Cu toţii îi cunoaştem viteza de deplasare. Driblingul de iluzionist pornit să ascundă balonul. Sau demarcările care surprind cu precizie statistică apărările adverse. Şuturile care în general paralizează speranţa portarului din faţă. Şi loviturile cu capul/pieptul din cele două finale care au dus Barcelona 2008-2009 în cărţile de istorie. Motive suficiente să credem că îl cunoaştem pe Messi.
Numai că - ne asigură omul care l-a adus de mic copil în Catalunya, Carles Rexach - putem doar bănui principalul capital al omului momentului în fotbalul mondial: viteza cu care gândeşte şi ia cele mai bune decizii. Nu doar pentru el, ci pentru echipa în care joacă. Messi are profilul unui jucător capabil să dribleze singur toţi adversarii, dar fiecare meci ne dezvăluie un fotbalist de un altruism aparte.
„Ţine de educaţie. De Şcoala Barça“, ne lămureşte acelaşi Rexach. Un fotbalist cu calităţile genetice ale lui Messi, antrenat la o echipă medie, ar fi ajuns un jucător bun. După cum un tânăr cu talent mediu antrenat la Barcelona ar fi ajuns un jucător bun. Atunci însă când s-au întâlnit ADN-ul fotbalistic unic al sud-americanului cu filosofia de joc colectiv devenită deja marcă înregistrată blau-grana a rezultat un fotbalist pentru care sunt insuficiente epitetele de genul „galactic“ sau „extraterestru“. Pentru că este, pur şi simplu, un geniu.

Şi celor mai fideli urmăritori ai fenomenului le este greu să spună, din prima şi în mai puţin de trei secunde, numele antrenorului de la CFR Cluj, să zicem. Ca să nu mai vorbim despre numele celui care a stat pe banca echipei la începutul sezonului; nici nu mai aducem în discuţie vara lui 2008, care pare acum la ani lumină de atât de obositorul prezent.

Cum spuneam, este doar un banal exemplu, însă el este uşor de extrapolat la întregul univers al primei divizii. Nici nu poţi efectua o altă analiză a antrenorilor Ligii I din acest tur de campionat în afară de cea care constată cât de des au fost daţi afară. Ce idei revoluţionare? Care implicare în stabilirea scorului FINAL? Unde au fost momentele decisive? Ioc!

Trist pentru soarta unei bresle este că mai nimeni nu îi plânge pe aceşti oameni, ci trecem pe lângă ei cu detaşare. Au devenit bunuri de consum imediat, statut la care şi-au dat mâna isteria patronală şi atârnarea celor mai mulţi antrenori români. În loc să aducă acele elemente de stabilitate, competenţă şi protecţie asupra echipelor lor, prea mulţi tehnicieni se complac în situaţia de a fi banale prelungiri ale capriciilor patronilor. Cu cât coloana vertebrală e mai curbată, cu atât poţi prinde un contract mai bun. Dar cu atât mai mult eşti în pericol să zbori la primul strănut al marelui stăpân! Ceea ce s-a şi demonstrat.

Nimic mai riscant decât să scrii despre Cristi Tănase. Sau despre Dayro Moreno. Sau despre oricare jucător care reuşeşte „un gol ca pe vremea lui Hagi” sau măcar un dribling spectaculos. Experienţa recentă arată că după o sclipire urmează săptămâni întregi de beznă. Stele căzătoare sau, mai bine zis, încă nenăscute.

Dacă te extaziezi în momentul unei reuşite cu Internaţional Nuştiucum, este foarte probabil să îţi pierzi credibilitatea în lunile care urmează, pe axa manele - indolenţă la antrenamente. Dacă vei invita la prudenţă, aducând atâtea argumente în sprijinul afirmaţiei, devii inamicul public numărul 1 în Ghencea.

