Dumitru Bucşaru tinde să devină un om providenţial, model de om de afaceri de succes şi investitor degrabă schimbător al regulii jocului din prima divizie doar pentru că refuză expunerea în presă. Antecedentele cu patroni penali de echipe de fotbal transformaţi de gargara perpetuă în vedete TV acoperitoare ale eşecurilor ne-au determinat a dori în primul rând oameni tăcuţi şi abia apoi competenţi la conducerea formaţiilor româneşti. Este de ajuns să ne gândim, de exemplu, la Nicolae Badea, cel mai puţin prezent mediatic dintre cei vinovaţi de eşecul continuu în plan european al lui Dinamo, pentru a sesiza că lipsa de implicare în disputele TV nu este direct proporţională cu o calificare în plan managerial. La fel Săvulescu, Walter şi, parţial, chiar Copos sau Paszkany. Dacă, peste noapte, aceşti oameni ar accepta să ia parte la nesfârşitele talk-show-uri pe teme sportive, este posibil să asistăm la o surprinzătoare schimbare a ierarhiei celor mai slab pregătiţi conducători de cluburi din România. Tăcerea acestora naşte doar monştri ai performanţei sportive, nu şi ai lumii audio-vizuale.

Ştiam despre Florin Prunea că a fost cel mai slab dintre jucătorii de bază ai verii americane a anului 1994. Este atât de elocvent episodul Suedia, încât va fi pomenit, probabil, şi de strănepoţii noştri drept momentul în care am fost pentru ultima oară atât de aproape de o semifinală a Mondialului.

Dar în niciun caz nu ne-am imaginat vreodată că asupra unui jucător important al acelei echipe naţionale va plana suspiciunea blatului. Am fost atât de naivi, de orbi în a găsi alternative pure la conducătorii vechi şi mereu noi ai fotbalului nostru, încât am proiectat măiestria sportivă în planul curăţeniei spirituale. Mare eroare! Am uitat că sunt şi ei oameni, cu viciile şi virtuţile lor, şi că totuşi lucrează într-un mediu atât de toxic încât lipsa contagiunii ar fi fost de domeniul miraculosului. Le-am iertat atâtea pentru că reprezentau singura speranţă. Întâi din punct de vedere moral, apoi profesional.

Trimiterea în judecată a lui Prunea, venind după episodul cu impozitul plătit tardiv de Gică Popescu, zdruncină puternic încrederea şi iluziile pe care le-am avut timp de 15 ani în aceşti oameni. Suntem în punctul în care nu mai putem nici măcar să avem iluzii.

Habar n-am cât este de adevărat episodul accidentului făcut acum 20 de ani de Sabău. Statul ăsta are instituţii, normal ar fi - aiurea! - să ne lămurească. Dar sunt 100% sigur că niciunde într-o lume civilizată un om cu profilul public al fostului optar al echipei naţionale n-ar putea primi lecţii de civilizaţie de la un bişniţar. Nicăieri găleţile de bălegar aruncate din spatele stânii din Pipera nu pot acoperi competenţa tehnică, capacitatea de muncă, inteligenţa şi seriozitatea demonstrate de antrenorul Sabău.

În aceeaşi lume pe care probabil niciodată n-o vom descoperi niciodată aici, ci doar emigrând, un club de talia lui Dinamo nici nu şi-ar pune problema să aleagă între un jucător de glorie şi un mitocan de tribună oficială. Dacă nu să-l angajeze, măcar să-l apere public de aceste dejecţii! Acceptând prin tăcere îndepărtarea lui Sabău, Dinamo a arătat nu doar de ce, de atâţia ani, nu reuşeşte o promovare amărâtă în grupele Ligii Campionilor, ci şi de ce nu-şi va depăşi multă vreme de acum înainte condiţia de breloc al samsarului.

