„Am exersat croşeul de stânga timp de două luni. L-am visat zi de zi”. Nu poate exista o explicaţie mai bună a succesului avut de Lucian Bute. Uitaţi-vă în jur: câţi oameni dintre cei pe care-i vedeţi sunt capabili să se concentreze asupra unui segment din activitatea sa nu timp de două luni, nu două săptămâni, nu două zile, ci măcar două ore? Probabil puţini, având în vedere că sunt încă lângă voi, în România. Puţini performeri de talie mondială de origine română trăiesc şi se pregătesc în ţară.

Fără atmosfera liniştită, care degajă respect şi profesionalism, din orice ţară din Vest, accesarea unei poziţii de vârf pe plan mondial rămâne o simpatică utopie. Pot exista şi aici nuclee de cercetare, de antrenament sau pur şi simplu de gândire, organizate pe model occidental, dar care sunt funcţionale 100% numai până la contactul cu mediul exterior mioritic. Dacă Bute s-ar fi antrenat în România, devenea posibil un episod de tipul celui petrecut cu Doroftei într-un alt context electoral, cu ani în urmă. Meciul devenea o cauză nu atât naţională, cât electorală, iar adversarul său n-ar mai fi fost Andrade, ci staff-urile de campanie ale candidaţilor.

Ştim că sunt imense dorul şi dorinţa lui Lucian de a se bucura alături de oamenii care s-au strâns în cămăruţa părinţilor săi duminică în zori. Dar, pentru binele psihic al său şi al naţiunii, ar fi ideal să se întoarcă abia după 6 decembrie. Abia atunci vom fi în stare, la nivel de societate, să-i acordăm atenţia, aplauzele şi respectul pe care le merită.

Doumbia Seydou ar fi făcut probabil greşeala involuntară a vieţii venind în Giuleşti. De unde beneficiile ignoranţei celor chemaţi să facă selecţia la Rapid. Ocolindu-l pe ivorian, i-au dat şansa de a ajunge mai repede şi mai aproape de fotbalul mare, dovadă fiind suma de transfer propusă acum de Chelsea: 22 milioane de euro. De neatins, în vecii vecilor, pentru vreun jucător care doreşte să plece direct din Liga I spre un campionat atât de puternic.

Este posibil ca nimeni sau prea puţini oameni din clubul rapidist să-şi amintească de faptul că fotbalistul din Coasta de Fildeş a fost la un moment dat în curtea lor. Nu este profitabil să-ţi dai seama, la un mod atât de crunt, cât eşti de incompetent! Doumbia Seydou este doar un capitol care dovedeşte înapoierea fotbalului nostru. Nu este nici primul, nu va fi nici ultimul.

Patronii cluburilor au căpătat atâta putere în ultimul deceniu, încât, pe lângă ei, cu puţine excepţii, nu mai creşte nici iarba. De unde preşedinţi pricepuţi, scouteri performanţi sau antrenori competenţi? Ce nevoie avem de creiere, câtă vreme totul - de la transferuri la câştigarea titlului de campioană - se câştigă cu forţa banului, a vocii şi a pumnului?

Dică spune că nu înţelege ce mare grozăvie a făcut Mutu înainte şi după meciul cu Serbia, iar noi, cu toţii, pricepem de ce fostul decar al Stelei are nevoie de astfel de declaraţii. Pentru a reveni în atenţie. Chiar aşa: puteţi răspunde în 5 secunde la ce echipă mai joacă Dică?
În acelaşi timp, pricepem şi de ce, la 29 de ani, ex-stelistul se consideră deja terminat pentru fotbalul mare. Pregătirea sa mentală pentru marea performanţă nu îi oferă capacitatea de a înţelege ce înseamnă să-ţi respecţi meseria, oricât de prieten ţi-ar fi Mutu.
Totodată, reacţia lui Dică validează demersul lui Răzvan Lucescu de a institui un regulament de ordine interioară, demn de un cămin-internat de gimnaziu. Mai are să pună lacătul pe uşă şi gratii la geamurile de la Săftica.
Nu lasă loc de speranţe, dar trebuie să recunoaştem: în acest moment, nu putem spera la o mare performanţă la prima reprezentativă, cu excepţia cazului în care putem încadra aici lipsa abaterilor de la respectivul regulament. Abia din punctul obţinerii stării de linişte la lot va începe ascensiunea din punct de vedere sportiv. Dacă acest moment se va fi petrecut în această săptămână, înainte de amicalul cu Polonia, istoria fotbalului nostru îl va consemna ca o versiune modern-sportivă a Tratatului de la Varşovia.

Mititelu… Corect, textul ar trebui să se oprească aici. Ce relevanţă poate avea un guraliv devenit cunoscut după ce a pus mâna pe una dintre marile echipe de fotbal din România? Dar să mergem mai departe, considerând substantivul comun, cu explicaţia sa: patron din fotbal, omniprezent pe TV, combinator şi degrabă vânzător de talente spoite în străinătate, spre propria căpătuire.

Revenind. Mititelu îi reproşează lui Răzvan că vrea la lot numai jucători care stau cu capul în pământ, devreme în cantonament şi dispuşi la sacrificiu. Ce jucători de naţională pot să fie pămpălăii ăştia? Cum  naiba să inspire ei respect adversarului dacă nu au capacitatea de a impresiona măcar pe tinerele patroane de Ibiza şi pe fotografii aflaţi la pândă la uşa cluburilor?

