Dacă nu-l mai recunoaşteţi pe omul care ştia exact cum stă treaba la Steaua, indiferent de context, nu vă faceţi probleme. Nu voi, ci patronul Stelei se află într-o schimbare pe care probabil că n-o doreşte şi nici n-o conştientizează.
De câteva săptămâni, Becali este într-o ambiguitate imagologică aproape continuă, în care a intrat din disperare financiară şi neatenţie şi de care nu reuşeşte să scape. Ba vrea jucători tineri în echipă, ba ar transfera „un superfotbalist de 7-8 milioane”. Dar iarăşi dilemă: cine să aducă vedeta respectivă în Ghencea, în cine să aibă încredere? Nu prea este nimeni capabil pe piaţă, recunoaşte că nu se pricepe la fotbalişti, de verii impresari nici nu aduce vorba. Apoi, Argăseală şi Mache, autorii transferurilor ratate din vara asta, şi-au topit capitalul de încredere al şefului suprem. Dar staţi! Parcă situaţia nu e chiar atât de clară: „Mai bou de 100 de ori sunt eu pentru că am dat un milion jumate pe Szekely, ei măcar i-au luat p-ăia gratis!”.
Acestea sunt primele semne ale şefului autoritar care începe să piardă controlul. Din cauza crizei financiare, Becali i-a cerut lui Bergodi o echipă întinerită şi n-are ce face: în ciuda orgoliului gonflat, trebuie să accepte că italianul s-a achitat până acum de sarcini, chiar dacă rezultatele obţinute sunt mai degrabă modeste. N-a dorit, ca în cazul lui Hagi, Lăcătuş sau Dorinel, rezultate excepţionale, demne de un Războinic al nocturnei, pentru a-şi permite să intervină brutal chiar în componenţa echipei. Dar a căzut în cea mai a dracului capcană, a delegării competenţei către un om chiar priceput.

În dimineaţa asta, pe pista şi pe terenul Stadionului Olimpic din Berlin continuă activitatea, deşi CM de atletism 2009 tocmai s-a terminat. Tribunele sunt goale, dar nu e nicio problemă. Nu s-au vândut bilete pentru această competiţie. Tabloul este unul obişnuit pentru berlinezi. Nu doar pentru vara asta, ci indiferent de anotimp, în ultimii ani. Templul sportului de performanţă se deschide câteva ore pe zi oamenilor simpli. Dotaţi nu cu aparate foto, rucsace şi hărţi turistice, ci cu echipament sportiv şi voinţă.

În grupuri de lucru, conduşi de antrenori federali de atletism retraşi la pensie, dar nu şi în uitare, trec de la cursele pe distanţe scurte la săriturile în lungime, şi de la cele de anduranţă la aruncarea discului. Fiecare participant a putut să-şi aleagă sporturile preferate la înscrierea în program, iar timp de câteva luni participă la antrenamente specifice, adaptate fiecăruia. Proiectul este derulat de Comitetul Olimpic şi de Casa de Asigurări de Sănătate din Germania şi are ca obiectiv lupta cu sedentarismul cronic şi consecinţa acestuia, obezitatea.

La finele programului de antrenament, se organizează campionate ale oamenilor simpli, se stabilesc ierarhii, iar cei mai performanţi primesc premii constând în aparatură electrocasnică sau reduceri ale poliţelor de asigurare medicală. Sigur că, în urma acestui demers, nu se vor selecta viitori campioni olimpici, ci ceva măcar la fel de important: oameni mai sănătoşi. În stare să sprijine pe umerii lor din baza piramidei performanţei sportive rezultatele excepţionale obţinute tot la Berlin de Usain Bolt.

Nici măcar interdicţia de a juca vreo trei ani în Europa nu va stăvili valul de huliganism înălţat în ultimii ani pe stadioanele din România. Nu doar la Dinamo, ci în toată ţara.

Boala e prea veche, iar timpul curabilităţii a expirat demult. Stadioanele se află sub ocupaţia forţelor retardate de ani buni, iar complicitatea noastră, a celor de pe orbita fenomenului, nu face decât să hrănească acest cancer. Ne temem să le spunem invadatorilor gazonului că sunt nişte decerebraţi penibili pentru care închisoarea ar fi doar un dulce alint, pentru ca nu cumva să primim înjurături la rubrica de comentarii pe Internet, vreun rest de pară la masa presei sau vreun lanţ prietenesc peste picioare.

