Îmi imaginez că, atunci când a intrat în vestiarul echipei naţionale, Max Nicu a avut genul de revelaţie a oricărui neamţ care aterizează în România. „Mamă, ce caut eu aici? Şi cum dracu mă descurc cu aştia?!”

Pentru clubul de „jmekeri” Mutu - Contra - Marica, venirea unui om pus pe treabă trebuie să fi echivalat cu un atentat la domnia fiţelor. Instinctul de conservare al unor bune practici dobândite în Bundesliga a fost din păcate sinonim cu eliminarea din lotul pentru Serbia.

Pe bună dreptate, nu se putea miza pe un fotbalist „care nu s-a integrat”. Atenţie, nu s-a vorbit despre problemele tehnico-tactice ale „neamţului”, ci despre interacţiunea limitată cu colegii. Dar înainte de a-i judeca pe Piţurcă şi pe Max Nicu, haideţi să privim cu atenţie la componenţii acestei echipe naţionale şi la calităţile lor de dincolo de gazon.Dacă ar avea alte meserii, pe câţi dintre ei i-aţi angaja? Sau, dacă deja îi aveţi în subordine, la câţi aţi renunţa? La această ultimă întrebare trebuie să răspundă Piţurcă, înainte ca Sandu şi Lupescu să-şi pună aceeaşi interogaţie în ceea ce-l priveşte. Eşecul acestei generaţii, înainte de a fi unul sportiv, este unul în plan uman.

Actualul selecţioner s-a iluzionat că poate schimba ceva din acest punct de vedere, dar ratarea prematură a campaniei pentru Mondial ne arată clar că, aşa cum se întâmplă în orice organizaţie în timp de criză, răul trebuie tăiat de la rădăcină.

De admirat gestul lui Gică Hagi de a vorbi deschis, corect şi lucid, şi de a accepta să fie prezent pe coperta ProSport-ului de vineri. Înaintea acestui meci decisiv cu Serbia, nu doar cei din imediata apropiere a primei reprezentative preferă să tacă - sau, dacă vorbesc, am prefera noi să tacă – ci şi opoziţia de altădată, reprezentată de Gică Popescu, dă semne de dezinteres. Decriptat, mesajul ar putea fi acela că, indiferent de deznodământul din această seară, nimic esenţial nu se va schimba. Am ratat şansa unei creşteri, dacă am avut-o vreodată cu adevărat, atunci când Bölöni ne-a lăsat ca pe ultimii oameni pentru Sporting Lisabona. Cei care-l văd acum pe acesta drept alternativa cinstită, competentă şi zâmbitoare la Piţurcă ar trebui să-şi amintească acel moment. Sau unul mai recent, din vară, când omul de cuvânt Loţi i-a purtat cu vorba pe giuleşteni până la calendele greceşti ale lui Peseiro. Desigur că are dreptul să asiste la orice meci doreşte pe această planetă, dar n-ar trebui să dăm acestui episod o altă semnificaţie decât cea a creării de valuri cu orice preţ la fiecare reunire a naţionalei. De data asta nu-l mai vedem pe Piţurcă filmat ultraprofesionist la cazino, ci pe rafinatul Loţi pozând în salvatorul neamului românesc cu actualul angajator pe scaunul alăturat.

Atunci când Ogăraru a cedat ca un începător şantajului provocării verbale a portarului piteştean, concentrându-se să-i dea acestuia o replică, nu un gol din penalty, am avut încă o confirmare. Sindromul Middlesbrough poate fi trecut în continuare în fişa de observaţie a jucătorilor Stelei. Suferinţa în plan psihologic, în loc să se vindece, se cronicizează şi se extinde şi jucătorilor nou-veniţi în Ghencea. A se vedea cazul Zapata. Ultimul deceniu, de la venirea lui Becali, înseamnă pentru roş-albaştri o serie de căderi psihice şi derapaje comportamentale care adesea au acoperit bruma de performanţă sportivă. Steaua vrea să renască pe fundamentul venelor tăiate de Mirel la Bistriţa şi al autogolului de poveste al lui Bănel pe Bernabeu, crede cu adevărat că se poate, după care constată că nu e în stare să treacă de o echipă a Argeşului deloc strălucitoare. Sigur că este dreptul lui Lăcătuş să se bucure că au avut mai multe ocazii de gol, că au marcat de două ori, ba chiar şi după ce au ratat acel penalty. Doar că acest mod minimalist de a judeca fotbalul şi viaţa defineşte aspiraţiile mici şi complexul de inferioritate cu care Steaua a ajuns să abordeze atât de multe meciuri în acest sezon.

