Clanţ-clanţ. Poporul de hamsteri din Cluj-Napoca va alege să rămână la domiciliu. De ce să mai meargă la stadion, dacă tot li s-a luat cea mai importantă plăcere? Ce, doar n-o să stea acolo ca fraierii? Doar să se uite la meci, să n-aibă de ales şi să fie atenţi doar la ce se întâmplă pe gazon, nu şi la ce au între degete, să ajungă să priceapă, în sfârştit, după zeci de ani în tribune, regula ofsaidului, să aplaude şi să lase la final suprafaţa tehnică din faţa scaunului la fel de curată ca la venire?!
De decenii bune, punga de seminţe a salvat spectatorii Ligii I de la o plictiseală cronică, iar în acest context gestul celor de la CFR poate fi interpretat ca o maximă cruzime. Ce se va întâmpla de acum înainte cu aceşti oameni? Cum va arăta viaţa lor?
Vor rămâne acasă la meciuri, singurul loc unde pot să roadă şi să scuipe liniştiţi cojile. Pe covor, după care, la libera alegere, le pot introduce dedesubt, cu şpiţul sau cu latul, aşa cum i-au învăţat cei pe care-i admiră flituindu-i cu resturi de floare sau bostan.

Fentă spre exterior, intrare spre centru şi şut. Asta venind din dreapta. Din stânga, Robben n-a reuşit decât câteva sprinturi cu mingea la picior şi într-un picior de-a latul terenului. Luându-i de cele mai multe ori olandezului culoarul spre poartă, oamenii lui Rafa au anihilat trei sferturi din forţa ofensivă a Realului. Restul de 25% s-a anulat de la sine pe axa oboselii Raul-Guti. O echipă de zilieri madrileni îmbrăcaţi într-un echipament alocat altădată arhitecţilor Zidane şi Beckham nu putea face mai mult în faţa unor oameni veniţi în Spania evident la meci egal. Perspectivă care, judecând după apatia albilor, părea a le surâde şi gazdelor. Fără Gerrard, ce forţă să aibă britanicii? Păi tocmai tăria pe care ţi-o dă constatarea că lipsurile adversarului sunt mai mari ca ale tale! Realului nu i-a lipsit aseară un singur om, ci măcar vreo 3 fundaşi, 4 mijlocaşi şi 2 atacanţi adecvaţi nivelului de performanţă presupus de primăvara Champions League. În două săptămâni, până la returul de pe „Anfield“, găsirea acestora pe lista deja trimisă la UEFA este aproape o utopie.

Doar la dezalcoolizare nu l-a dus Mourinho în ultimele luni pe Adriano. I-a iertat toate abaterile disciplinare dintr-un singur motiv şi cu un scop foarte precis: dubla cu Manchester United din Ligă. „Singurul atacant al nostru care se poate lupta cu Ferdinand”. Serios? După manşa de aseară, în care brazilianul a arătat forţă pură şi doar atât, calculele lui Mou se abat de la traiectoria cu care ne-a obişnuit. Inexactitatea, cam egal distribuită în toate compartimentele, a fost cuvântul de ordine în faţa lui Manchester. Cu excepţia portarului, Julio Cesar având un singur minus în drumul către glorie: numele atât de banal în fotbalul european. Fără acest Ion Popescu de excepţie al Ligii Campionilor, probabil englezii ar fi fost deja calificaţi în sferturi. Mai ales că Ferguson a revenit la modelul de succes din primăvara trecută, acela în care cei șase jucători de la mijloc în sus nu ocupă posturi fixe. Berbatov, Giggs, Ronaldo sau Park au apărut în anumite momente pe poziţia de vârf împins, punând apărarea coordonată de Chivu sub o presiune constantă, atenuată doar de prestaţia lui Julio Cesar.

