A înţeles şi Becali ceva din stenogramele astea. De fapt, ştirea este că a înţeles şi el odată ceva! Şi anume că trebuie să facă publice discuţiile telefonice pe care le poartă cu oamenii din fotbal înainte ca Morar să le arunce pe piaţa media. Azi ne spune ce i-ar fi zis Borcea despre returul campionatului, mâine ne aşteptăm, vorba lui Piţurcă, să ne ofere o cotaţie a bursei curvelor de la Marriott. De altfel, în fotbalul nostru e bine ştiut că, dacă vrei să afle în timp record toată lumea o anumită ştire, atunci trebuie să i-o spui patronului Stelei.

El e trompeta perfectă, care acum aruncă în mediu ideea că Borcea a aranjat deja totul, iar campionatul este ca şi adjudecat de Dinamo. Acum, sincer, ce era să-i zică omul cu gazul? Că are o echipă de rebuturi şi trage la un loc de Cupa UEFA? Până când şi Rada, în sinea lui, mai speră la titlu cu Rapidul, aşa că Borcea, de pe primul loc, este cu atât mai îndreptăţit să spere. Şi să-l descurajeze pe rivalul şi aşa slăbit financiar şi politic, simultan cu motivarea indirectă a fotbaliştilor dinamovişti, pentru care senzaţia de putere emanată de Borcea s-a dovedit de fiecare dată cel puţin tonică.

Cârcotaşii pot să se bucure. Încă o intervenţie a lui Emeric Ienei pe subiectul Steaua, la fel de previzibilă ca oricare din ultimii ani! Dar atât de sănătoasă! Ironizat şi evitat o perioadă de mass-media pe motivul imbecil că este un domn şi deci nu coboară în mlaştina Ligii I, cel mai titrat antrenor român este şi cel mai proeminent om din opoziţia stelistă a ultimilor ani. Puţini sunt oamenii din fotbal, presă, mediul economic sau cel politic care să nu fi făcut, măcar la un moment dat, pactul cu diavolul mulgător de oi. Lăcătuş, Dan Petrescu, un timp chiar Hagi, Adi Ilie şi alţi foşti jucători emblematici ai roş-albaştrilor s-au gudurat sau se gudură pe lângă încă patronul din Ghencea, acoperindu-se de falsul argument al iubirii faţă de Steaua. Criza evidentă din punct de vedere sportiv şi capacitatea limitată din punct de vedere managerial a lui Becali sunt trecute cu vederea de atâţia indivizi din societatea noastră doar pentru că le acoperă dimensiunile conturilor bancare ale încă latifundiarului din Pipera. Norocul nostru, al celor care am crezut şi suntem aproape să dovedim că va exista Steaua şi după Becali, este că acest cor al aplaudacilor becalioţi este acoperit din când în când. Paradoxal, o voce blândă, cu un accent şi un timbru inconfundabile, explică radiografia supraexpusă a unei echipe care n-ar fi ajuns să-l intereseze pe Becali dacă cel mai important moment din istoria sa n-ar fi fost desenat cu creta pe tabla din vestiar de către bunicul critic al anului 2009.

Dacă venea Jose Mourinho cu declaraţiile făcute acum de Gică Popescu la adresa celor de la Dinamo, s-ar fi găsit vreo câţiva care să-l considere arogant penibil pe portughez, dar cei mai mulţi i-ar fi dat dreptate în absolut. Avem un fotbal slab, în care o echipă formată din stranieri mediocri a luat anul trecut campionatul, iar una care mizează pe români cam expiraţi este considerată principala favorită pentru 2009. Când emiţătorul este fostul căpitan al Barcelonei, intervin nuanţele. De la cele de tip ultras ale lui Borcea la cele moderate, de genul: „Da’ el de ce nu face, e bun doar de gură!?“ Astfel de mesaje, ale lui Popescu şi ale altora din generaţia lui, ar fi folosit mai demult, când erau încă în activitate, înainte ca timpul şi slăbiciunile individuale să-i transforme dacă nu în victime, măcar în figuranţi ai filmului de categorie C pus în scenă de regizorii Naşu’ şi Corleone. Acţionând dubios, ca în cazul demiterii lui Piţurcă din 1999, apelând la mesaje care i-au ostilizat, în loc să-i atragă, pe votanţi în campania de la FRF şi tăcând solemn sub pretextul implicării într-un business imobiliar acum îngheţat, Gică Popescu şi-a subminat fără să vrea şi fără să-şi dea seama platforma de pe care putea pronunţa verdicte fără a fi contestat. Acum vorbeşte dur, dar cu toţii ştim că a devenit unul de-al lor.