Lupescu a simţit pericolul şi, ca de altfel în întreaga sa viaţă, joacă la temporizare. „Nu aştept minuni de la Nicu“ ar putea fi o declaraţie interpretată ca o pasă sigură, cu latul, spre coechipierul aflat la un metru un spate. Gest urmat, evident, de o scuturare uşoară a capului, spre eliberarea căii vizuale. Avalanşa media care l-a avut în prim-plan pe omul de la Berlin este pe cât de firească, pe atât de dăunătoare. Evident că domnul Nicu este eroul nostru, câtă vreme a acceptat primirea cetăţeniei şi convocarea lui Piţurcă fără a sta pe gânduri, deşi totul îl lega de Germania, nu de România. Calculele fotbalului nu sunt însă mereu similare cu socotelile sociale. Dar tocmai această postură de idol e posibil să-l incomodeze în dubla cu Serbia şi Austria. Nicu a devenit interesant pentru Piţurcă nu ca icon al Bundesliga, ci pentru că este un jucător de origine română care reuşeşte să ţină pasul într-un campionat aflat într-o spectaculoasă redefinire. Trebuie să fim conştienţi cu toţii că nu am importat un designer de automobile nemţeşti, ci pe cel care dă eficient la şaibă pentru producerea acestora.

Oficial, nu-şi propun să intre în Ligă. Probabil că la modul conştient puţini fotbalişti din Giuleşti chiar visează din când în când că ar putea ocupa una din primele două poziţii la finele campionatului. Dar cu siguranţă, remarcând parcursul perfectissim din acest început al returului, Rapid are şanse mai mari decât Steaua sau CFR de a accesa o poziţie cu cea mai înaltă perspectivă europeană. Desigur că devine important jocul rezultatelor, spirală în care giuleştenii intră cu o zestre şi cu un moral la fel de consistente. Naiba ştie ce le-au făcut Rada şi Manea, dar oamenii din Giuleşti dau o teribilă senzaţie de prospeţime, curaj, valoare și încredere. Spre deosebire de adversarul direct de vineri, CFR, care de mai bine de un an - cu excepţia partidelor de la Roma şi de acasă cu Chelsea – şi în ciuda schimbării de antrenori, nu reuşeşte să mai joace nimic. Asta şi pentru că, în timp ce la Rapid jucătorii au fost recrutaţi en-gros, dar la recomandarea unui antrenor, fie el şi Peseiro, la Cluj lotul s-a făcut neavând la bază viza tehnică, ci alte interese. De aceea, prioritatea lui Uhrin nu este accesul în Ligă, ci întărirea statutului său de decident absolut în chestiunile tehnico-tactice ale echipei clujene.

Suporterii au dat semnalul cu mai mult timp în urmă, dar alarma nu se auzea în vestiarul şi loja Stelei. Acolo foşneau mult prea puternic bancomatele. Protestul multora dintre fani s-a transformat treptat într-o demisie pe care, oricât s-ar strădui, Lăcătuş şi Goian n-o pot împiedica să-şi urmeze cursul firesc. La susţinerea echipei poţi renunţa, ca şi la naţionalitate, o singură dată. Îndepărtarea oamenilor de la stadionul Ghencea are în ultima vreme un corespondent şi în distanţarea foştilor şi a actualilor jucători.

Hagi, Dorinel sau Ilie Dumitrescu nu vor să mai audă de Steaua lui Becali după incidentele avute cu finanţatorul. Puţini fotbalişti din Liga I, văzând ce a păţit Szekely, mai privesc formaţia roş-albastră ca apogeu al carierei interne şi rampă de lansare spre fotbalul mare. Ba, după plecarea lui Rădoi, se simte curajul opiniei şi la Goian, cel care a recunoscut public că n-ar strica un cuvânt frumos venit de la stăpânire. Fără suporteri, fără a mai genera aceeaşi emulaţie în rândul antrenorilor şi a jucătorilor, din lot şi din afara lui, Steaua de astăzi este, ca şi patronul, aproape în faliment. Orice salvare venită în aceste ultime 15 etape nu va face decât să prelungească agonia unui club care în chip absurd încă are cel mai mare suport popular în România.

Când l-am văzut pe Cannavaro executând acea acrobaţie perfect inutilă care a precedat primul gol cu graţia unui artrozic, a fost clar că adversarul englezilor era, la propriu, o echipă de bunici-fotbalişti, care pentru a ajunge la meci a fugit din sanatoriul de balneologie. Şi parcă nu era de ajuns, dar Realul a fost condus de un geniu al pierzaniei, pe care doar acutizarea crizei financiare l-ar putea ţine pe banca Madridului şi din vară. Domnul Ramos a atacat cu maximum doi oameni până la un scor general de 0-4, după care a dat liber la entuziasm, a descoperit că trebuie să marcheze şi chiar a încercat. Evident, cu succesul avut şi aplicând strategia ultradefensivă. Bine, probabil că, oricum ar fi jucat, Realul nu se putea opune aseară în mod autentic desfăşurării incredibile de forţe de pe frontul de atac al formaţiei lui Benitez. Dar măcar ar fi salvat aparenţele, ar fi arătat că o echipă mare poate să îmbătrânească frumos, cu zâmbetul pe buze, nu crispat, în încercarea de a apăra un scor de forfait.

Sunt unele lucruri care nu se schimbă niciodată, iar domnul Borcea ştie exact despre ce vorbim. Aşa cum a câştigat campionatele anterioare, aşa îl va câştiga şi pe acesta. Bazându-se pe serviciile complete pe care băieţii de încredere cu fluierul alb-roşu le vor aduce fix atunci când trebuie.

