Deşi activează de atâta timp în fotbal, Borcea pare că-l trăieşte degeaba. Nu reuşeşte să priceapă mai nimic din profunzimile acestui sport. Nu ştie să câştige - bine, în acest caz l-a ajutat şi eterna obsesie Champions League! -, dar nu-şi găseşte resurse nici pentru a reacţiona cu decenţă atunci când pierde. O înfrângere de parcurs, poate firească, în faţa Mediaşului, a fost transformată de Borcea într-o chestiune vitală. Eşecul ca stare bazală la Dinamo vine tocmai din managementul defectuos al eustresului şi al distresului. Starea de echilibru n-are cum să persiste în Şoseaua Ştefan Cel Mare, pentru că pur şi simplu nu există. Şefii „câinilor”, în frunte cu Borcea, au un ton coleric indiferent de subiect, încercând parcă să ajungă la excelenţa??? în tulburare marca Becali. Se simt datori nu doar să vorbească, ci să calce pe cineva în picioare atunci când lucrurile nu merg bine la echipă.

Fluviul nemulţumirii s-a îndreptat spre Bonetti pe la începutul sezonului, au urmat la rând jucătorii, adesea s-au intersectat şi fanii, pentru ca acum să se revină la eterna şi fascinanta temă a arbitrilor care prigonesc marea campioană a jocurilor din spatele scenei. Se cere eliminarea din arbitraj a lui Kovacs folosindu-se argumentul Lajos, ceea ce nu face trimitere spre nevoia de curăţenie, ci spre a fura în direcţia corectă! Fericirea lui Borcea stă probabil doar în capacitatea de a deţine controlul absolut asupra arbitrajului.

Pentru Iulian Apostol există şi alte lucruri mai importante decât fotbalul, după cum am aflat recent dintr-un interviu. Vă imaginaţi cum ar arăta meciurile noastre dacă mai mulţi fotbalişti ar trata meseria atât de profesionist şi lipsit de falsă determinare, încât nu s-ar raporta la ea ca la o chestiune de viaţă?

Pentru Andrei Cristea, verbul „a juca” se încăpăţânează să se conjuge la trecut, prezent, dar mai ales la viitor. Băiatul ăsta are o capacitate de regenerare individuală care e posibil să-l aducă în atenţia marilor centre de cercetare a prospeţimii veşnice.

Pentru Gabi Torje, însă, abia prezentul începe să se coaguleze.

Nici Iulian, nici Andrei, nici Gabi nu vor fi vreodată un Hagi. Nici măcar un Adrian Ilie sau Panduru. Dar sunt genul care fac, din când în când, treaba să meargă. Dacă Liga lui Mitică se mai decuplează uneori de la aparatele de respiraţie artificială, este meritul acestor jucători de care, peste decenii, probabil îşi vor aminti doar prietenii de familie şi pasionaţii de statistică.

Relaxarea şi insistenţa celor trei nu sunt însă suficiente pentru a schimba cu adevărat ceva în peisajul fotbalului nostru. Prin execuţii excepţionale, aceştia pot, cel mult, cum s-a întâmplat şi aseară la Dinamo - Unirea, să mute atenţia de la criza de identitate prin care trecem la nivelul echipelor de club şi să creioneze un orizont pe care, sinceri să fim, nu-l vom atinge niciodată.

În triunghiul demenţei Becali-Bergodi-Stoichiţă, Basarab Panduru s-a ascuns în unghiul atât de obtuz al lipsei de personalitate. Răcnitorul din televizor a devenit la contactul cu buzunarul lui Becali un banal breloc numai bun de învârtit în loja patronală. Refuzul de a prelua Steaua îl pune pe fostul decar într-o postură mai penibilă decât dacă ar fi încalcat promisiunea pe care oricum nimeni nu-l pusese s-o facă. Pentru un om care a apucat pe calea antrenoratului, postura de simplu membru din Marea Atârnare Naţională din Ghencea trebuie să-i provoace angoase profesionale, nu liniştea fugii de răspundere. Dacă nu s-a băgat acum ca principal la Steaua, atunci de ce a mai venit lângă echipă? Ca să-i ofere, ca atâţia foşti mari jucători, capital de imagine şi soluţii discutabile pentru banca tehnică stăpânului de sclavi Becali?

Dacă tot „mănâncă pământul” fotbaliştii lui Dinamo de câte ori văd bani în vestiar înainte de meciuri, Borcea ar face bine să-şi ţină obiceiul înaintea fiecărei partide. Ochiul dracului este evident cel mai bun stimul al performanţei „câinilor” şi, atunci, de unde atâta lipsă de profesionalism din partea conducerii? Poate din criza imobiliară?

Pasul următor, dedus logic din primul: după zbateri intense, Dinamo a identificat cauza lipsei cronice de performanţă, iar de acum doar disponibilitatea de a plăti a unor oameni obişnuiţi mai mult să încaseze va duce la declanşarea reflexului pavlovian caşcaval-victorie. Da, în acest sens, nu invers, cum ar fi normal, dar evident atipic pentru o echipă de asistaţi social pe terenul de fotbal, cum este Dinamo de acum.

Poate părea simplu algoritmul „bani la vedere contra goluri”, dar în sine reprezintă treapta cea mai de jos a degradării din interiorul unei societăţi. Iar diagnosticianul precis de acum este responsabilul de ieri în materie de pervertire a atmosferei de performanţă. Dinamo cel de acum tinde să devină încă mai odios ca entitate decât cel din urmă cu 20 de ani! A strâns în jur atâţia mercenari, profitori, atârnători şi doritori de a se înscrie într-una din primele trei categorii, încât ieşirea din spirala profitului imediat indiferent de efort practic nu mai există.

