Probabil că nu există un subiect mai steril decât cel legat de locul de unde va veni campioana României în viitorul sezon: Bucureşti sau provincie?

Mai deştept decât toate promoţiile de la Harvard la un loc, domnul Dragomir este sigur că noua campioană nu va veni din Capitală. Dar cum nu toţi suntem absolvenţi ai Şcolii de Oracolie din Bălceşti, nu putem nici să-l contrazicem, nici să-i dăm dreptate.

Am putea cel mult să-l acuzăm că se antepronunţă într-un subiect în care, ca şef al LPF, este parte!
Pe fond, discuţia nu prea are sens. Noua campioană poate să vină şi de pe teritoriul românesc alocat pe Marte, iar în Europa League să înscriem formaţii de pe Venus şi Saturn, important va fi să reuşim ceva performanţe europene.

Asta ar fi miza, desigur, într-o lume normală. În orizontul mioritic imediat, câştigarea titlului de campioană poate fi afacerea anului de criză 2010: cu investiţii bine plasate în 34 de etape, se poate scoate un profit de cel puţin 10 milioane de euro. Garantat!

Veţi vedea: afacerea Champions League în România va fi la fel de profitabilă ca un business cu statul.

Mai ciudată decât apariţia din Cancan a mijlocaşului stelist este prezenţa sa, ieri după-amiază, la OTV. Văzându-l, orice om suspect de a fi posedat suflet la un anumit moment al vieţii sale ar fi tresărit. De milă. Aveau în faţă un bărbat de 27 de ani pregătit să dea ultimul voleu şansei de a fi un fotbalist important. Nu vom afla niciodată cât este vina lui în toate întâmplările extra-fotbalistice pe care le-a trăit.

 Dar cu siguranţă putem cuantifica rolul anturajului, vinovat de a fi ruinat nu doar cariera lui Pleşan, ci atâtea alte destine profesionale ce păreau promiţătoare la un moment dat. Impresari, căscători de gură, jurnalişti-bodyguarzi, băgători de seamă şi tovarăşi ai pierzaniei se grupează în jurul fiecărui jucător tânăr care semnează un contract pe bani buni. Torje e deja un clasic al genului, iar Tănase de la Piteşti se anunţă o mare speranţă a colateralelor fotbalului. Odată deveniţi victime, paraziţii din jurul lui se vor împrăştia precum fundaşii nemţi la celebrul gol al lui Pleşan din amicalul naţionalei de pe Giuleşti, plasându-se de partea celor care dau lecţii de viaţă.

E de înţeles ca suporterii să nu mai aibă răbdare şi să caute peste rând certitudini, chiar înainte de a se consuma măcar câteva etape de campionat. Mai avem însă de aşteptat până la a avea o imagine clară despre schimbările pe care Bergodi şi Bonetti le impun la primele două echipe ale Capitalei. Dar vestea cea mai tristă, în primul rând pentru cei doi, abia urmează: experienţa anilor anteriori în materie de răbdare managerială arată că este foarte posibil să nu asistăm la materializarea în rezultate - bune sau rele - a ideilor aduse de cei doi tehnicieni. Înainte de orice analiză a tehnicienilor, presa ultimilor ani s-a ocupat cu psihanaliza finanţatorilor, rezultatele astfel obţinute relativizând acum orice încercare de predicţie pur sportivă.
Întinerirea lotului Stelei, forţată şi de căderea pieţei imobiliare, renunţarea la Nicoliţă sau la brigada N&D, intenţia de a impune un 4-3-3 la Dinamo şi celelalte măsuri tehnicotactice luate de noile staff-uri tehnice din Ghencea şi „Ştefan cel Mare” ar trebui să conteze dacă nu ar fi atât de proaspete crizele de nervi de la loje, mai mult sau mai puţin justificate de rezultate.

