Dinamo îşi numără generaţiile de alcoolici cu seninătatea şi, pe alocuri, cu bucuria cu care îşi admiră sala de trofee. O neuropatie, un ulcer gastric, o stare depresivă sau o ciroză sunt câştiguri colaterale ale drumurilor pe patru cărări europene.
La urma-urmei, este dreptul fiecăruia dintre noi să-şi bea, să-şi fumeze, să-şi mânânce sau să-şi tragă pe nas viaţa. Dar, odată asumat, construit şi urmărit cu perseverenţă, acest statut de băiat de viaţă devine incompatibil cu ideea de sport.
Mândria de a deveni cât de repede un beţiv cu sigla lui Dinamo pe piept o depăşeşte cu mult pe aceea de a reuşi prima centrare cu exteriorul, prima deposedare fără fault sau prima pasă filtrantă.
Asistăm în aceste zile la o luptă absurdă a şefilor clubului, care vor să plaseze detectivi în apropierea bazei SRI de la Săftica pentru a lua urma celor care nu rezistă chemării sticlei. Fabulos! În orice societate comercială serioasă, abaterile de acest fel se petrec o singură dată, iar concedierea vine firesc. La Dinamo, se invocă până la moarte şi dincolo de ea diverse scuze: tinereţea, talentul, firea de fotbalist, banii, oraşul, anturajul.
Băiete, încă un rând!

Tot aşteptându-l pe Andone, Dinamo riscă să rateze încă un sezon. Acţionarii tresar de câte ori arabii lui Ando pierd vreo partidă şi se încordează la loc de furie constatând că şeicii sunt nişte fraieri, prea răbdători cu un tehnician care până acum le-a cam înşelat aşteptările.

Devine astfel de înţeles nervozitatea lui Borcea, care a decretat ferm, cât să-l ţină vreo săptămână: „A trecut trenul lui!”. În traducere liberă, Andone se face vinovat de rezultatele proaste ale echipei, din moment ce nu a acceptat cu orice preţ să revină în Şoseaua Ştefan cel Mare. Nu-l vedeţi în stare să gândească astfel?

Iritarea executivului lui Dinamo mai are însă un substrat: ştie mai bine chiar decât fostul fundaş că Andone este singura variantă de ieşire din actuala criză! Şi cu cât se amână instalarea lui, cu atât declinul va fi mai crâncen şi revenirea mai greu de realizat. De aici şi dihotomia inimă-minte pe care, în premieră, a evocat-o tehnicianul. Vorbind despre încrederea care ar trebui să le fie arătată lui Dinu şi Ţălnar, „până la iarnă”, Andone nu face decât să fixeze încă de acum nivelul cel mai de jos la care poate să ajungă actuala formaţie.

Este interesul lui şi poate şansa lui Dinamo ca reconstrucţia echipei să se facă de la nivelul -1, cu intervenţii de tip chirurgical, nu cu frecţii la picioarele de lemn ale unor jucători care nu sunt în stare să treacă pe teren propriu nici măcar de amărăştenii de la Gloria Bistriţa.

După victoria deja uitată de la Iaşi, fanii Stelei care încă mai cred în actuala formulă managerială au simţit că-i loveşte în plin renaşterea. N-au contat argumentele despre jocul slab din Copou, nici referirile la supralicitarea lui Dayro după fiecare fază mai de Doamne-ajută. Noi, scepticii, cărora ni s-a alăturat chiar Stoichiţă la un moment dat, am fost timp de patru zile ţintele preferate ale înfierbântaţilor suporteri din Ghencea. Băieţii respectivi, al căror idol în viaţă este domnul Becali, aşteptau de atâta vreme o victorie încât, atunci când au avut-o, n-au mai ştiut cum să procedeze. După cum în acest moment, după înfrângerea în faţa lui Fenerbahce, nu ştiu să reacţioneze.
Drumul de la extazul din nimic la agonia aşteptată este atât de scurt, încât nu mai poate fi acoperit nici măcar cu vorbe. Steaua de azi trăieşte, de fapt, ca Rapidul dintotdeauna. Dar fără a avea farmecul specific al formaţiei din Grant. Nu-şi asumă condiţia de formaţie care a ieşit de câţiva ani din prim-planul fotbalului intern şi de aceea nici nu poate să-şi construiască în linişte viitorul. Preferă să trăiască trei zile după o victorie fără sens şi să moară apoi câteva săptămâni, fără a-şi da măcar seama de asta.