Atunci când declară că “dacă nu era intervenţia DNA pe acest final de campionat, Unirea Urziceni n-ar fi luat niciodată titlul”, preşedintele României capitalizează o parte din simpatia publică revărsată asupra echipei lui Dan Petrescu, dar arată şi că era la curent cu desfăşurarea acţiunii. Deşi afirmă că „la partidele de fotbal nu mai merg de mult pe stadioane, pentru că e prea multă mocirlă”, acelaşi etern şi fascinat şef de stat balcanic arată nu doar că, pentru domnia sa, timpul curge altfel, dar şi că-l interesează ca electoratul să-l vadă cum ia mătura şi făraşul DNA-ului şi curăţă fotbalul nostru.

Anul trecut, la Cluj-Napoca, fusese pregătit, pentru siguranţa maximă, dosarul valiza. Acum, din timp s-a dat linia cu arbitrajele corupte prin lotul Piteşti, iar dinamoviştilor le-a fost anulat unul dintre principalele atu-uri la titlu. Am avea toate motivele să-i mulţumim că ne-a scăpat de jeg, ba chiar să-l şi votăm pentru un nou mandat ca orbeţii, dacă nu ne-am da seama că pe lista câştigătorilor s-au aflat, în 2008, „un cetăţean din Cluj care mi-a trimis o petiţie” şi, în 2009, cel mai puţin expus mediatic dintre prietenii de afaceri de pe orbita prezidenţială.

După cum a arătat în ultimele trei etape, Dinamo n-ar fi meritat nici să rămână în prima ligă. Ce aspiraţii la Champions League? Ce tristeţe că au prins doar Europa League – turul preliminar? Degajând o atmosferă irespirabilă, cei de la Dinamo ne-au arătat cât de mici au fost, de fapt, un întreg sezon, şi cât de bine şi-au ascuns această neputinţă. E meritul purtătorilor de mesaj, şi în primul rând al lui Turcu, că a avut capacitatea de a ne pune tot timpul pe câte o pistă falsă, a aşteptării următorului meci, în care desigur băieţii lui Rednic urmau să rupă norii. Sigur că reuşeau cel mult să-şi rupă vreun muşchi, tendon sau ligament, semn al unei pregătiri perfecte în materie de clubbing.

Dar partea cea mai proastă n-a fost că mass-media şi publicul înghiţeau pe nemestecate gogoşile acţionarilor, dar chiar şi fotbaliştii au crezut că se rezolvă. „Las’ că merge şi aşa. Dacă nu putem noi, sigur o rezolvă nea Cristi”, trebuie să-şi fi spus trupa de chef din Ştefan cel Mare, înainte de asaltul decisiv al încă unui bax de tărie. Şefimea dinamovistă însă îşi merită soarta: dacă tot au fost disperaţi să ajungă în Ligă, înainte de orice, poate ar fi fost bine să-şi angajeze nişte jucători de fotbal, nu nişte alcoolici anonimi.

Craiova mititica
Cu Steaua, cu Vasluiul, în chestiunea licenţei pentru sezonul următor şi a posibilităţii de a nu se putea înscrie în ediţia viitoare a cupelor europene pe motiv de dosar, Craiova şi-a arătat condiţia de echipă mică-mititică. Evident, pentru binele fotbalului nostru şi pentru o bună reprezentare la nivel continental, Craiova a ratat cu eleganţă şi discreţie şansa europeană, mulţumindu-se să se pregătească o vară întreagă, în linişte, pentru ediţia viitoare de campionat. În care, potrivit tradiţiei, va fi declarată cea mai frumoasă şi în formă echipă, dar care reuşeşte fără loc la examenul final al intereselor.

În seara celei mai mari surprize din istoria recentă a fotbalului nostru, personajul mediatic principal a fost patronul echipei care a prins în ultima clipă gloriosul loc 6. Nu stătea să fie arestat, nici nu devenise preşedintele ţării, dar probabil că poporul fierbea să afle ce are de spus. Efectul etichetei puse de presă, oierul de Bruxelles.

