Bicfalvi, Tudose, Liţu şi Iacob. Dacă trăiau într-o ţară normală, în dreptul numelor lor nu ar fi fost nevoie de nicio explicaţie. Ar fi fost, desigur dacă nu intervenea vreo accidentare, jucători de bază ai vicecampioanei. Talentaţi, bine pregătiţi, cu şansa de a se dezechipa de câteva ori în vestiarul din Ghencea, aveau nevoie doar de câteva sinapse în plus pentru o carieră ascendentă. Sinapse manageriale, se înţelege. Au fost aruncaţi în cele patru zări nu pentru că n-ar fi avut valoare, ci pentru că patronul avea bani de aruncat pentru a arăta lumii cât este el de şmecher. Acum, în plin declin financiar, colaps sportiv şi disoluţie politică, Becali ar face bine să se întoarcă la mioare, iar Steaua se scutură de glamour-ul ultimilor ani, apelând la cei patru fotbalişti încă tineri şi încă de perspectivă. Acest moment nu reprezintă doar şansa lor, ci chiar a Stelei. Încorporându-i pe cei patru, roş-albaştrii nu au practic cum să ajungă mai jos decât s-au aflat în această toamnă, dar vor avea în schimb un raport cost-eficienţă net mai bun decât în mult mai mediatizatele cazuri Arthuro, Mendoza, Moreno, Elton sau Andrey.

opos era renumit pentru zgârcenia sa şi în vremuri de înflorire economică, aşa că nu trebuie să ne aşteptăm la gesturi de bunăvoinţă salarială atunci când toate agenţiile de rating prevestesc recesiunea. Pentru jucătorii giuleşteni cu venituri mari şi mai ales pentru Peseiro, spectrul şomajului este din ce în ce mai apropiat. Dar cel mai interesant este că ei nu au aproape nicio vină. Nu fotbaliştii străini aduşi pe bani buni l-au lucrat pe tehnicianul portughez prin toamnă, ci sărăntocii autohtoni. După cum nu ei, ci oficiali ai clubului au vorbit, mai mult sau mai puţin pe surse, despre prăpastia dintre cât câştigă românaşii şi cât le intră lunar pe card străinilor. Copos este la originea destabilizării vişinii din acest tur de campionat, iar criza mondială este, ca şi în cazul altor politruci, cea mai bună scăpare. Renunţând pe acest fond de criză la Peseiro şi la câţiva fotbalişti, Copos îşi rezolvă atât problema financiară, cât şi pe cea de responsabilitate în ochii suporterilor, aruncând-o în spatele celor izgoniţi-indiferent-de-rezultatul-ultimei-etape.

Când Vlădoiu a ieşit, cu câteva zile în urmă, să se plângă de zgomotul de fond care a bruiat atmosfera în turul campionatului, jocul de şah între taberele de la Dinamo a intrat în faza spectacolului. Jean nu trebuie să ia ad literam afirmaţia cum că Rednic a trimis nebunul la atac, dar cam aşa s-a întâmplat după deschiderea mediatică de tip şopârlă „antrenorul a pierdut vestiarul”, strecurată într-unul dintre ziarele de sport după înfrângerea cu Urziceniul.

Este evident că măcar o parte a conducerii l-ar vrea pe Andone din decembrie, în timp ce „Strâmbul” ştie că doar menţinerea echipei pe prima poziţie îi poate salva scaunul. Tipic pentru „câini”, când există cu adevărat şansa de a se căpătui prin intrarea în Ligă, se găsesc surse artificiale de conflict. Alături de punerea stupidă în discuţie a poziţiei lui Rednic, din „Groapă“ a răsărit încă un exemplu-întrebare despre felul în care se doreşte integrarea europeană a lui Dinamo: mai cunoaşteţi o echipă de top din Europa la care antrenorul secund bate un jucător, iar  directorul executiv nu doar că îi dă dreptate, dar măreşte lista celor care ar trebui să aibă vânătăi?

Actualul antrenor al Stelei trebuie să nu se fi simţit deloc confortabil atunci când din tribună s-a strigat numele lui Lăcătuş. Probabil mai mult din inerţia rostirii decât din încrederea în calităţile de antrenor ale fostului şeptar. Dar alternativa a fost evocată mai repede decât credeam. Suporterii simt că Dorinel are o problemă, că venirea lui la echipă nu a produs un şoc favorabil, ci doar o schimbare a unei stări mediocre cu o alta, la fel de nesatisfăcătoare. „Neamţul“ n-a schimbat, aşa cum anunţa, sistemul de joc, ci doar distribuţia pieselor, apelând la variante cu timp de garanţie totuşi redus. Kapetanos ne-a luat ochii cu Dinamo, Tiago a jucat bine un meci de Ligă, iar faptele pozitive se limitează la o singură frază. Sigur că acestea sunt variantele disponibile la acest moment şi mai mult ca sigur Dorinel cunoştea situaţia. Ce l-a făcut oare să anunţe schimbări şi, implicit, să creeze speranţe pentru suporterii Stelei? Acest management defectuos al aşteptărilor fanilor, şi nu atât rezultatele obţinute de când a venit la echipă, ridică temperatura în Ghencea, în ciuda prognozelor meteo.