Grigoraş are un fundament profesional, nu doar unul subiectiv-patronal, atunci când afirmă că nu-l interesează să vină la Steaua ca antrenor. Probabil că i-ar fi mai simplu să reproducă Sfinxul sau Babele în mărime naturală şi să le urce în spate până pe Bucegi decât să-i facă pe Ghionea, Toja sau Nicoliţă parte dintr-o conduită modernă de joc. Afirmaţia este, de altfel, valabilă şi pentru Stoichiţă, după cum a fost, la vremea ei, şi pentru Bergodi.

Steaua continuă în principiu reconstrucţia începută de italian, dar o pune acum în practică după principii de joc nu doar diferite de ale fostului tehnician, ci şi depăşite de vremurile pe care le parcurgem. Ideea de „vitezişti” este din ce în ce mai departe, fiind zdrobită de aceea de cărăuşi fără sens ai balonului. Cu excepţia notabilă a momentelor când mingea se aruncă din spate direct pe Kapetanos, fără a-şi pune cineva problema continuării eficiente a fazei. Între fiţoşii din Ghencea şi salahorii din Iaşi n-am văzut nicio diferenţă notabilă în zona de competenţă, a gazonului. Dacă şi-ar fi schimbat tricourile şi parfumurile, n-am fi ştiut probabil care sunt cei pe care-i idolatrizează din principiu, nu bazându-se pe dovezi, 44% dintre români.

În ciuda golurilor tardive marcate de Dayro şi Szekely, Steaua este într-o criză atât de mare, încât doar fostele glorii o mai pot salva. La nevoie, chiar echipându-se şi intrând pe teren în locul epigonilor de astăzi.

Am pierdut aproape un deceniu apărându-ne de mizeriile aruncate asupra noastră de fraţii impresari, Nicu din Ibiza, Naşu de la Federaţie, Mitică de la Ligă şi alţi bodyguarzi ai iresponsabilităţii lui Mutu.

Noi scriam că „Briliantul“ pierde nopţile, ei afirmau că e urmaşul lui Hagi. Ziarele publicau lista de piţipoancele lui Mutu, inconştienţii ăştia ridicau în slăvi un gol banal marcat pentru echipa naţională. Ceata de petrecăreţi a atacantului fugea din cantonament la un club de striptease, dar discursurile şefimii din fotbal vorbeau despre dependenţa primei reprezentative de Mutu.

Prima fisură - şi totodată confirmare a dezvăluirilor din presă - a apărut odată cu „Dosarul cocaina“, când pe Giovani l-au lăsat, previzibil, nervii. Dar şi atunci s-au găsit cetăţeni universali, în frunte cu „fostul mare jucător al Rapidului“, care l-au apărat, pretextând acordarea unei a doua şanse. După ce a ratat nu a doua, ci a enşpea şansă, Nicu din Ibiza a întors, pardon de expresie, armele. Iar Naşu de la Federaţie şi Mitică de la Ligă au avut imediat grijă să nu-şi ude costumele de firmă. Deloc imprevizibil, fraţii impresari au invocat, la rândul lor, nevoia unei a doua şanse pentru Mutu. Şi tot aşa, cercul refuză să se deschidă.

Ştim, iată, chiar de la sursele supărate la un moment dat pe Mutu, că am avut de atâtea ori dreptate în ceea ce-l priveşte. Numai că este mult prea târziu ca să mai conteze cumva.

