N-o să pricep niciodată tonul milos care a însoţit pe alocuri relatările despre cazul Mutu. Apărătorii săi nu pot fi altfel decât el însuşi. Reci, cinici, interesaţi. De unde, atunci, atâta emoţie? Nu-l poţi plânge pe Mutu, fie şi din simplul motiv că s-ar putea ca atacantul să te lase singur în acest demers, plecând la discotecă. Nu râdeţi, aşa e el! Nicio dramă, de la cocaină la sibutramină, n-a fost suficient de mare pentru a-l pune în mod real pe un nou macaz al vieţii.

Dacă şi-a revenit oarecum după episodul Chelsea, s-a întâmplat dintr-un soi de tupeu al băiatului de cartier care, odată ieşit de la şcoala de corecţie, a vrut să le arate celorlalţi gherţoi că-şi poate lua un nou bemveu’ numai bun de impresionat piţipoance. Cu mijloacele anterioare. Nicio schimbare structurală, numai accente ale unui tupeu fără limite. Un manelist al fotbalului care are succes în rândurile unor mase de oameni tocmai pentru că a demonstrat că poţi avea bani şi recunoaştere în Piaţa Domenii fără a te interesa vreodată să-ţi hrăneşti bruma de talent. Fără a depune vreun efort, fără a fi serios, persiflându-i pe toţi cei care au îndrăznit o altă opinie. Pentru autenticele valori ale fotbalului, ar fi dramatic să auzim peste vreo doi-trei ani discursuri despre renaşterea Briliantului. Balonul ar fi prea rotund, prea mic şi prea halucinant. S-ar transforma într-o biluţă.

Raportat la ce poate fotbalul nostru, posibila mutare a fraţilor Karamyan de la Timişoara la Steaua ar putea avea o semnificaţie, influenţând poate chiar ierarhia de final. La scara fotbalului mare, e ca şi cum două furnici gemene ar sări dintr-un muşuroi în altul în Podişul Gobi.

Aceeaşi mutare ocupă însă primele poziţii ale agendei publice din prima divizie într-o pauză de iarnă mai săracă parcă decât a fost vreodată în ultimii 20 de ani. Se tranzacţionează puţin, irelevant, fără chef şi fără perspectivă. Echipele din Liga I parcă se pregătesc să retrogradeze în bloc, nu să umfle potul salvator al accesării Ligii Campionilor.

Trăim o perioadă atât de ciudată, încât pare că orice este posibil. Chiar şi ca Steaua fără bani să ia campionatul pe bune, fără investiţiile isteroide şi sacoşele mişcătoare atât de prezente în anii din urmă.
Nici muşchetarii de carton cu laringele mereu în formă nu mai sunt acum ce-au fost vreodată. Patronii nu mai au chef de scandal, nici măcar de „aroganţele” care aduceau audienţă. Simt că bula imobiliară li s-a spart în faţă şi au fost puşi în situaţia de a trăi exclusiv din banii lor, din ce în ce mai puţini. Situaţie care-i angoasează şi-i deprimă până la anularea identităţii de hăhăitori TV.

Nici măcar orgoliul nu mai mişcă piaţa transferurilor din România. Nu mai există măcar un patron care să fie interesat să ia un jucător doar pentru că anterior îl dorise şi vecinul de clasament. În această iarnă, abordarea de business a Ligii I urmează linia descendentă întâlnită în real-estate. Fotbaliştii nu se mai tranzacţionează precum activele imobiliare, firesc câtă vreme nu mai există nici tunurile cu terenuri sau clădiri, nici creditele doar cu buletinul.
Perioada de acum ne arată sărăcia în pielea goală a cluburilor noastre. Şi lipsa voinţei patronilor de a aduce bani din conturile personale pentru a finanţa activitatea curentă. Sunt cel puţin trei echipe în prima divizie care nu invoca lipsa banilor ca scuză pentru „tăcerea” de pe piaţa transferurilor, luând în calcul sumele decontate de UEFA. Doar că aceşti bani n-au fost cheltuiţi, cum ar fi fost normal, pentru dezvoltarea clubului, ci s-au risipit în cu totul alte direcţii.
2009 a fost anul în care fotbalul le-a adus profit mai mare ca oricând multor patroni din Liga I, dar evident că nu vor admite niciodată că aşa au resuscitat afacerile primordiale aproape decapitate pe fondul crizei financiare.

Transferul lui Daminuţă la Dinamo indică exact modul în care şefii clubului privesc soarta echipei. Probabil că şedinţele acţionarilor seamănă cu cele de Guvern. În spatele fiecărei vorbe se ascunde o mai mică sau mai mare afacere personală. Venirile, plecările şi rămânerile jucătorilor şi antrenorilor nu pot exista fără un profit acţionarial personal imediat. Doar e perioadă de criză.

Aparenta dispută dintre Badea şi ceilalţi şi regrupările de forţe de moment are ca obiect tocmai maximizarea beneficiilor individualizare.????? Cum să iei cât mai mult pentru tine şi să împarţi cât mai puţin cu ceilalţi. Mişcările lui Turcu, Neţoiu, Borcea, Giovani sau Badea urmăresc abia în ultimă instanţă, dacă cineva mai are chef să-şi bată capul, ideea de performanţă sportivă în sine. Rezultatele lui Dinamo sunt cea mai bună probă în acest sens.

Ca şi alte cluburi româneşti, Dinamo este îngropată într-un faliment sportiv, dar prosperă la nivelul oamenilor de decizie, formal sau informal implicaţi în soarta echipei. Câtă vreme vor exista parteneriate bazate pentru învârteli fotbalistico-financiare, Dinamo nu va avea nicio şansă să conteze cu adevărat în lumea sportului.

Nu-l putem condamna, reţinându-l aici, pe cel mai în vogă antrenor român al momentului să se rateze profesional în Liga lui Mitică. Orice pas ar fi făcut la cârma Unirii dincolo de anul magic 2009 ar fi însemnat o pată degrabă acoperitoare a strălucirii aduse recent în Bărăgan.

Pentru a creşte nivelul performanţei la Urziceni, avea nevoie nu doar de o resetare a motivaţiei, ci şi de suportul financiar mai consistent al patronului. Măcar un sfert din suma adusă de munca lui Petrescu şi a jucătorilor în acest sezon european trebuia să se regăsească, sub forma unor transferuri, la lot, din ianuarie. Abilităţile de alchimist din iarbă ale tehnicianului nu mai sunt de ajuns la nivelul următor al performanţei.

Dorinţa lui Bucşaru de a face bani se desparte de dorinţa de a performa a lui Petrescu. Cu atât mai mult cu cât a fost depăşită etapa „descurcă-te cu ce ai”. La câte beneficii i-a adus până acum, Bucşaru era dator să-i întoarcă o parte din avantaje lui Petrescu. Transferându-i jucători sau lăsându-l să plece în această iarnă. A ales a doua variantă. Bună pentru Bucşaru, Petrescu şi adversarele Urziceniului, dar dramatică pentru destinul unei echipe pentru care viitorul sună oricum, numai a urări de Anul Nou nu.