Ferguson a depus aseară declaraţia de avere a clubului, după vreo oră de joc, când a decis să-i trimită pe teren pe Giggs şi Berbatov. Să recunoaştem: nu există o altă formaţie în lume în acest moment care să-şi permită luxul de a începe o semifinală a Ligii fără doi jucători cu acest profil valoric şi, în acelaşi timp, să performeze aproape maximal. Sir Alex este genul de antrenor care greşeşte o dată pe sezon, iar acest moment pare a se fi petrecut în prima manşă din sferturi, cu Porto. Aseară a gândit perfect, ceea ce, paradoxal, am putea spune şi despre Wenger. Doar că francezul a trebuit să ia act încă o dată de limitele unei echipe care a ieşit recent din perioada pubertăţii. Arsenal, aşa cum arată acum, are toate virtuţile şi viciile vârstei tinere, fiind departe de constanţa demnă de o echipă a statuilor, indicată de Manchester United. Dar această diferenţă structurală, vizibilă la nivelul jocului de aseară, n-a avut şi un corespondent pe măsură pe tabelă. La 1-0, calificarea încă se joacă, iar londonezii pot schimba un destin ce pare acum previzibil doar dacă, într-o săptămână, se vor curăţa de coşuri, păstrând doar entuziasmul tinereţii.

FC Barcelona ne place dintr-un motiv foarte simplu: este acea mare echipă de atac din visul copilului din noi care tocmai a descoperit mingea. O formaţie cât se poate de adevărată, dar supusă regulilor nescrise, dar atent respectate din spatele blocului comunist. Valdes cu greu s-a abţinut aseară să nu propună pentru nomenclatorul meseriilor profesiunea de “portar înaintaş”. Apărătorii catalanilor par a fi ajuns pe linia de fund doar pe motiv de scutire medicală, care nu le-ar permite efortul intens din avanposturi.

Henry, Xavi, Iniesta sau Eto’o ar fi în stare să dribleze până ar ajunge în spaţiul dintre tuşă şi plasă, altfel golul n-ar avea sens. Iar Messi pare că uneori ascunde balonul sub tricou şi fuge de nebun, în toate direcţiile, spre reuşita pe care apoi o va povesti tot cartierul. Nu ne-ar mira ca, pe sub echipamentul oficial de joc al spaniolilor, să se mai găsească unul, inscripţionat cu pastă de dinţi, dar numai cu numerele ofensivei totale, 9 sau 10. Chelsea rămâne un mare team al acestui deceniu, în timp ce FC Barcelona va fi, tot timpul, echipa noastră.

Nu poţi fi om şi implicat în activitatea de la Unirea Urziceni şi să nu te gândeşti cum ar fi dacă… După 27 de etape de regularitate şi cu un lider, Dinamo, care arată slăbiciuni la fiecare două runde, n-ai cum să nu te gândeşti că echipa lui Dan Petrescu are şanse reale de a deveni campioană. Dar nu atât parcursul sportiv exemplar început chiar din ediţia 2007-2008 aduce semne de mirare, cât tăcerea absolută care vine după fiecare întrebare din categoria „trageţi la titlu anul ăsta?”. În loc să facă trimitere la joc şi să întrebe, la rândul lor, ce nevoie mai au jurnaliştii de alte dovezi că aşa se întâmplă, Meme şi Dan Petrescu preferă să nege, de parcă acceptarea realităţii din clasament şi la nivel declarativ ar fi infracţiune. Sau poate e, şi nu ştim noi!

În timp ce marile forţe ale campionatului, gen Steaua, Rapid sau CFR, câştigă titlul în spaţiile cu declaraţii din ziare, băieţii refuzaţi din Câmpia Română pun punct pe punct în speranţa nemărturisită de a da probabil cea mai tare lovitură din istoria campionatului românesc. Mai ales în contextul în care Timişoara nu va reprimi cele şase puncte, Unirea rămâne principalul adversar al lui Dinamo, cu condiţia să-şi dorească şi să nu se sperie până la capăt.

Ariciul de la Rapid

„Am ajuns să dau salarii de 5.000 de euro lunar unor oameni despre care nu ştiu dacă produc atât”, spunea Copos (foto) în Ziarul Financiar de vineri despre nivelul veniturilor din societăţile sale, altele decât clubul de fotbal. Dacă asta este o sumă mare, vă imaginaţi că patronul giuleştean nu are cum să tolereze raportul complet defavorabil dintre performanţă şi pretenţii de la Rapid, unde mulţi jucători câştigă zeci de mii de euro lunar practic pentru nimic. De unde şi criza de nervi dinainte şi de după meciul cu Pandurii.