În loc să răspundă, ca în Ghencea, „Da, mânca-ţi-aş, ce, nu mă mai cunoşti?”, neînfricatul stoper al naţionalei s-a dat câţiva paşi în spate la aterizarea pe aeroportul din Riad, interpelat fiind de un cetăţean. Desigur, pentru a da mai bine în poza de bun venit cu cei cinci fani ai marii echipe arabe. Olăroii care ne-au prezentat-o în ultimele zile pe Al-Hilal drept un Real Madrid al sondelor vor găsi şi acum circumstanţe atenuante pentru lipsa galeriei de pe aeroport, la venirea starului român. Era ora două noaptea, ce naiba! Acolo, fotbalul trăieşte la cotele cele mai înalte, dar numai în timpul zilei; noaptea este pentru odihnă, nu pentru mesaje isteroide de genul „Love you, Mirele!”. E drept, astfel de mesaje au lipsit în ultimele zile şi din faţa casei lui Becali, şi din cantonamentul spaniol, şi de pe gardurile stadionului roş-albaştrilor. Inutil să mai amintim, păstrând proporţiile, de isteria care a cuprins Milano de când cedarea lui Kaka la Man. City nu mai este chiar atât de improbabilă!
Rădoi a plecat de la Oliva Nova în lacrimi şi a ajuns în anonimat, care l-ar fi învăluit oricum şi la amicalul de ieri cu Tianjin Teda. Cu el sau fără el pe teren, credeţi că tremură cineva de emoţie faţă de un meci cum se joacă alte sute de mii în fiecare an?

Peste vreun an, puţini îşi vor aminti că Blay şi Julio Cesar au jucat vreodată la Dinamo. Peste acelaşi interval de timp, numele Mirel Rădoi va înceta să existe în agendele cluburilor de fotbal care chiar contează. Cele trei plecări ale săptămânii diferă în multe aspecte, dar se aseamănă într-un punct esenţial: suntem atât de mici pe harta fotbalului actual! Blay este prea obosit ca să ajungă la vizita medicală, Julio Cesar a spart 300.000 de euro în câteva luni, după care s-a plictisit şi ar cam vrea să găsească alţi fraieri, în timp ce Mirel Rădoi chiar i-a găsit, graţie lui Olăroiu, tocmai lângă sondele arabilor.

Într-o ţară catalogată chiar de şeful Senatului „de doi lei”, avem, iată, un fotbal de aceeaşi valoare. Unul care trăieşte 10 luni pe an din gargară, pentru ca în celelalte două să exprime gânduri de vacanţă. „Julio Cesar e cel mai tare transfer din istoria Ligii I”. „Blay, cel mai bun fundaş dreapta”. „Pe Mirel îl dau la Inter pe 15 milioane”. Recunoaşteţi autorii afirmaţiilor? Mai aveţi stomac pentru a-i asculta şi acum, când încearcă să transforme cele 3 evidente eşecuri manageriale în decizii strategice pentru sănătatea echipelor?