Chiar dacă discursul public include termeni precum ataşament, istorie, iubire roş-albă, faptele indică înscrierea lui Dinamo pe termen lung în grupul celor fără de mamă, tată şi suflet, dar cu conturile uneori pline.

Dacă Piţurcă ar fi fost pe banca naţionalei la meciul de la Paris, toate televiziunile ar fi dedicat fluvii de ediţii speciale întru decapitare şi n-ar fi fost ieşit din comun ca Băsescu să-i ceară lui Satana să meargă la ţepe, în Piaţa Victoriei.
Cum selecţioner este Răzvan Lucescu, mass-media s-a înscris cuminte pe axa Mutu - Surdu. Puţine critici, speranţe la greu şi chiar discursuri extatice despre marea performanţă de pe „Stade de France”.

Înţeleg sprijinul de care are nevoie încă noul selecţioner şi sunt de partea sa în efortul nu de reconstrucţie, ci de creare a unui nou ciclu de performanţă la prima reprezentativă. Îi înţeleg greutăţile, cam aceleaşi de pe vremea lui Piţurcă, dominate de aria redusă de selecţie. Apreciez curajul de a-i promova pe Roman şi Apostol, de a-i redescoperi pe Ghioane şi Coman şi de a-i redefini pe Maftei şi Mara. Îl felicit pentru norocul avut la Paris, pentru deschiderea fără precedent faţă de mass-media, dar mai ales pentru strălucita idee de a ataca, atât cât am făcut-o, în spatele unui Evra fascinat de ofensivă. De aici a pornit, de altfel, şi autogolul lui Escude.

Dar de la aceste câştiguri evidente şi până la a vedea în remiza tristă cu francezii mugurele din care va germina o nouă generaţie de aur este o cale lungă şi sigură doar pentru Dinu Vamă. Dacă tot vorbesc despre nevoia de renaştere a tricolorilor, ar fi bine ca lăudacii de profesie din, de, de sub şi de alături de fotbalul nostru să fie ceva mai lucizi şi să aştepte, de exemplu, să şutăm la poartă înainte de a marca, nu după, ca la Paris.

Michel Hidalgo, antrenorul cu care naţionala Franţei a luat titlul european în 1984, se întreabă în France Football de ce Domenech preferă formula cu doi mijlocaşi defensivi. „De cine ne temem? România şi Serbia nu sunt la nivelul nostru!”, spune domnul Hidalgo, care vede într-o abordare ofensivă singura cale de împăcare dintre echipă şi public.

Momentul este delicat, iar Domenech, că le place sau nu francezilor, are sarcina de a schimba generaţiile. Nota bene, în Feroe, Franţa a jucat pentru prima dată fără a avea pe teren vreun jucător din marea echipă care lua titlul mondial în 1998, ceea ce l-a făcut pe Alou Diarra să declare că „victoria a fost extrem de importantă pentru viitorul nostru”.

În mult mai micul Paris, în lipsa unor oameni competenţi care să se pronunţe la obiect asupra problemelor primei reprezentative, liderul de opinie al opoziţiei a fost Borcea. Doar că el avea numai interese, nicidecum o viziune despre noua atitudine de la echipa naţională. Îl interesa doar să-l vândă pe Marius Niculae, nu să aducă lotului plusvaloare, aport la rezultate pozitive şi, implicit, apropierea de fani. De fapt, pentru prima oară în ultimii 20 de ani un meci cu magnitudinea unei dispute cu vicecampioana mondială nu mai trezeşte pasiunea şi emoţia de altădată. Cum să avem resurse interioare pentru a aprecia o victorie în faţa pescarilor?!

Câtă vreme ne vom comporta, la toate nivelurile, de parcă am fi contat vreodată cu adevărat la nivel de echipă naţională, nu ne putem aştepta decât la victorii conjucturale şi înfrângeri de bază.

Atunci când preşedinta Cristina Fernandez de Kirchner a fluturat tricoul în culorile naţionalei argentiniene pe spatele căruia scria „Cristina”, la finalul conferinţei de presă prin care asigura reluarea la timp a Apertura, a fost clar că în America de Sud viaţa bate telenovela. O afacere privată, cum este campionatul intern de fotbal, fusese salvată de la faliment prin intervenţia discutabilă a statului argentinian, de parcă în joc era soarta sistemului bancar!

Exemplul anterior poziţionează zona sud-americană drept un teritoriu în care lumea trăieşte în primul rând pentru fotbal. Mizele sunt uriaşe, dar nu în sensul pragmatic pe care îl ştim noi, europenii, iar pentru câştigul de orgoliu, nu neapărat din teren, sunt folosite toate armele.

Un derby Argentina - Brazilia  determină coborârea din Olimpul fotbalului a unor zeităţi precum Pele sau Maradona, prinse acum într-o dispută cât se poate de pământeană. Să recunoaştem: nivelul dialogului îi face să roşească de invidie chiar pe marii emiţători de obscenităţi ai fotbalului mioritic!

Cele două supervedete mondiale joacă într-un meci cu adevărat relevant doar în Argentina şi Brazilia. Pentru noi, cei din afara rivalităţii sud-americane, disputa verbală pare un non-sens. Pele şi Maradona? Este o alegere strict individuală, influenţată de vârstă, simţ estetic şi dezvoltarea televiziunii, nicidecum de posibilitatea ca unul să fi consumat droguri, iar celălalt să fi fost homosexual.