“Unirea rămâne principalul adversar al lui Dinamo, cu condiţia să-şi dorească şi să nu se sperie până la capăt”

Acum câteva săptămâni am fi spus că Farul - Dinamo a fost genul de meci de care nu-şi va mai aminti nimeni peste timp. Acum, afirmaţia ar fi riscantă, în condiţiile în care nu ştim telefoanele cui au fost interceptate în această perioadă. Cine ştie ce vom afla peste un număr de ani din arhiva instituţiilor statului? Probabil o explicaţie pentru un joc încheiat cu cel mai firesc scor din lume. Farul ne-a obişnuit de ani buni doar să pâlpâie, în timp ce Dinamo a luat de atâtea ori lumină de la nevoiaşii Ligii I pentru a scăpa de blestemul Ligii Adevărate. De care se apropie cu fiecare rundă, dar fără glorie şi fără speranţa unei însănătoşiri pe termen scurt.

În ciuda unor adversare care ţin parcă din tot sufletul să confirme profeţia care a ţinut prima pagină din ProSport înainte de începerea acestui campionat. Din acest punct de vedere, chiar mă tem ca la finalul campionatului nu cumva DNA-ul să ne încoloneze frumuşel, pe mine şi pe colegii mei de la ziar, pentru a da explicaţii despre acurateţea cu care am anticipat că oamenii lui Borcea vor urca din Groapă direct pe înălţimile UEFA Champions League.

Nu doar că nu mai sperie pe nimeni, dar CFR-ul din acest campionat nici nu mai pare acea trupă antisistem, care joacă după alte reguli şi are disponibilitatea de a schimba pe termen lung modul de lucru şi faţa fotbalului nostru. Uluitorul turnover al antrenorilor, Andone-Trombetta-Uhrin-Conceicao, se încadrează practic în politica generală de cadre a marilor cluburi din Bucureşti. În acest punct, trebuie pus un semn de mirare faţă de abţinerea atipică a celor de la Dinamo în a-l demite pe Rednic!

După cum s-a prezentat în Ghencea, dar şi anterior în atâtea etape de campionat, CFR nu justifică prin joc nici pretenţiile, nici aura de mare echipă cu care naivii ar putea să fie învăluiţi.

Atât de mult ne-am dorit să contăm în Liga Campionilor, încât şi acum, la aproape un an de la partida împotriva lui AS Roma, în ciuda repetatelor dovezi despre incapacitatea echipei, continuăm să ne raportăm la clujeni ca la o formaţie românească mai altfel. Nici nu ne dăm seama că între golurile lui Culio de pe „Olimpico” şi cel din Ghencea, de acum două zile,  n-am aflat mai nimic despre mijlocaşul tranzacţionat în pauza de iarnă pe zeci de milioane de euro. Evident, doar în mintea de manager a lui Mureşan şi Paszkany, cei care şi-au propus parcă să distrugă în mai puţin de un sezon imaginea construită cu grijă, încă de pe coclaurile ligilor inferioare.

În topul şmecherilor

E clar, de acum iarăşi nu ne vom mai înţelege cu Dayro. A marcat şi va trăi etape bune din golul ăsta, dar mai ales l-a călcat în picioare pe Lăcătuş. Decizia perfect justificată a antrenorului de a-l elimina din lot s-a lovit de genul de şmecherie pentru care trebuie să te naşti pe Dâmboviţa. „Patroane, m-a dărâmat că erai după gratii!”. De excepţie! Emoţionant, de inclus în topul vrăjelilor din fotbalul anului 2009. Câtă măiestrie, cât tupeu, cât sânge rece! Şi câtă naivitate la Becali şi lipsă de orice la Lăcătuş! Era clar de ce suferea Steaua. Şi, mai ales, de ce nu se va vindeca niciodată.

“În mai puţin de un sezon, CFR şi-a însuşit o mare parte a tarelor din fotbalul românesc”