Dinamo are de răspuns la o singură întrebare serioasă în perspectiva Ligii Campionilor: vor respecta jucătorii indicaţiile tehnico-tactice sau pe cele manelo-bahice ale lui Mircea Rednic? Vor fi Torje şi ceilalţi în stare să nu se expună capcanelor adversarilor şi/sau celor ale patronilor de cluburi din Capitală care, odată ce-i văd pe băieţi jonglând cu tăria, degrabă devin chemători de paparazzi pe la uşi? Un răspuns pozitiv la ambele componente ale întrebării este aproape sinonim cu îndeplinirea obiectivului european. Borcea ştie acest lucru, de unde şi discursul care îndeamnă la seriozitate, avut în startul pregătirilor, bizar pentru un suporter ca el.

Valabil nu doar pentru sportivii de la Dinamo: cum Dumnezeu să nu fii cumpătat – nu abstinent, ci cumpătat! – timp de cinci luni, când ştii că la final se află recompensa maximală din punct de vedere sportiv şi chiar financiar? Cât de inconştient să fii pentru a avea o conduită nesportivă în condiţiile în care nu doar momentul actual, ci însăşi viaţa ta depinde de capacitatea de a-ţi ţine un timp hormonii în frâu?

Dacă la nivelul băncii tehnice Dinamo arată stabil – rezultatele de până acum sunt cea mai bună dovadă -, iar acţionarii sunt capabili să domine culisele, „câinii” pot rata şi acest sezon doar dacă jucătorilor le vor fi tolerate în continuare telenovelele extra profesionale.

Poate ar fi bine ca toţi ceilalţi să se retragă. Şi să-i lase pe ei, steliştii, să joace singuri şi să ajungă naibii din nou în Ligă, pentru a-i salva bugetul lui Gigi. Tăvălugul media roş-albastru deja s-a dezlănţuit, cu mai bine de o lună înainte de startul returului. Care, evident, avantajează Steaua, cu toate că valiza nu mai este deloc plină. Cele mai multe ziare şi televiziuni transformă cu talent în ştiri nimicul oferit zilnic de Steaua. Acum două zile, Lăcătuş le-a transmis şefilor cum va lua campionatul. În ziua următoare le-a spus argumentele şi jucătorilor. În a treia zi, nu mai ştiu ce-a descoperit Lăcătuş - poate apa caldă? -, dar promit să revin cu detalii. Nu-i de ajuns că CFR este campioana la zi. Că pe Poli Timişoara doar prostia patronatului a privat-o de prima poziţie sau că Dinamo a dominat cifric turul de campionat. Ori că Urziceniul lui Petrescu rescrie cu fiecare rundă povestea Cenuşăresei. Nu! În primul rând trebuie să avem ştiri despre Steaua cea Mare, chiar dacă cele mai multe sunt conjugate la un timp viitor, mai mereu neconfirmat.

Poate nu v-aţi dat seama. Dar, de câteva luni, de când şefimea din Giuleşti l-a dat afară până la loc comanda pe Peseiro, Rapidul are şi un antrenor din umbră. Care nu scapă niciun prilej nu doar de a vorbi despre echipa din Grant, ci și de a o face de parcă tocmai a fost numit ca principal. Varianta le convine tuturor: suporterilor, mass-mediei, lui Şumudică însuşi şi chiar lui Copos, cel puţin la nivel declarativ. Tot acest tablou plin de speranţă alb-vişinie este însă minat de cel puţin două incertitudini: situaţia contractuală a tehnicianului portughez şi cea profesională a celui cunoscut şi ca „Şumi-gol”. Dacă Peseiro poate fi convins să plece contra unui preţ corect, cu greu ne putem imagina că Şumudică va reuşi într-un timp atât de scurt să capete cunoştinţele necesare pentru a performa la un club cu starea de nerăbdare a Rapidului. Nimic nu ne poate face să credem că Şumudică-antrenorul reprezintă un experiment mai puţin excentric şi costisitor decât Peseiro. Dar este cu siguranţă genul sărac, cinstit şi sufletist, dorit de peluză. Domnilor Copos şi Taher, fie-vă milă şi scurtaţi chinul, numindu-l odată pe Şumudică!