În tristeţea de afacerist prins în menghina crizei financiare, fanul doamnei Shakira îşi imaginează că există cu adevărat pentru poporul dinamovist din toate timpurile. Şi mai mult decât atât. Crede că, dacă ar face pustiul de rău al plecării din „Groapă”, clubul s-ar desfiinţa. Uite aşa, un întreg imperiu sportiv s-ar putea împiedica de un ciot al istoriei, de unde este subînţeleasă şi recunoştinţa pe care fanii lui Dinamo ar trebui să i-o poarte. Desigur, alături de încrederea că va reuşi în sezonul viitor ceea ce a ratat cu atâta artă acum două luni, împotriva oricăror aşteptări.

Borcea iubeşte Dinamo, dar mai mult iubeşte afacerea cu acelaşi nume! Una care ani la rând i-a adus notorietate, influenţă şi bani şi pe care, asemenea deal-urilor imobiliare, a supralicitat-o. Se plânge acum că s-a împrumutat de la bănci anul trecut, în speranţa unui viitor fericit, care desigur că trebuia să vină de la sine, nu ca urmare a unei construcţii solide, pas cu pas. Să nu-l plângem pe Borcea, oricât de multe pastile de distonocalm ar lua într-o noapte. Aşa cum a învins tranziţia, nu avem niciun motiv să nu credem că va supravieţui şi crizei financiare mondiale şi celei sportive de la Dinamo!

Dintr-un singur şut, care în loc de minge a lovit picioarele unui nefericit din Budapesta, Kapetanos ne-a demonstrat că este mai balcanic decât toţi jucătorii Stelei la un loc. Nici exilaţii Pleşan, Lovin sau Dayro n-au ţinut să prejudicieze atât de mult imaginea clubului precum omul căruia tocmai i se confirmase că va câştiga pentru încă un sezon câte 20.000 euro pe lună.

Doar aparent este un gest inexplicabil. Este atât de simplu, încât putem detecta chiar originea acestui demers demn de Rupe-Oase-În-Serie: propria mediocritate. Dacă am avea chef, răbdare şi am cunoaşte limba greacă, sunt sigur că am mai găsi în cariera atacantului şi alte fapte de aceeaşi factură. Gestul de joi seară nu putea veni din senin.

Şi dacă tot s-a cerut afară, poate că ar fi bine ca Bergodi să-i facă pe plac lui Kapetanos şi să insiste şi la meciurile următoare cu formula de atac Surdu - Stancu. Ar câştiga nu numai viteză de joc, dar ar scădea mai mult şi riscul de invazie a prostiei în stare pură pe gazonul din Ghencea.

Cu adevărat, în fotbalul european.

Steaua a reuşit să strângă sâmbătă seară abia 4.000 de oameni în tribune, pe care probabil, la ieşire, cei de pe Salvare i-au controlat pentru a vedea dacă nu cumva suferă de muţenie cronică. Nu sunt de condamnat - la urma-urmei cum să mai reacţioneze, fie şi prin eliberarea de înjurături la adresa patronatului?

Echipa a ajuns atât de jos încât nu se mai bucură nici măcar de respectul, ce să mai vorbim de susţinerea!, fanilor. Este un punct din care prăbuşirea totală – a se citi eliminarea în faţa lui Ujpest – se vede mai bine decât renaşterea. Şi geniu să fie Bergodi, nu ar avea cum să scoată altceva din acelaşi lot care stă la originea eşecului din sezonului anterior.

Judecată valabilă şi pentru relaţia dintre Bonetti şi Dinamo. Doar un exemplu elocvent pentru modul în care este privit fotbalul nostru: în ediţia de sâmbătă a L’Equipe, în cronica de un sfert de pagină a amicalului OM - Dinamo, numele echipei noastre apare în numai trei locuri (în supratitlu, în prima frază şi la caseta tehnică), lotul „câinilor” nu este menţionat în caseta jocului, ci numai marcatorul Dănciulescu, iar singura referire la jocul celor din „Ştefan cel Mare” a fost „deloc convingător”.