Fotbalul românesc se asociază din ce în ce mai puternic cu imaginea acestor tembeli, definind din păcate doar epifenomenul (scuzaţi-mă, imbecililor, pentru termen, textul oricum nu vi se adresează!) stării generale din societate. Atunci când discursul public la cel mai înalt nivel al statului se înscrie pe axa găozar-ţigancă împuţită, când filosofii devin banali bodyguarzi prezidenţiali, iar oiţele roz ocupă fotolii ministeriale, nu putem aştepta de la oamenii peluzelor altceva decât un grohăit prelung, o dărâmare a gardului şi invadarea dreptunghiului verde. Da, spaţiul despre care încă mai credeam că ne aparţine, măcar un pic, şi nouă.

Dacă asta înseamnă să fii suporter, mai bine jucăm cu tribunele goale sau, mai bine, fără tribune. Direct pe maidan.

Natura a inventat deja totul, oamenilor nu le rămâne decât să înţeleagă creaţia sa. Scrierea sau citirea acestui adevăr, fundamental pentru înţelegerea cursei de 100 m plat bărbaţi de la CM de atletism de la Berlin, durează ceva mai puţin de 9 secunde şi 58 de sutimi. Va trebui să ne antrenăm foarte bine în ale scrisului şi cititului pentru a ţine pasul cu dinamica extraordinară a lui Usain Bolt. Doar ne-a avertizat că se va opri din performat abia la limita a 9 secunde şi 40 de sutimi.

Coborâţi la loc sprâncenele mirării şi lăsaţi bărbia liberă de atingerea dubiului: nu este nimic necurat în performanţa jamaicanului de 22 de ani! O spune preşedintele Federaţiei Franceze de Atletism: „Îl ştiu de la 14 ani, încă de atunci era ieşit din comun”.

Evoluţia tehnologică din ultimele decenii constituie fundamentul revoluţiei din IT, mass-media, industria auto şi atâtea alte domenii. Inevitabil, a atins sportul: de exemplu, în toate probele de nataţie, în ultimii ani, s-au bătut recorduri peste recorduri, după introducerea de acum celebrelor costume.

În atletism, procentajul este de numai 25%, din punctul de vedere al performanţelor obţinute în ultimii 15 ani, dar trendul este evident. Cum? Pe fondul apariţiei noilor generaţii de pantofi de sport, a modelelor de piste care redistribuie forţa cinetică spre atleţi, a antrenamentelor bazate din ce în ce mai mult pe o cunoaştere mai profundă a fiziologiei musculare şi a unei recuperări după efort mai rapide şi mai complete.

Peste toate aceste detalii materiale, aflate la îndemâna tuturor sportivilor, se află setarea mentală a sportivului jamaican, care l-a făcut pe sociologul Christophe Brissonneau să afirme că „dincolo de performanţa sportivă în sine, Usain Bolt pune în discuţie o chestiune filosofică: omul este finit sau infinit?”.

După ce i-au lăsat Timişoarei pe Sabău şi şansa nesperată de a juca în grupele Ligii Campionilor, fraţii Becali încearcă să-i dea încă o lovitură lui Dinamo, lucrându-l pe Bonetti şi agitând spectrul venirii lui Bakero.

Nu ne facem iluzii: nu va fi pentru ultima dată când fraţii vor dinamita o construcţie - bună sau rea, dar cu siguranţă în stare incipientă - pornită în Şoseaua Ştefan cel Mare de cineva exterior grupului lor de interese. Caracterul lui Giovani justifică acest mod de acţiune şi nu lasă loc pentru posibile evoluţii în sensul normalităţii. De fapt, nu de la el trebuie să aşteptăm o conduită fairplay, ci de la acei domni care se revendică drept acţionari-salvatori ai lui Dinamo.
Devine aproape retorică întrebarea: cum dracu de pot fraţii Becali să facă aproape tot ce vor la club, cum de Borcea, Badea sau generalii nu au curajul de a-i trimite de la loje în galerie sau mai jos? Să conteze atât de mult capacitatea acestora de a vrăji transferuri profitabile în primul rând pe persoană fizică de acţionar, şi abia apoi şi doar dacă mai rămân ceva rămăşiţe, pentru entitatea juridică Dinamo?

 N-or fi avut dinamoviştii mari performanţe europene bine plătite în ultimii 20 de ani, dar cu siguranţă din “Groapă” au plecat pe filiera fraţilor vagoane de fotbalişti, mai mult sau mai puţin “vopsiţi” de gargara impresarilor. În această dinamică profitabilă a forţei de muncă spre toate zările stă puterea fraţilor de a implica numele clubului în afacerea Bakero. Un business care, până una-alta, nu aduce decât prejudicii.

Dacă, prin foaia de convocare, reprezentanţii FRF ar fi transmis la Firenze date despre o campanie de strângere de fonduri pentru ajutarea Briliantului falimentar, Mutu ar fi venit la Budapesta pe jos, cu termometrul sub braţ şi aruncând viruşi gripali şi paragripali în toate cele 4 zări.