Dacă în ultimii ani pe banca echipei naţionale ar fi stat Piticul Porno, foca de la circ, Fernando din Caransebeş sau Simona Senzual, măcar în planul imaginii internaţionale am fi avut de câştigat. Brandul de ţară a ciudaţilor era asigurat prin “naţională”, cu o investiţie minimă.
Aşa, cu Piţurcă sau Lucescu junior numiţi selecţioneri, nu am făcut şi nu facem decât să umflăm, cu repetiţie, ca pe o minge găurită, speranţele că vom mai exista vreodată cu adevărat în fotbalul mare.
Mă tem că nici măcar retragerea din motive biologice a lui Mutu şi Chivu nu va duce la schimbarea atmosferei de ratare perpetuă care învăluie la fiecare acţiune prima reprezentativă. Răul este atât de profund încât ne face să uităm şi că aşteptăm de un deceniu ca aceşti îmbuibaţi din ce în ce mai bogaţi să confirme încrederea! Fotbaliştii îmbrăcaţi fraudulos în galben sunt atât de slabi şi infatuaţi încât nu au nici prezenţa de spirit de a fi modeşti, asta ca să nu mai vorbim despre decenţa de a se cere afară.
Da, este momentul să avem o naţională după chipul şi asemănarea noastră şi a adversarilor direcţi, Insulele Faroe. Pe scurt: fără figuri şi în stare să stea în ghete.

Venirea sau nevenirea lui Andone în Şoseaua Ştefan cel Mare nu va schimba nimic fundamental. Nici la Dinamo, nici în fotbalul nostru. Borcea şi ceilalţi acţionari vor vinde acest eveniment fanilor, de parcă Ando ar aseleniza, nu s-ar apuca de o banală muncă de antrenor în Liga lui Mitică. Şi, potrivit tradiţiei, se vor găsi destui care să-i creadă şi să revină lângă echipă.
Am mai asistat la astfel de puneri în scenă. Lăcătuş s-a reîntors la Steaua având parcă unicul scop de a se face de râs. Şi şi-a atins obiectivul.
Folosite de patroni, gloriile sportive ale cluburilor ajung să gireze parcă la infinit acţiunile şi imaginea angajatorilor.
Acest tip de materialism la limita suportabilului transformă în timp record capitalul de simpatie câştigat ani de zile în iarbă într-o stare de ură din partea suporterilor. Cea mai mare greşeală, pe care Andone trebuie să o evite, este supralicitarea rolului antrenorului-fostă-glorie-a-clubului. El trebuie doar să pregătească echipa din punct de vedere sportiv, nu trebuie să fie mediator în dialogul surzilor şefime-galerie.
Uman, este de înţeles dorinţa lui Andone de a se revanşa faţă de CFR, care i-a refuzat şansa de a antrena în Champions League. După cum este evident că la Dinamo are cele mai mari şanse de a-şi împlini visul.
Doar această dorinţă se poate îmbrăca într-un egoism inconştient, punând în pericol chiar viitorul clubului, dacă Ando va fi adus cu o agendă secretă, nu doar cu fişa postului de antrenor.

Atunci când 44% din totalul suporterilor ţin cu Steaua şi numai 3.000 de oameni se prezintă la stadion pentru prima partidă jucată cu spectatori după săptămâni bune, definiţia pasiunii trebuie urgent reconsiderată. Sau măcar nuanţată.
Cea mai iubită echipă din România reuşeşte cu un unic talent să-şi ţină la distanţă - în cel mai bun caz, în faţa televizorului - un număr uriaş de fani declaraţi. Nici măcar frustrarea, furia la adresa patronului actual sau curiozitatea de a-l revedea din nou acasă pe Stoichiţă n-au fost suficiente pentru a asigura o afluenţă mai mare în Ghencea.
Pe oameni nu-i mai interesează la modul proactiv Steaua, după cum nici Dinamo, Rapid, CFR sau Timişoara n-au găsit în timp formula prin care să profite de disponibilitatea afectivă a suporterilor. Ne aflăm astfel în situaţia paradoxală de a constata existenţa unei majorităţi absolute de suporteri interesaţi de fenomenul Ligii I, dar care refuză să ia parte la jocul actual.
Şi nici nu vor putea fi atraşi pe viitor cu strategii de marketing care pun în centru scandalul perpetuu. Controversele fără sfârşit aduc rating - audienţă selectată de cele mai multe ori din grupele cretinoide ale fanilor - dar niciodată nu vor duce la un comportament de consum în relaţie cu echipa favorită. Să fim serioşi: în acest moment, cumpărarea unui bilet la meci sau a unui tricou al Stelei este sinonimă cu susţinerea financiară directă a business-ului personal al lui Becali, nicidecum a intereselor clubului.