Între extazierea din nimic şi inflamarea care nu lipseşte niciodată din Ghencea se întinde un vast teritoriu al incapacităţii de a înţelege cum funcţionează nu atât un club de fotbal, cât psihicul unor băieţi care, la ieşirea din pubertate, s-au trezit îngropaţi în bani.
Prin comportamentul său, patronul nu face decât să se asigure de eşecul profesional al tinerilor săi fotbalişti. „Noul Dayro” trăieşte câteva minute într-un meci fără sens, o dată pe lună. Şi, cel mai grav, poate fi oricare tânără speranţă din Ghencea.

Bula imobiliară se sparge şi, odată cu ea, Liga I. Şi încă la cel mai înalt nivel imagologic şi financiar. Doi dintre oamenii exponenţiali ai ultimilor ani, Becali şi Borcea, dau semne de suferinţă materială. Dacă privim cu luciditate la conturile goale ale fotbaliştilor de la Dinamo şi Steaua, vom constata că, de facto, cei doi sunt cam retraşi de la cluburi.

Au investit aiurea în vremuri bune, în fotbalişti şi alţi actori ai fenomenului, de parcă ar fi cumpărat un teren cu scopul de a-l revinde a doua zi la preţ dublu. În lipsa unui plan managerial coerent, nici n-au mai contat modalităţile prin care au acţionat şi nici nu sunt de mirare rezultatele slabe şi conflictele permanente din propria curte.

Borcea, Becali şi ceilalţi au avut nevoie de fotbal pentru a-şi face imagine şi, consecutiv, bani, dar nu şi-au pus problema pasului consecutiv căpătuirii financiare. N-au ştiut să se comporte ca nişte autentici bogătaşi şi n-au avut organul necesar pentru a semnaliza că trăiesc o stare conjuncturală de bine. Pe măsura iluziilor create de euforia creşterii averii şi a vizibilităţii de pe o zi pe alta va fi dezamăgirea care a început să-i însoţească de la o vreme.
Probabil este prea târziu pentru a descoperi că, deşi încă îi cunoaşte o ţară întreagă, sunt nişte indivizi banali, pe care îi aşteaptă o soartă ca a lui Puiu de la Oneşti. Şmenar de succes temporar, abonat la cartea de istorie a oamenilor mici.

Este indiscutabil ajutorul pe care arbitrii l-au acordat Unirii Urziceni atât în sezonul precedent, cât şi acum. În acest context, devin ciudat-caraghioase declaraţiile şi manifestările pe care Stoica şi Petrescu le au frecvent la adresa „fluieraşilor”. Sinteza stării de suport urzicenesc îi aparţine lui Gigi Mulţescu: „Domnule, dacă au reuşit ei să-i fure pe Dinamo, noi ce mai putem să facem?!”.
Însă din acest punct al evidenţei pleacă o deosebire fundamentală între Unirea Urziceni şi restul echipelor româneşti ajutate de arbitraje de-a lungul timpului în prima divizie. Dinamo, Steaua, ca să nu mai vorbim despre Ceahlăul Piatra Neamţ sau Gloria Bistriţa, au o istorie încărcată de jafuri cu fluierul. Sprijin pe care au înţeles cel mult să-l folosească în interesul personal al câtorva persoane din club, fără o capitalizare corespunzătoare la nivel european. În loc să vândă jucătorii „vopsiţi” în meciurile cu arbitraje corespunzătoare, Urziceniul i-a păstrat şi a pus performanţa europeană în prim-plan. Reuşita din acest sezon de Champions League - care nu poate fi pusă în legătură cu prestaţia arbitrilor din cele cinci meciuri ale grupei - nu scuză, dar acoperă scandalurile interne. Iar statisticile şi mai ales memoria afectivă vor reţine peste ani nu victoria cu dubii de la Piatra Neamţ, ci povestea unei echipe din Bărăgan care are şansa istorică, întâlnind un VfB Stuttgart aflat în convulsii interne, de a ajunge în premieră în primăvara europeană a Ligii Campionilor.