Pentru Mititelu, a fi fotbalist înseamnă a fi mort de beat, curvar, autorul unui dribling reuşit pe lună şi al unui gol pe sezon, dar cu condica semnată la zi în paginile tabloidelor. După aceste fapte, nimic nu poate fi mai logic decât o convocare la prima reprezentativă!

Pentru a înţelege diferenţele, poate ar fi bine ca Răzvan să-l fi invitat pe Mititelu în cantonament, într-o demonstraţie „before and after Mutu”. Sigur, n-avem nicio garanţie că ar pricepe. S-ar putea să se plângă de plictiseală.

Chiar este de neînţeles de ce s-au dus la Istanbul suporterii Stelei. Nu cred că aveau nevoie de încă o umilinţă din partea actualului şef din Ghencea.

Merită efortul de a forma o galerie în exil în condiţiile în care Becali face orice pentru a îndepărta oamenii de mai mult sau mai puţin bun-simţ de pe propriul stadion? Ce naiba te poate face să accepţi atâtea umilinţe, cum ar fi scoaterea de pe stadion, deşi ţi-ai cumpărat bilet?

Să nu vorbiţi despre iubirea şi pasiunea pentru culorile clubului! Un discurs de acest tip îl califica pe autor pentru grupul suporterilor plictisiţi de viaţă sau fără creier. Niciun sentiment nu poate fi atât de puternic încât să fie mai presus de desconsiderarea cronică promovată de şefii roş-albaştrilor.
Este, într-adevăr, penibilă solicitarea Stelei de a-i scoate în afara arenei pe suporterii români care şi-au cumpărat bilete pentru meciul din Europa League. La fel şi supunerea oarbă a celor de la Fener. Dar în acelaşi timp sunt vinovaţi şi cei care continuă să creadă că sunt suporterii unei echipe care chiar seamănă cu cea din tinereţea lor.

Şi care chiar există cu adevărat măcar în fotbalul nostru, dacă nu şi în cel continental. Este o enigmă de nedesluşit de ce aceşti oameni insistă să îşi asocieze imaginea, banii şi sufletul cu un club care nu-i doreşte aproape în nicio situaţie, într-o interpretare aberantă a dictonului „dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!”.

Tristă soartă au Dinamo şi Rapid dacă au ajuns să-şi gândească viitorul mizând aproape totul pe aportul profesional al unor tehnicieni care au eşuat lamentabil în acest sezon.

Andone şi Rednic sunt două nume de fotbalişti, antrenori şi oameni care sună bine pentru galerii. Au câştigat campionate, bani, audienţă şi respect cam de câte ori au antrenat în România, dar şi-au demonstrat limitele în locuri în care fuseseră chemaţi ca experţi, nu ca soluţii provizorii.

Ţine de bunul-simţ primar să ne întrebăm cum de se gândesc Badea şi Copos să-i instaleze pe cei doi în Groapă respectiv în Giuleşti, în condiţiile în care prima divizie din Emirate şi a doua din Rusia i-au învins în numai câteva săptămâni? Vor ajuta ei cu adevărat, pe termen mediu şi lung, cele două echipe? Mai au motivaţia necesară pentru marea performanţă sau îşi propun doar să mai păcălească viaţa profesională şi conturile bancare încă vreun an?

Ultima săptămână ne-a adus în atenţie cazul unui jucător, Onofraş, care şi-a dezlipit eticheta de expirat reuşind unul dintre cele mai frumoase goluri româneşti din Champions League după contactul magic cu Dan Petrescu. Cine se va dovedi omul esenţial pentru a-i face să renască pe Andone şi Rednic pentru fotbalul mare? Şi, în primul rând, există?

Nu atât golurile, cât ceea ce a urmat după cele două reuşite de aseară îl plasează pe Andrei Cristea în grupul marilor jucători ai Ligii I. Reţinând bucuria doar pentru sine, a adus un omagiu unei echipe şi unor suporteri care nu produc în general prea multă emoţie în prima divizie. Dacă ar fi făcut ca toate visele după goluri, nimic din universul exterior nu s-ar fi modificat fundamental – eventualele sesizări din partea oficialilor sau a fanilor ieşeni n-ar fi interesat oricum prea mult. Dar starea sa interioară, dominată de renaşterea spectaculoasă ca fotbalist în perioada petrecută în Copou, nu i-a permis mai mult decât un zâmbet. Uşor de interpretat chiar ca o mulţumire adusă gazdelor, care l-au ajutat să renască atunci când părea blocat pe veci în proiectul celor două goluri marcate cu Valencia, pe când evolua la Steaua.

Dacă va rămâne în continuare pe mâni bune şi va fi ferit de accidentări, Andrei Cristea ar putea deveni chiar liderul generaţiei post-Mutu. Echipa naţională se poate reconstrui doar cu oameni de caracter, care au trecut prin situaţii delicate, dar au avut ştiinţa de a le survola şi, mai ales, de a rămâne recunoscători binefăcătorilor. Aceştia din urmă s-au întristat aseară din cauza rezultatului Politehnicii, dar au avut măcar sentimentul unic al salvării unui destin profesional.