Aşa, doar pentru un amical anonim împotriva ungurilor, boala nu poate fi învinsă. A apărut subit şi probabil va dispărea la fel de neaşteptat, pe marţi, la fix pentru reintegrarea în programul de pregătire al italienilor. Cu sau fără Mutu? Acesta, nu calificarea la turneul final, este adevăratul pariu al mandatului de selecţioner al lui Răzvan. N-are cum să-i convină permanentul joc de glezne al atacantului atunci când vine vorba despre prezentarea la lot, dar se menţine încă, la nivel declarativ, în zona avertismentelor neutre: “Trebuie să fim atenţi la campionatul intern şi la cele externe pentru ca astfel de absenţe să nu ne influenţeze”. Un mesaj subtil, pentru cunoscători.

În cazul destul de probabil al perpetuării atitudinii de nepăsare a lui Mutu faţă de “naţională”, Lucescu junior va fi obligat să anunţe ceea ce Iordănescu sau Piţurcă au gândit, dar n-au avut suficient curaj pentru a acţiona: renunţarea la Mutu. Să nu ne facem că nu pricepem: înainte de a avea o problemă sportivă, naţionala suferă la capitolul atitudine. Şi ar fi trist ca acea campanie publicitară a noului sponsor al tricolorilor să producă doar o schimbare de faţadă, nu şi una a năravului.

Cedându-l pe Goian la Palermo, Steaua renunţă de bunăvoie şi nesilită de nimeni la orice şansă de a lua campionatul în acest an. Sigur, exceptând situaţia în care nu vor fi aduşi în centrul defensivei Terry şi Carvalho. În plus, cu mai puţin sprijin din partea arbitrilor şi cu o concentrare mai mare a adversarilor din play-off-ul pentru Europa League, irlandezii de la St. Patrick’s, sezonul european s-ar putea închide prematur în Ghencea.
Încă de pe vremea lui Olăroiu, defensiva a fost nu cel mai important, ci singurul compartiment de valoare al echipei. Dacă a reuşit să scoată capul în Europa şi nu s-a prăbuşit de tot în precedentul sezon, este în primul rând meritul blocului defensiv. Format în principal din Goian, Ghionea, Ogăraru şi Rădoi. Trei dintre ei sunt deja istorie pentru stelişti, iar fostul gălăţean a părut, în timpul returului cu Motherwell, că se gândeşte exclusiv la plecare.
Reforma de la nivelul lotului roş-albaştrilor, momentan reuşită pe faza de atac, ar putea eşua rapid la nivelul apărării, dacă aceasta va fi lăsată pe mâna neexperimentaţilor Ninu şi Tudose sau a unor jucători consideraţi expiraţi de ani buni chiar de patronat, ca Baciu, Rada sau Petre Marin.
Astfel, încă de joi seara, din Scoţia, Steaua a arătat ca o construcţie a Meşterului Manole: ce construia în atac Stancu se anula în faza imediat următoare prin contribuţia fundaşilor de conjunctură ai lui Bergodi.
Gigi, pentru binele echipei, te laşi zidit?

Decizia TAS în cazul Mutu aduce finalul logic al unei cariere impresionante în plan mediatic, dar mediocră în plan sportiv. Dintr-un singur motiv Mutu a existat pentru noi în ultimii ani: Hagi, Popescu, Petrescu, Ilie Dumitrescu sau Adi Ilie au fost învinşi de vârstă, iar naţionala trebuia lăsată pe mâna unui cuiva. Nu a celui mai bun, ci a celui mai tupeist. E şi vina noastră: fără a studia cu atenţie structura umană, am pus în cârca lui Mutu responsabilităţile clasice ale unui lider. Am aflat târziu că doar 7% dintre oameni au bagajul genetic necesar pentru a lua decizii. Restul oamenilor, dintre care face parte şi aşa-numitul Briliant, au două posibilităţi: fie nu iau decizii, fie, presaţi de mediu, le iau şi plătesc pentru ele toată viaţa. Între aceste două posibilităţi s-a scurs până acum viaţa profesională şi cea personală a internaţionalului român. N-a avut reacţie în momente esenţiale (transferul la Inter, marile meciuri ale naţionalei, penalty-ul cu Italia de la Euro 2008) şi a luat cele mai proaste decizii posibile în chestiuni doar aparent colaterale activităţii de sportiv (divorţul de Alexandra, scandalul cocaina, apropierea de Nicu Gheară). Amenda ce urmează a fi plătită lui Chelsea reprezintă numai forma măsurabilă a decontului pe care Mutu este obligat să-l facă în faţa unui sport pe care repetat l-a tras în piept şi pe nas.