Un medic mai puţin, un poet în plus. Extraordinara sinteză a vieţii profesionale a lui Candido Cannavo îi aparţine lui Giovanni Agnelli şi aduce cu sine atributele unei relaţii autentice între un om de media şi unul de sport. Pe care, pe terenul şi în epoca flegmelor în direct, ne vine greu s-o înţelegem. Respect şi simpatie. Citindu-l pe legendarul director al Gazzetta dello Sport înţelegeai de ce sportul, de la ciclism la fotbal şi de la atletism la polo, poate deveni elementul central din viaţa atâtor milioane de oameni. Eleganţa, decenţa şi spiritul critic bine dozat au făcut din Candido Cannavo cel mai respectat jurnalist italian, iar din Gazzetta adevăratul icon al mass-media din Italia. „Un ziar pe care l-am preluat când era în pericol să devină alb, din clasicul roz”, după cum plastic notase jurnalistul în mesajul prin care, în 2002, se despărţea „doar de scaunul de director general, nu şi de redacţie”. A rămas lângă computerul său până în ultimul minut, decontând fizic atâtea decenii şi de pasiune, emoţie şi implicare pentru sport şi jurnalismul de calitate.

„Câte pahare de lapte şi iaurt să vândă Valvis ca să ţină Rapidul?”, s-a vrut spiritual oierul din Ghencea. Fraiere, deja le-a vândut! Practic, pe toate. Şi nu oricui, ci celui mai mare producător mondial, Lactalis. Asta după ce cu ani în urmă Coca-Cola cumpărase business-ul cu apă minerală al aceluiaşi om de afaceri greco-elveţian. Dar pentru a afla astfel de ştiri trebuie să ştii să citeşti şi Ziarul Financiar. Şi nu e cazul mulgătorului din Pipera. „Probabil vă întrebaţi ce nevoie am să vin într-un domeniu mărginit de valiză, brichetă, buton şi blat?”, s-a întrebat Jean Valvis, căutând parcă o confirmare a faptului că procedează bine negociind cu Copos preluarea pachetului majoritar din Giuleşti.

Rapid n-are cum să fie o afacere în sine pentru Valvis – banii obţinuţi prin vânzarea Dorna şi LaDorna sunt suficienţi pentru vreo zece generaţii. De asemenea, reimplicarea în Grant nu prezintă nicio miză politică, după cum imaginea de om de afaceri de succes poate fi doar afectată, nu înfrumuseţată, de plasarea în centrul lojei vişinii. Şi atunci, ce-l determină pe domnul Valvis să-şi dorească mai mult ca oricând Rapidul? Probabil are aceeaşi motivaţie care l-a făcut la începutul anilor 90 să transforme „un izvor care curgea pe apa sâmbetei” în business-ul cu apă minerală Dorna. Unul pe cât de spectaculos, pe atât de eficient şi valoros. Cum ar putea fi şi Rapid.

Pentru Lăcătuş, o prostie nu vine niciodată singură. Nu era suficient că l-a crezut încă o dată pe Becali şi a repreluat o echipă anchilozată, dar chiar şi-a pus speranţe că va face treabă. Şi va lua campionatul! Fără bani, fără liderul de până acum şi doar cu jucători tineri şi cu dosarul „Valiza” ca antidot al oricăror jocuri de culise pe viitor. Reporterii au descris în amănunt sterilitatea Stelei în meciurile de pregătire, faptul că antrenorul habar n-are cum se pregăteşte modern o echipă, dar şi soluţia găsită de Lăcătuş pentru îndreptarea situaţiei: „Plecaţi pe partea cealaltă a terenului, bă ziariştilor, ca să pot eu să zbier în voie la cârnaţii de pe teren!”. Cum majoritatea fanilor şi a jurnaliştilor trăiesc în cultul jucătorului cu acelaşi nume, criticile la adresa lui Lăcătuş aproape nu se aud. Şi mai nimeni nu are curaj să spună că nu doar jucătorii din Ghencea sunt petarde, ci exploziile se întâmplă cu aceeaşi frecvenţă şi intensitate şi pe banca tehnică. La urma urmei, nici Dinamo, nici Urziceniul nu dispun de superloturi. Dar au nişte antrenori care poate nu ştiu multe, dar suficient pentru a face diferenţa.