În cei zece ani de la venirea ca principal finanţator al Stelei, Becali a reuşit cu siguranţă un lucru: să-i domine din punct de vedere mental pe oamenii din club. Naiba ştie cum făcea asta, dar cert este că nu puţine au fost momentele în care fotbaliştii Stelei au reacţionat pavlovian după intervenţiile patronului. În ultimele două săptămâni, pe măsură ce erau refuzate pe bandă rulantă cererile de eliberare din arest a lui Becali, sistemul de referinţă pentru jucătorii din Ghencea suferise serioase alterări. Pentru prima dată, siguranţa financiară atât de invidiată de alte formaţii se pulverizase, în presă apăruseră informaţii despre iminenta dezintegrare a echipei, Lovin şi Ogăraru au încercat să ocupe locul de lider rămas vacant după plecarea lui Rădoi, iar Goian şi Ghionea au indicat, cu pumnii strânşi şi vorbe grele, suferinţa din vestiar şi din iarbă. Acum, după eliberarea patronului şi în ciuda aparentului dezinteres al acestuia faţă de fotbal, Steaua are toate şansele să redevină acea echipă mediocră, dar solidară, pe care o ştim de atâta vreme. Probabil este prea târziu ca să mai intre în lupta pentru locul 2, după cum măcar încă un sezon pare a fi compromis. Dar este din ce în ce mai clar că nu vom mai asista, câtă vreme Becali va fi de partea aceasta a gratiilor, la acea atmosferă care putea fi schimbată doar cu antidepresive.

Bani pentru nimic

În orice ţară civilizată, domnul Iancu ar fi perfect ignorabil. Pe cine să intereseze, la urma-urmei, ce gândeşte un om care, de la o etapă la alta, îşi schimbă punctele de vedere cu 180 de grade? Balint este un antrenor extraordinar doar atunci când echipa sa învinge după meciuri grozave. De parcă ar antrena FC Barcelona, nu FC Timişoara. În restul situaţiilor, pare a fi fost angajat pe funcţia de vinovat principal la fiecare două runde, nu pe poziţia de antrenor al echipei. O mentalitate patronală de stăpân de sclavi, înfăţişată public sub aspectul motivaţional-acceptabil: „dacă nu puneam presiune, nu făceam nimic”, dar care ascunde o sărăcie de mijloace mentale invers proporţională cu abundenţa din conturi.

“Aşa cum e el, Becali reuşeşte să-i domine din punct de vedere mental pe fotbaliştii Stelei”

În toamnă, după primele rezultate mai slabe ale Rapidului, şefimea din Giuleşti găsise problema: Peseiro nu este un rapidist adevărat, deci n-are cum să înţeleagă farmecul vieţii şi, deci, nici cum să performeze. Le-a luat ceva timp până să scape de portughez, dar modul în care merg lucrurile acum… probabil că era mai eficient să renunţe la mentalitatea păguboasă, atent formată în atâţia ani.
Nu ne-ar mira ca Rada, Manea sau Sichitiu să ne explice acum că echipa nu merge pentru că aglomeraţia de vişinii pe metru pătrat era prea mare în zona tehnică, iar din dorinţa prea mare de a ajuta a fiecăruia s-au născut eşecurile cu Dinamo. Jocul de-a demisia al lui Marian Rada nu face decât să întărească sloganul „Rataţi, dar simpatici“ care ar putea fi scris cu litere maro deasupra intrării din Calea Giuleşti. Modul ciclic în care se desfăşoară acţiunea în Grant, adesea independent de intervenţia lui Copos, indică fără dubii că gena spectacolului autodevorant este prinsă puternic în ADN-ul unui club pentru care performanţa sportivă este mai degrabă excepţia decât regula.

Ataşamentul faţă de culorile unui club nu scuză deficitul de raţiune. De trei ori a plecat Lăcătuş de la Steaua lui Becali – ca antrenor-jucător, ca preşedinte şi din nou ca antrenor – şi tot de atâtea ori s-a întors. De ce? Pentru a avea de unde să plece, cu imaginea salvatorului de altădată făcută praf. Niciun moment de la venirea pe bancă în Ghencea, Lăcătuş n-a fost conştient de riscuri. A crezut că acel câştig imagologic obţinut în iarbă va acoperi carenţele de acum în pregătirea echipei. Eşecul de astăzi al Stelei este în primul rând unul sportiv, iar singurul responsabil este antrenorul. Atunci când şedinţele de pregătire se desfăşoară ca în urmă cu 20 de ani, poţi spera să prinzi podiumul doar între exponatele muzeului de istorie a fotbalului. În plus, grav este că Lăcătuş n-a fost câtuşi de puţin receptiv la criticile apărute în media după cantonamentul din iarnă. Nu doar jurnaliştii, ci şi antrenorii adversarelor din meciurile amicale au fost contrariaţi de lipsa de viziune din jocul Stelei. Nici pe el, nici pe şefii clubului nu i-a interesat, cu toţii au crezut că extrema de odinioară se va putea forma ca mare antrenor la locul de muncă. Uitând, şi ei, şi noi că nu a fost adus la Steaua pentru competenţele profesionale demonstrate la Ceahlăul sau UTA, ci pentru a-l apăra pe patron de furia maselor din tribune. Din acest punct de vedere, trebuie să recunoaştem că misiunea a fost îndeplinită. Clasamentul nici nu mai contează.