Degeaba se plânge acum preşedintele FRF că Guvernul Boc aduce spectrul falimentului în Casa Fotbalului. Trebuia să ia în calcul varianta asta şi cu câteva luni în urmă, când marele om de stat s-a autoinvitat la unul dintre antrenamentele echipei naţionale. Şi a şi întârziat vreo oră. În loc să-l ţină pe la porţile bazei de la Săftica, stafful federal şi-a îndeplinit până la capăt misiunea de credibilizare a domnului devenit peste noapte prim-ministru al ţării. Poporul trebuia să-l cunoască şi altfel decât (prin prisma????) vocaţiei de trompetist, iar cea mai bună trambulină media era prima reprezentativă de fotbal. Schema clasică. Este doar un episod – cu siguranţă nu va rămâne ultimul – din seria complicităţii dintre oamenii politici şi cei din sport. După 20 de ani, asistăm neputincioşi la perpetuarea tipului comunist de relaţie dintre decidenţii din sport şi cei politici. Sportivii sunt excepţionali doar atunci când zâmbesc în aceeaşi poză cu politicienii care-şi fac altfel un scop în sine din nimicirea financiară a activităţii sportive.

Declarând că Nicolo Napoli este „un măgar şi un sicilian împuţit”, domnul Walter nu face decât să-şi proclame incapacitatea managerială. Cât era în turma acţionariatului de groază de la Dinamo, nu era atât de vizibilă propria lipsă de pricepere într-ale fotbalului. Mai vocalii Borcea, Turcu şi Badea i-au luat constant prim-planul. Acum, rămas singur la Universitatea Cluj, a semnat un contract cu un om care, dacă rămânea la „U”, ne-ar fi fost prezentat de acelaşi domn Walter drept „un profesionist şi un antrenor de top”.

Semnând pentru clujeni, cu gândul de a obţine mai mult din negocierile cu FC Braşov, domnul Napoli reuşeşte să-l confirme atât de Florian Walter, cât şi pe fostul angajator Mititelu. Grea misiune! Într-o lume normală, n-ar fi nevoie de nevrozele celor doi patroni pentru a nu mai avea încredere în tehnician. Cum să crezi, patron al Braşovului, că poţi face treabă cu unul care nu vine cu sufletul la muncă, ci cu portofelul la casierie?

Nu în ultimul rând, deturnându-l pe Napoli din drumul spre Cluj, Dinu Gheorghe confirmă încă o dată că a rămas una dintre găinile din acvariul Ligii I.

Şi continuarea cât se poate de adevărată, cel puţin pentru Constanţa şi Galaţi: cel mai tare din oraş! Avem suficiente date să credem că vom spune acelaşi lucru peste un timp şi despre Iaşi, conturând astfel profilul unui antrenor care a performat cu adevărat fără ca majoritatea oamenilor să-şi dea seama. Munca lui este pe cât de sănătoasă, pe atât de eficientă şi mai deloc înconjurată de glamour-ul care poleieşte destinul altor tehnicieni mult mai slabi.

Ghinionul lui Grigoraş, pe lângă cel de a munci într-un sistem condus după alte criterii decât cele ale calităţii, este că n-a avut încă suficient timp şi nici expunere media pentru a deveni un antistar. Inclusiv ştirea unică în peisajul ultimilor zece ani cu suporterii gălăţeni care plângeau, implorându-l să nu plece, a trecut aproape neobservată. Dacă în locul său ar fi fost Rednic, Lăcătuş, Hizo, iar în locul Oţelului, Dinamo, Steaua sau Rapid, am fi asistat nu doar la naşterea unei ştiri de televiziune, ci la o încercare de canonizare a respectivului antrenor. Cum Grigoraş nu are vocaţie de înger salvator, ci doar de antrenor de fotbal bine pregătit, probabil îi vom rezerva şi pe viitor doar ştiri pe coloană. Şi, din când în când, câte un editorial pe care nu-l va reţine nimeni în afară de cel în cauză.