Mai ridicole decât discuţiile prinse în stenograme sunt reacţiile celebrilor de-acum oameni de fotbal. În orice mediu concurenţial, atunci când există suspiciunea că unul sau mai mulţi dintre competitori acţionează dincolo de limitele legii, tendinţa naturală a celorlalţi este de izolare, de condamnare şi de apel la instanţele în drept să facă dreptate. Nu şi în Liga I, unde adversarele Stelei nu doar că n-au cerut FRF şi LPF să acţioneze pe linie sportivă, ba chiar au fost voci care l-au scuzat şi apărat pe Becali. Este genul de atitudine de care aveam nevoie pentru a ne convinge definitiv şi iremediabil că zi de zi ne raportăm la un fotbal intern organizat pe principiul unei găşti în care fiecare exponent are numai de câştigat. Indiferent de mijloacele folosite. Ei nu sunt adversari, ci parteneri ai aceloraşi interese financiare, iar dreptatea contează numai în măsura în care nu le afectează marja de profit. Oamenii din fotbal nu se devorează între ei câtă vreme există resurse financiare exterioare ce pot fi atrase către propriile buzunare sau valize. Drepturi de televizare, publicitate pe stadion, sponsorizări – toa­te acestea vin către un fotbal care nu străluceşte, dar măcar lăsase până de curând aparenţa de curăţenie. Aceasta, nu valoarea sportivă, trebuie păstrată, după mintea şefilor de cluburi din Liga I, întru păcălirea şi pe viitor a susţinătorilor financiari de bună credinţă ai unui fotbal deopotrivă mediocru şi corupt.

Serios? Chiar îi dă drumul lui Goian? Şi nu cere pe el 15 milioane? Cum, nici măcar 10 milioane? Nu se mai bat Chelsea şi Manchester United pe vlăjganul din Moldova? Iar Inter Milano ar da maximum 5 milioane pe căpitanul combinator al Stelei? Bine măcar că vărul Giovanni va renunţa la comision, tot-tot o pleca naibii Rădoi odată din Ghencea pentru a-şi mai echilibra oierul balanţa contabilă în vremuri de criză.

Gigi Becali aduce şi la clubul de fotbal comportamentul de vânzător disperat atât de des întâlnit în aceste zile pe piaţa imobiliară. Anunţă că vinde, dar o face tardiv, iar cumpărătorii nu se înghesuie, deşi preţul este mai mult decât atrăgător. De ce? Pentru că valoarea jucătorilor Stelei a scăzut cu fiecare umilinţă din Champions League şi cu fiecare rând de stenogramă preluat pe agenţiile internaţionale de presă. Ce se întâmplă acum în Ghencea reprezintă doar preludiul adevăratelor probleme, care se vor acutiza pe măsură ce va deveni imposibilă atragerea de fonduri consistente din vânzarea unor fotbalişti buni doar la intern.

Cei atenţi la spaţiul public şi în urmă cu patru ani au recunoscut stilul. O nouă lovitură a făcătorilor de stenograme, în interesul aceleiaşi persoane. Câtă poezie, câtă preocupare pentru redarea precisă a trăsăturilor lingvistice ale împricinaţilor, cât talent în construcţia pasajelor de legătură ale documentului, câtă precizie în plasarea sintagmei „ininteligibil” şi a punctelor de suspensie în zone fierbinţi, întru protecţia cui trebuie! La fel, trebuie să remarcăm cum procurorii lasă liberă imaginaţia fiecăruia, omiţând să pună şi un nume lângă prenumele Viorel. Un film uşor expirat, aruncat pe piaţă de DNA chiar în ziua în care coaliţia PSD-PDL, coaptă de Băsescu, începea să aibă chip. De baroni, de nulităţi, de piţipoance - care evident că trebuiau să treacă pe şestache prin faţa publicului. Şi nimeni nu putea asigura această penumbră mediatică mai bine decât limbuţii din fotbal pe care DNA i-a distribuit în roluri mediatice complexe în locul banalei posturi de inculpaţi. Şi, iată cum, folosindu-se de Becali, Mititelu, Mitică, Neţoiu, Rădoi şi misteriosul Viorel, DNA se rebranduieşte în Departamentul Naţional de Acoperire. A lui Udrea, a lui Ridzi sau, mai simplu şi mai cuprinzător, a lui Pitzi.

Ţălnar poate fi suspectat că este geniu sub acoperire al managementului sportiv atunci când spune că trebuie „vândut un jucător de 22 de ani şi investiţi banii astfel obţinuţi în jucători de 18-22 de ani”. Cu care ce ar urma să facă Dinamo? Păi cam ceea ce a făcut şi cu Ropotan, cel degrabă scos acum la mezat în spaţiul rus. Forţarea intrării în prima echipă, tolerarea indisciplinei tactice şi a unui comportament adesea agresiv, precum şi rolul de martor abulic al petrecerii lui Pulhac sunt punctele cheie ale unei cariere. Vânzarea lui Ropotan ne întoarce în negura anilor 90, atunci când jucătorul român de fotbal care bifa mai mult de două sezoane ca titular la Steaua sau Dinamo era degrabă trimis la export. O materie primă pe care fraţii impresari o transformau, până la parafarea actelor, în aur curat, dar care, după primele meciuri, îşi dezvăluia latura coclită. După câţiva ani în care, pe fondul creşterii economice, am avut şi iluzia că ne vom ridica din punctul de vedere al performanţei în fotbal, constatăm un viraj brusc spre un timp care excludea suporterii şi umfla aceleaşi buzunare.

