi Hagi – cu toţii călcaţi în picioare de latifundiar –, fanii Stelei îşi doreau de la Lăcătuş în egală măsură redarea demnităţii şi rezultate de top. Concentrân-du-se doar pe numărarea golurilor din porţile adverse, “Fiara” a vidat în numai un an acele locusuri din sufletul suporterilor de unde se genera teribila scandare ce îngheţa adversarii: “Lă-că-tuş!”.

Acum un an, Steaua avea orice, mai puţin atacanţi. Peste câteva luni, lipsea un mijlocaş coordonator. În vară, erau din nou probleme în atac, rezolvate pac-pac de marile transferuri. La fel şi în linia mediană. După primele două etape, steliştii descopereau că nu au portar. Şi-au amintit repede de „Zapata-mâini-de-aur“. Dar, cu toate acestea, lipsea în continuare „numărul 8“. Şi, evident, era nevoie de un atacant de valoare. Altul decât Thereau, Pepe Moreno sau Arthuro. Un vârf adevărat, alături de un portar autentic, reprezintă marele of patronal şi după mizeria de la Galaţi. Nimic despre „numărul 8“, despre orizontul limitat al celor care au jucat la mijloc sau despre scăderea de turaţie a liniei defensive. Nicio problemă, aceste observaţii vor da năvală peste noi în etapele următoare, pe măsură ce efectele adevăratelor lipsuri ale Stelei vor fi din ce în ce mai evidente. Atât de evidente, încât nicio sarsana cu bani plimbată în orice oraş doriţi nu le va mai putea acoperi.

Când Trică a declarat, înainte de EURO, că nu mai vine la echipa naţională, Piţurcă i-a replicat ceva de genul: „Parcă ai fi fost vreodată cu adevărat la prima reprezentativă, ca să ai de unde te retrage!”. S-ar putea ca, luând act de decizia lui Daniel Niculae, Piţi să reacţioneze la fel. Şi să stea, ca şi în cazul mijlocaşului de la CFR, cu ochii pe revenirea de formă a atacantului. După care, cel mai probabil, îl va rechema. Sunt prea puţini oameni de valoare în fotbalul românesc ca să se certe între ei!

Daniel Niculae pare tentat să nu mai vină la lot într-un moment critic pentru viaţa sa profesională şi personală. De unde şi posibilele interferenţe emoţionale într-o hotărâre care ar trebui să fie strict obiectivă. Atacantul spune, cu alte cuvinte, că are nevoie de o pauză pentru a se reinventa ca fotbalist. Cum se întâmplă în astfel de momente critice, el caută un singur fir de aţă de care să se prindă garantat pentru a reveni în prim-plan. Acest capăt al speranţei este echipa de club, iar stafful primei reprezentative trebuie să respecte decizia de moment a lui Niculae, cu toate că este formulată în termenii unei frustrări majore faţă de deciziile selecţionerului.

O fotografie face cât o mie de cuvinte. Iar câteva cuvinte fac cât o şedinţă tehnică. Împreună, fotografia cu Toni Doboş şi steagul naţional, şi încurajările fostului fundaş al naţionalei ar trebui să se afle astăzi, înainte de meciul cu Franţa, pe tabla din vestiarul echipei naţionale, peste schemele specifice de joc.

Mesajul de încurajare al lui Toni poate fi veriga lipsă de atâta timp din lanţul motivaţional al oamenilor lui Piţurcă. Dacă mai este ceva pe lumea asta care să-i mişte, atunci acest loc este ocupat de povestea emoţionantă prezentată astăzi de ProSport cu fostul internaţional. Toni Doboş a renăscut, deşi puţini i-au acordat şanse, iar naţionala se află, ca de atâtea ori, în centrul preocupărilor. Încă incomplet rupt de durere, are puterea de a fi pozitiv şi de a anticipa încă o renaştere împotriva aşteptărilor curente: a actualei echipe naţionale a României. Alături de care, de altfel, s-a şi aflat, aproape de origini, ca secund al lui Iordănescu, şi pe care n-o părăseşte nici acum, deşi a schimbat ghetele pe şosetele de casă ale convalescenţei.

Valoarea de antrenor a lui Lăcătuş s-a văzut la FC Naţional, FC Braşov, Oţelul, Inter Gaz şi UTA. Acum, la Steaua, fosta „Fiară“ din teren a devenit acoperirea perfectă a iluziilor de mare strateg ale patronului. Nu este aşadar deloc de mirare că orice părere are Becali, Lăcătuş se conformează mieluşeşte cu prima ocazie. Exemplele se ştiu foarte bine, nu mai ocupăm spaţiul cu ele. Răspunzând orbeşte dorinţelor tehnico-tactice ale omului din lojă, Lăcătuş nu face altceva decât să-şi submineze autoritatea tehnico-tactică, oricum limitată, în faţa jucătorilor. Deşi are jucători de atac net mai buni şi şi-a primenit masiv lotul, Steaua de azi convinge la fel de puţin în planul atacului ca şi echipa-autobază de pe vremea lui Olăroiu. O problemă care nu ţine strict de numele celor din faţă, ci de filosofia de joc, măcar incertă, pe care o propune Lăcătuş. Partidele Stelei aduc constant cu nişte hei-rup-uri în care fiecare jucător vrea să ducă de unul singur mingea până în poartă, doar că nimeni nu le explică şi cum ar trebui să procedeze. Ienei propune schimbarea aşezării în 4-4-2, dar mai importantă este concepţia generală a jocului, care în anul 2008 ar trebui să depăşească etapa care l-a făcut mare  ca jucător pe Lăcătuş: „Pe ei, să-i rupem!“.

Zecile de milioane băgate în vis de Becali în atacanţii săi de top s-au topit în laserul de strateg care i-a fulgerat printre sinapse lui Lăcătuş: „Goe, du-te, bă, în faţă! Şi tu, Mirele, aruncă mingea la mălai!”. Genială mişcare pentru un 1-1 oricum mai penibil decât o înfrângere cu Otopeniul.

Deşi a transferat în ultimul an aproape un prim „11” format numai din atacanţi, Steaua este departe nu de formula ofensivă ideală, ci de orice formulă de atac eficientă. Semn că ori managementul este specializat în transferul pe bandă rulantă al unor epave, ori la nivelul băncii tehnice nu există competenţele necesare pentru coagularea fazei ofensive. Cu fiecare rundă, devine din ce în ce mai clar că un mare atacant nu devine musai şi un mare antrenor de echipe care ştiu să marcheze.

Înţelegeţi ceva din prestaţia lui Taher? Nu vi se pare că omul este complet depăşit de situaţie din punct de vedere profesional, intelectual şi uman? Oameni buni, cum a făcut până acum atâţia bani un cetăţean precar pregătit şi deghizat în patron de conjunctură al Giuleştiului? Şi cât de lipsit de toate să fii, încât să îngropi în numai o lună perspectiva ce părea încurajatoare a lui Peseiro?

În extraordinara înţelegere a lumii care-l înconjoară, Taher a ieşit să dea piept cu gloata înfierbântată şi aruncătoare de borduri de pe Calea Giuleşti. El, charismaticul neînţeles de lume – în sensul fonetic-inteligibil al termenului – face pe disidentul într-o chestiune de care este unic responsabil. În loc să demonstreze că este bărbat cu adevărat şi să-l susţină pe Peseiro – la urma-urmei, Rapid poate ajunge mai jos de-atât?! –, Taher se urcă, împotriva gravitaţiei şi a bunului-simţ, pe valul de antipatie populară faţă de portughez. Nimeni nu i-a spus însă că este un amator într-ale surfingului în fotbal.