Premierea la propriu a trupei lui Petrescu s-a făcut aseară pe fondul unui behăit arogant, strident, de netratat. Să fie clar: echipa lui a jucat cel mai bine în acest an, suportul divin a revenit, este din nou alesul. Ar fi cazul să ne ferim!
Din incapacitatea noastră, ca oameni de media sau simpli consumatori, de a ieşi din această oribilă buclă comportamentală vine forţa echipei din Ghencea. Orice s-ar întâmpla, sistemul verbal de referinţă este prezent, tot timpul gata să apese butonul verde al telefonului mobil. Nu e departe ziua în care din gura sa vom afla prognoza meteo sau chiar instrucţiunile din metrou!

Bruiajul generalizat a reuşit din nou să acopere lucrurile care contează cu adevărat. Nişte băieţi din Bărăgan, care niciodată nu vor avea privilegiul de a fi invitaţi să se pronunţe pe întreaga agendă publică, au reuşit o misiune de europarlamentar român: au pus pe harta Europei un oraş pe ale cărui străzi nu prea ai loc nici să întorci Maybach-ul.

Luni, Borcea s-ar retrage dintre acţionari, iar fratele Negoiţă se încălzeşte pentru schimbare. Marţi, Dinu constată că Rednic cade prea încet pe scări şi-i mai dă un şut în posterior cum n-a prins în timpul carierei de fotbalist. Miercuri, opoziţia marilor glorii intră în joc prin Pârcălab: „Turcu are dreptate. Să plece toţi, în frunte cu el”. Joi, absolut firesc, Lupu plusează într-o notă amuzantă: „Torje e numai bun să pună tablă pe casă”. Vineri, încă se caută antrenor, se vorbeşte de Loţi-încurcă-lume, în timp ce Răducioiu se autopropune: „Sunt disperat să antrenez, simt că pot face ceva în această meserie”. Sâmbătă, ziua a fost liniştită, dar noaptea agitată - probabil găsiţi cronici bambuiste cu dinamovişti în ziarele de scandal de astăzi. Duminică, toată lumea din „Groapă” se pregăteşte pentru o nouă săptămână grea, de muncă pentru Champions League.
E clar, la Dinamo a început reforma. Şi, pe alocuri, chiar s-a terminat.

La prima vedere, cu greu se poate alege între Steaua şi Rapid pentru un loc în Europa League. Găsim acelaşi haos organizatoric, acelaşi tip de permutare continuă pe banca tehnică, aceeaşi acută lipsă a finanţării, aceleaşi decizii bizare ale patronului şi aceleaşi gafe în materie de jucători. Două formaţii egale la capitolul sportiv, pentru care trebuie aplicate criterii de diferenţiere din altă categorie. Poate mai subiectivă, dar în spiritul fair-playului promovat de UEFA. Astfel, din perspectiva capacităţii de a gestiona înfrângerile, relaţia cu suporterii şi prezenţa mediatică, Rapid a dovedit parcă în această ediţie de campionat mai multă eleganţă. Giuleştenii nu au apetenţa de a se face de râs a oamenilor din Ghencea. Parcă ceva din genomul lor le spune în anumite momente că este cazul să se oprească. Practic, niciun scandal vişiniu, nici măcar disputa Copos-Taher, nu a atins paroxismul, aşa cum s-a întâmplat la Steaua chiar şi atunci când miza era abia vizibilă. Din această perspectivă, o calificare a Rapidului în Europa League poate n-ar aduce beneficii majore în plan sportiv, dar ar asigura o atmosferă mai puţin poluată decât dacă steliştii ar primi din nou viza fotbalistică europeană.  

Mititelu cel sincer
Dacă nu era echipa lui, ar fi spus că meciul cu Steaua a fost blat. Aşa, ne putem gândi că a fost, dar nu ne-o spune? Sigur că nu. Avem o ligă preacurată, în care clasamentul se stabileştte doar pe teren. Desigur, terenul acela pentru care licenţa se obţine greu, după decizii contrare ale diverselor comisii. De parcă miriştea oltenească de astăzi poate deveni peste noapte vreun Camp Nou. După cum nici echipa atât de promiţătoare a Craiovei din prima parte a returului nu se poate transforma în ultimele 30 de minute ale partidei din Ghencea într-o trupă atât de dezorientată, ci cel mult într-una ascultătoare de sfaturile anti-europene ale patronului.