Adrian Cristea are din nou puls după  o lovitură de cap de 1-1 cu Steaua şi un meci mediu-bun la Timişoara. Şi gata, ne anunţă că ar cam vrea să plece de la Dinamo. Destinaţia este necunoscută, dar comparaţia cu un alt fotbalist român cam de acelaşi profil devine previzibilă. Dică a ales Catania în vară, gest sinonim cu ieşirea din atenţia, şi aşa distributivă, a fotbalului care contează. Fostul decar al Stelei a eşuat în Italia nu atât din cauza lui, ci pentru că în jurul său, în Ghencea, s-a format un grup de lăudători care l-au făcut să se desprindă de realitatea totuşi mediocră a jocului său. Acum vreun an şi ceva, după ce am scris în ProSport că Dică nu este un mare jucător, sclavii lui Becali mi-au dedicat un comunicat de presă cu palmaresul decarului. Îi aştept şi acum cu datele acestui tur din Serie A. Nu voi scrie pe final că Adrian Cristea nu este un mare jucător, pentru a-i scuti pe şefii lui Dinamo să trimită pe e-mail râuri de cifre bine elaborate. Dar recunosc că aştept cu atenţie maximă transferul şi, mai ales, evoluţia ulterioară a „Prinţului“.

Orice pas înainte al unuia dintre acţionari spre tribuna oficială din Grant se putea transforma duminică seara într-un şut bine plasat în fund. Epoca în care jucătorii şi oficialii din Giuleşti erau alergaţi pe şinele de tren din vecinătate ar fi fost la un pas să se reproducă la scara istoriei, dacă Taher sau Copos îndrăzneau să vină la derby. Asta deşi motorizările 4×4 de care dispun i-ar fi ajutat să fugă fără emoţii din calea furiei mulţimii. Pentru prima dată neinspirat în viaţa lui, Mitică Dragomir a fost la un pas să aibă rolul principal în ecranizarea „Dispăruţi în şase minute, cu petarde pe urme”. Şeful LPF a decontat astfel propriile acţiuni, dar şi faptele de distrugere în masă vişinie ale prietenului Taher. Mulţumită lui Peseiro, Rapid începe să capete consistenţă la nivelul jocului, în contrast cu disoluţia de la nivelul managementului şi al acţionariatului. Copos şi Taher s-au lăsat prea mult marcaţi de farmecul vieţii, obligându-i pe giuleşteni să desfacă în deplină concordanţă cu timpurile cearşaful cu „singuri împotriva tuturor”.

Pentru CFR, este cel mai greu meci al sezonului. Genul de partidă care nu te ridică – aşa cum s-a întâmplat la Roma sau cu Chelsea, ci trebuie să dea răspunsul la chestiunea continuităţii la nivel înalt. Clujenii se află în faţa unui moment de care depinde accesarea celei mai înalte trepte atinse de vreo echipă românească după 1989 sau, dimpotrivă, revenirea în mijlocul intrigilor Ligii I. Maturizarea continentală forţată a oamenilor lui Trombetta ascunde sub firescul entuziasm slăbiciunile oricărei creşteri rapide. Pe acest fond au pierdut meciul de la Bordeaux şi din acest motiv trebuie să fim cumpătaţi atunci când le cerem lui Trică şi celorlalţi să facă încă de la al patrulea meci în Ligă ceea ce n-a reuşit Steaua de vreo trei sezoane. Ştim că Paszkany este pasionat de incinerarea etapelor, dar acest tip de strategie este rar premiat pe plan european, acolo unde creşterea organică este garanţia succesului. De aceea, un succes astăzi în faţa francezilor trebuie primit ca încă o excepţie, nu ca un act banal, din normalitatea imediată.

Dinamo strânge sârguincioasă puncte de la săracii Ligii I, pe care apoi le împarte cu bogaţii din prima divizie. Acum cu Steaua, după ce acum câteva etape a lăsat fără drept de apel cele 3 puncte la Cluj-Napoca. Din punct de vedere matematic şi probabilistic, şefii „câinilor” au calculat corect: dacă bat echipele de mâna a doua şi se mai lipesc de câteva puncte în duelurile directe cu granzii, în condiţiile în care contracandidatele nu câştigă toate partidele cu echipele mici, şansele de a ocupa la final locul întâi cresc exponenţial. Astfel, „câinii” nici nu şi-au propus să o bată pe Steaua, ci doar să menţină distanţa faţă de ea şi, secundar, Unirea Urziceni. CFR, Rapid şi Timişoara sunt încă departe. Bine, dinamoviştii nici nu aveau cum să câştige cu roş-albaştrii, câtă vreme Rednic nu are la dispoziţie suficienţi jucători nici măcar pentru primul „11”. Sâmbătă seara, absenţele lui Pulhac şi Bratu au fost atât de evidente încât, în cazul în care nu vor interveni rapid corecţiile, s-ar putea ca, pentru Dinamo, nu numai derby-ul, ci şi meciurile cu echipele mici să se transforme în suferinţe cronice.

Prin minutul 80, Dinamo avea toate motivele din lume să arunce naibii mingea în faţă. La ce-o ieşi. Acolo erau turnurile gemene ale ineficienţei, Niculae şi Miranda, iar scorul şi dinamica de până atunci a derby-ului ar fi scuzat această manieră disperată. Oricum nu se aştepta nimeni la nimic de la ei. Cine a avut răbdare să urmărească fazele şi să treacă peste teribila senzaţie de sterilitate a „câinilor“, a putut remarca insistenţa cu care jucătorii lui Rednic căutau culoarul salvator spre poarta lui Zapata. Cu pase scurte, nu cu bubuială în faţă. Aşa lipsiţi de inspiraţie, valoare, pregătire fizică, talent sau modernism tactic, Dănciulescu şi ceilalţi au revenit în joc tocmai pentru că au fost mai tari mental decât adversarii lor. Să ne amintim de câte ori în acest sezon, în condiţii similare, nu a fost trimis Goian în careul advers pe post de stâlp pe telegraf! O atitudine cu adevărat pozitivă ca răspuns la întrebarea cum de ocupă o echipă ca Dinamo prima poziţie în clasament?