O veste bună: Tudor este sănătos. Aveam nevoie de această confirmare. Şi mai multe reacţii al căror scop pare a fi anularea acestei informaţii. Insipidul de la CCA se trezeşte vorbind că „testele au ieşit bine, deci Tudor e apt de arbitraj”. Desigur, în Liga I. Pe plan european, UEFA s-a pronunţat într-un mod trist, iar perspectiva nefastă devine greu de întors.
Tudor a ratat o mare şansă, fiind perfect sănătos. Şi, atunci, de ce-i bătea inima ca unui iepure în bătaia puştii? „A avut emoţii”, îl scuză domnul Gheorghe Constantin şi alţii ca el. Nici nu-şi pun problema că astfel îi fac un şi mai mare deserviciu arbitrului. La 37 de ani să tremuri ca varga? Dădea cumva BAC-ul? Îşi imaginează cineva că, înainte de a intra pe teren la un AC Milan - Werder, i se vor administra betablocante, aşa încât pulsul să nu o ia la galop?
Aiurea! De fapt, toţi
aceşti trombonişti de profesie încearcă să deturneze atenţia de la pregătirea fizică precară a fluieraşului. Acum am avut dovada supremă, dar indiciile au existat la atâtea derby-uri în care Tudor păstra o limită de siguranţă de vreo 30-40 de metri faţă de fază. Iată că greşea nu din interes, ci pur şi simplu pentru că nu-l ţineau picioarele.

Poate că ar fi bine ca la fiecare cincinal să  se retragă toate tricourile steliştilor. Cum, de la un moment dat n-ar putea majoritatea suporterilor să citească numere cu mai mult de două cifre? Vor învăţa. Pentru variaţie şi amuzament total ar fi grozav să se încerce şi inscripţionarea pe spate a unor numere cu virgulă. Şi în perioadă. Sau, într-un moment de maximă adulaţie a lui Pitagora, Lăcătuş ar putea să trimită pe teren tricouri pe care să fie trecute numai numere prime între ele. Golgheterul Stelei va avea marea onoare de a avea trecut pe spate numărul iraţional „i”, iar tabela va afişa pasivul roş-albaştrilor în modul. Dacă pentru purtătorul tricoului cu numărul constant pi (3,14) probabil se va găsi cu greu un purtător, suma de jucători-petardă din lot indică o bătălie extrem de strânsă pentru cel cu numărul pi-pi. În aceste condiţii, nu va mai mira pe nimeni dacă jocul Stelei va arăta la fel de atrăgător ca un sistem de 11 ecuaţii şi nimeni-nu-mai-ştie-câte necunoscute.

Pe vremea lui Sampras şi Agassi, meciurile jucate de Edberg şi Becker arătau aşa cum ne apar acum cele jucate de Pete şi Andre. O altă eră, o altă imagine, o altă viteză, alte procedee tehnice. Altceva. Nu mai mult, nu mai puţin, ci altceva. Ciclic, tenisul masculin are capacitatea de a se reinventa, într-o altă dimensiune, iar noi, publicul, îl urmăm fără a ne da seama că străbatem graniţa dintre ere doar cu buletinul pasiunii. Dacă forehandul lui Agassi - cea mai bună lovitură de acest tip a timpului său - avea un spin de 1.900 de rotaţii pe minut, acum Nadal loveşte cu 3.200 de rotaţii pe minut! Este dovada în cifre a impresiei de forţă pe care spaniolul o degajă la fiecare meci. O tărie în primul rând psihică şi apoi fizică. În finala cu Federer, settingul psihic al ibericului a făcut diferenţa chiar înaintea reverului jucat cu precizia şi eficienţa forehandului. Aceste atribute l-au adus pe Nadal pe prima poziţie a topului ATP, dar atât el, cât şi unchiul-antrenor le consideră insuficiente. Rafa trece de câteva luni printr-un proces intens de rebranding, cu o componentă sportivă şi una de imagine. În Australia aţi remarcat probabil o creştere calitativă a serviciului, o uşoară modificare a amplitudinii mişcării pe forehand, dar şi tricoul cu mâneci şi pantalonii mai scurţi. Un mare jucător de tenis care simte că a venit vremea maturizării în joc şi în viaţă, proces în care are şi un model. Cel aflat dincolo de fileu şi de rivalitatea sportivă, şi duminică, la Melbourne.