Reacţie de lider

Meciul egal dintre Urziceni şi Rapid, cu toate controversele legate de arbitraj, a indicat clar faptul că liderul la zi al clasamentului se teme. Şi ia măsuri în consecinţă. Acolo unde sunt două înfrângeri la rând, ar merge şi a treia. Sau măcar un egal. Urziceniul lui Dan Petrescu oricum nu contează, Bucşaru pare oricum a bate în retragere, deci Rapid trebuie tamponat indirect, înainte de întâlnirea din Cupă împotriva „câinilor“. Iar altă unealtă mai bună decât Augustus (foto) nu există, acesta fiind adevăratul arbitru-barometru ce indică fără greş echipa care deţine puterea în Liga 1.

Aşa poate fi încadrată mişcarea anunţată public prin care Ionuţ Lupescu va negocia cu Mircea Lucescu preluarea echipei naţionale. Dacă tehnicianul va accepta, teribila aşteptare de acum a fanilor se va transforma într-un imens capital de încredere în actuala echipă managerială. „Uite, dom’le, măcar în ceasul al doişpelea şi-au dat seama că nu se mai poate şi l-au adus pe Il Luce”. Dacă seniorul Lucescu va refuza – pe principiul „timpul meu a trecut, îi las pe cei mai tineri” –, din nou şefii FRF vor fi acoperiţi. „Nu vrea să vină, noi am făcut tot ce am putut!”. Şi toată lumea va fi împăcată. Evident, până la următoarea ratare a unui turneu final, adică în 2012. Când din nou numele actualului antrenor al lui Şahtior se va face auzit în tribune.
Situaţia fără speranţă ar fi probabil aceea în care, odată venit la prima reprezentativă, acum sau mai târziu, Mircea Lucescu îşi va da seama că nu va putea să schimbe nimic esenţial. Salvatorul venit la Casa Fotbalului pe calul alb al recunoaşterii internaţionale va fi înghiţit fără să-şi dea seama de o realitate pe care o ştim atât de bine, dar ne iluzionăm că poate fi modificată peste noapte, prin înlocuirea negurosului Piţi cu radiosul Lucescu.

Celor de la Dinamo le trebuie mult talent şi o teribilă vocaţie a eşecului pentru a rata campionatul. Au mai cerut şi în trecut, ca şi în acest sezon, să fie lăsaţi să se pregătească pentru Champions League şi au sfârşit prin a-şi reprograma obiectivul european, dar de data aceasta ar fi totuşi prea mult. Sigur că au jucat cu adevărat fotbal în numai două partide în această ediţie a Ligii I, că nu se pot concentra cu adevărat două meciuri la rând, iar fără intervenţia specifică a şefilor numărul victoriilor s-ar fi redus drastic. Dar „câinii“ au de partea lor cel mai puternic aliat posibil: adversarele fac parcă tot posibilul pentru a nu-i deranja pe oamenii lui Rednic. Sunt momente conjuncturale, precum cele consecutive ultimei runde, când Timişoara „nu visează“, vorba lui Iancu, ci crede de-a dreptul că poate termina în frunte. De-a lungul campionatului, Unirea Urziceni a jucat rolul de ghimpe, dar niciodată şefii lui Dinamo n-au discutat despre o altă contracandidată cu şanse în afara Stelei şi, eventual, a CFR-ului. Cum cazul pare a fi rezolvat de Poliţie în cazul echipei din Ghencea şi de incapacitatea şefilor în situaţia clujenilor, Dinamo se apropie cu fiecare rundă scursă de o victorie la puncte, nu prin KO. De care nu-şi va aminti mai nimeni peste ani, dar care va mângâia depotrivă contul şi orgoliul lui Borcea.

A fost odată o mare echipă

Dacă am avea un pic de umanitate în noi, ar trebui ca spaţiile în care se scrie despre Steaua să fie complet înnegrite, în semn de doliu după ceea ce a fost odată o mare echipă. Înainte de a se recunoaşte învinşi pe teren, steliştii au pierdut ceva infinit mai important: respectul adversarului. Fiecare echipă încearcă să-şi refacă moralul şi să-şi definească profilul imagologic în întâlnirile cu formaţia lui Lăcătuş (foto), pe care aproape că nu mai concep că nu o pot învinge. Nici acum 10 ani, înainte de a se implica Becali, Steaua nu era atât de jos ca imagine publică. Este un aspect care va persista indiferent de locul, oricum mai jos de 3, pe care îl vor ocupa la finalul campionatului.