Sunt Dănciulescu şi ceilalţi praf la Mediaş? Nicio problemă, Lajos este la datorie şi gata să intervină. Vă daţi seama cât de slabi au fost „câinii”, dacă n-au reuşit să se impună, în ciuda unui arbitraj ultra-părtinitor?

Pot să fiu de acord cu colegul Caramavrov, care-l consideră pe Lajos doar slab din punct de vedere profesional. Se poate, dar asta nu exclude posibilele influenţe. În acelaşi timp, nu pot nici măcar să zâmbesc la apelurile de zână bună ale lui Becali, care şi-ar dori de acum înainte un corp de arbitri imaculat, uitând complet de Augustus, Tudor, Deaconu sau chiar Balaj.

Arma arbitrilor este singura mai puternică decât blatul în Liga I. Aceşti şmecheri care se sufocă după o tură de teren la testele continentale sunt cei care decid practic ierarhiile. Îşi depăşesc cu mult condiţia de judecători, devenind actorii principali ai jocului, în mâinile păpuşarilor de la lojă. Şi mare atenţie: e doar începutul. Încă nu a intrat în acţiune recent salvatul Colţescu!

___________________________________________________________________________________________________

Con de umbră, coş de 3 puncte

Adevărul este că nicio echipă românească nu pare să fi beneficiat de pe urma pauzei de iarnă. Acelaşi joc lipsit de identitate, inestetic, chinuit, de parcă cineva i-ar obliga să practice această meserie plătită peste media salarială din România.

Din tot acest nor de mediocritate, sunt câteva formaţii care înghit şi merg mai departe, cu toate cele trei puncte trecute la activul din clasament după fiecare rundă. CFR, Rapid şi Timişoara rămân în joc, deşi patria se concentrează abuziv către problemele de arbitraj ale lui Dinamo şi colapsul total din Ghencea.

Un con de discreţie care s-ar putea dovedi fundamental pentru configuraţia listei de cupe europene la finalul campionatului.

Miercuri după-amiază, încercare temerară de a traversa frumoasa Capitală a României de la nord spre sud, în ceva mai mult de două ore. Pe bancheta din spate a unui taximetru, al cărui aparat de radio prindea un singur post. De trăncăneală sportivă, cu Mitran şi Buzărin. Obligat de împrejurări, a trebuit să le acord atenţie. Lor şi ascultătorilor, mulţi fani stelişti interesaţi dacă gesepeu’ nu va transmite totuşi meciul de la Braşov.

„Dom’le, să fie clar pentru toată lumea, nu mai e ca pe vremea lui Ceauşescu, când se anunţa televizarea meciului în dimineaţa aia. Fiecare televiziune are un program de la care nu se poate abate!“. Serios, Aline? Chiar aşa? Iată că s-a abătut! Şi, poate n-ai aflat, chiar în dimineaţa meciului! Desigur, cu pierderi majore! Cum să televizezi în direct echipa cu cel mai mare potenţial de a atrage audienţă, când grila îţi garanta un riguros 0,2% rating mediu?
Jocul ăsta de glezne deja nu mai păcăleşte pe nimeni. Disperaţi să scadă din pierderi, cei care au drepurile TV pentru Ligă au răcnit o săptămână întreagă împotriva televizării, pentru a putea poza ulterior în salvatori. O acţiune de PR de trei lei, tipică pentru televiziunea de acum 20 de ani, când aşteptările noastre de suporteri se opreau adesea în perdeaua de purici oferită în loc de meci.

Rău de tot şi pentru prima dată în viaţă. Şi practic nici nu s-a întâmplat mare lucru. Acel banner întins de suporteri sintetizează perfect întrebările pe care mulţi fani ai Stelei şi le-au pus la revenirea aproape inexplicabilă a lui Lăcătuş după umilinţa publică la care l-a supus Becali. Comparaţiile nu pot fi evitate: Hagi n-a revenit, Dorinel dă semne că nu-l mai interesează, chiar şi Olăroiu se lasă greu când oierul îi propune întoarcerea în Ghencea. Ei de ce pot, pe când „Fiara“ a preferat nu un compromis - acela a fost la prima venire pe bancă -, ci să se facă preş-antrenor în faţa toanelor gigioate? Râcâiala lui Lăcătuş ţine de răsfăţul inconştient cu care peluza l-a primit de la fotbalistul cu acelaşi nume, căruia i-a contabilizat la bile albe inclusiv episoade de tipul Ardeleanu. Actele huliganice de pe gazon ale „Fiarei“ au fost scuzate inclusiv de media în numele penibil al „atitudinii şi determinării“. Desigur că, astfel stând lucrurile, fostul şeptar chiar a crezut că are imunitate pe viaţă orice ar face. Măcar acum, cât nu e prea târziu, Lăcătuş trebuie să ştie că mulţimile îşi construiesc idoli tocmai pentru a avea pe cine să dărâme ulterior.