Ar fi dispărut, ne spun atât de mulţi, încât parcă ne amputează organul gândirii independente. Reducerea lui Becali la cel mai mic numitor comun – „Aşa cum e el, a băgat bani la Steaua. Cine ştie ce se întâmpla dacă nu apărea?” – reprezintă un loc atât de comun, încât puţini oameni îndrăznesc să dea replica. Şi câteva argumente.

La momentul anului 1999, când în Ghencea apăreau primele valize becalioate, uzinele Dacia descopereau nu doar banii, ci şi ştiinţa de a face maşini a celor de la Renault. Cam în acelaşi timp, principalele bănci de stat se scuturau de perioada creditelor neperformante, iar astăzi citim în ziarele de business despre performanţele BRD, BCR şi chiar CEC. De asemenea, pe rafturile din supermarketuri găsim încă Eugenia şi ciocolata Rom, care şi-au păstrat peste ani proprietăţile organoleptice. Nu mai pomenim aici toate mărcile de vin şi bere care au survolat incertitudinea tranziţiei. Nu în ultimul rând, managementul turcesc de la Arctic a dinamizat spectaculos vânzările de aparate electrocasnice, pe când Braiconf şi-a păstrat promisiunile făcute unei categorii de public. Faţă de Steaua, toate mărcile de mai sus există în fiecare an în clasamentele brandurilor de care românii se simt cel mai ataşaţi. Acest succes de imagine, alături de o reuşită financiară autentică, s-ar fi întâmplat probabil şi la Steaua, brand la fel de puternic la nivelul anului 1999 ca oricare dintre cele de mai sus, dacă nu s-ar fi întâlnit cu Becali.

Încă un exemplu strălucit de management. Niculescu se întoarce la Dinamo după un an, timp în care nici el şi nici clubul nu au câştigat mai mult decât dacă ar fi rămas împreună. Accidentarea lui Bratu, eclipsa prelungită de formă a lui Marius Niculae, dar mai ales constatarea domnului Turcu, potrivit căreia nu mai are cine să bată lovituri libere, l-au readus pe Claudiu pe lista scurtă a transferurilor făcute de „câini” cu criza la uşă. Raţionament corect, Niculescu este o soluţie verificată şi acceptată în vestiar, birouri şi peluză. Gata cu experimente costisitoare şi ciudate gen Miranda, pare a fi mesajul pe care acţionarii vor să-l dea înainte ca mintea fanilor să plece de tot în vacanţă. Indirect, mişcarea lui Borcea se poate citi şi într-o altă cheie, a unui respect pe care clubul Dinamo înţelege să-l poarte unui jucător important din istoria recentă. Ceea ce nu se poate spune, de exemplu, despre relaţia dintre Steaua şi Dică, fostul decar fiind mai degrabă antipatizat decât dorit în Ghencea.

Înainte ca acel copil să spună lucruri trăsnite, de genul „când o să fiu mare, vreau să mă fac Gigi Becali”, cu toţii alergam printre blocurile cenuşii gândindu-ne la o carieră ca a lui Hagi, Popescu sau Petrescu. Erau faimoşi şi plini de bani, dar nu din senin, ci ca urmare a unui efort continuu adăugat peste înzestrarea din ADN. În mai puţin de un deceniu, modelul de viaţă al multor micuţi s-a schimbat, virând către acei exponenţi ai societăţii media care puteau să câştige bani mulţi şi rapid.

Desigur că aici, în pole-position se află patronii şi preşedinţii de cluburi, mai puţin fotbaliştii. Poate Chivu, Mutu sau Lobonţ să fie excepţiile. Dar absenţa unei recunoaşteri a maselor de suporteri nu este sinonimă, cum ar fi firesc în orice business normal la cap, cu falimentul. De-alde Maftei şi ceilalţi trecători de profesie ai fotbalului nostru s-au obişnuit să câştige indecent de mult faţă de cât oferă. Şi, mai mult, se comportă de parcă totul li se cuvine, independent de climatul economic. Reacţia lor de respingere a ideii că salariile ar putea fi renegociate în scădere ar trebui să-i determine pe şefii cluburilor să facă front comun şi să-i elibereze de orice obligaţii, fără a-i primi pe uşa din dos. Pentru sănătatea jocului este necesar ca spectrul şomajului să fie mai aproape decât cel al unor câştiguri fabuloase obţinute cu eforturi şi pregătire minime.

O spun punctele acumulate, poziţia în clasament, precum şi perspectiva dată de recuperarea celor şase puncte scăzute din neglijenţa conducerii administrative. Dar, peste toate aceste detalii cifrice, FC Timişoara sau cum s-o mai numi echipa de pe Bega la ora la care citiţi aceste rânduri a dat o dovadă de caracter aşa cum rar am putut vedea în Liga I. Steaua, Dinamo, Rapid sau CFR s-au dovedit atât de labile în situaţii evident mai puţin stresante încât o penalizare de acest tip i-ar fi angoasat până la retrogradare. Timişoara nu doar că nu s-a prăbuşit, ci şi-a continuat parcursul excelent al acestei toamne, dovedind tonus, valoare sportivă şi tărie psihică. Reuşita oamenilor lui Uhrin este încă o dovadă strălucită a ipotezei potrivit căreia motivaţia şi organizarea pot conta mai mult decât talentul, gargara, jocurile de culise şi valizele care gravitează în jurul celorlalte mari echipe româneşti. Continuarea acestei stări de graţie depinde nu atât de fotbalişti şi corpul tehnic, cât de măiestria retrasului-revenitului Iancu în a compromite atmosfera din orice incintă ar intra.