N-o să pricep niciodată tonul milos care a însoţit pe alocuri relatările despre cazul Mutu. Apărătorii săi nu pot fi altfel decât el însuşi. Reci, cinici, interesaţi. De unde, atunci, atâta emoţie? Nu-l poţi plânge pe Mutu, fie şi din simplul motiv că s-ar putea ca atacantul să te lase singur în acest demers, plecând la discotecă. Nu râdeţi, aşa e el! Nicio dramă, de la cocaină la sibutramină, n-a fost suficient de mare pentru a-l pune în mod real pe un nou macaz al vieţii.

Dacă şi-a revenit oarecum după episodul Chelsea, s-a întâmplat dintr-un soi de tupeu al băiatului de cartier care, odată ieşit de la şcoala de corecţie, a vrut să le arate celorlalţi gherţoi că-şi poate lua un nou bemveu’ numai bun de impresionat piţipoance. Cu mijloacele anterioare. Nicio schimbare structurală, numai accente ale unui tupeu fără limite. Un manelist al fotbalului care are succes în rândurile unor mase de oameni tocmai pentru că a demonstrat că poţi avea bani şi recunoaştere în Piaţa Domenii fără a te interesa vreodată să-ţi hrăneşti bruma de talent. Fără a depune vreun efort, fără a fi serios, persiflându-i pe toţi cei care au îndrăznit o altă opinie. Pentru autenticele valori ale fotbalului, ar fi dramatic să auzim peste vreo doi-trei ani discursuri despre renaşterea Briliantului. Balonul ar fi prea rotund, prea mic şi prea halucinant. S-ar transforma într-o biluţă.

Atunci când preşedinta Cristina Fernandez de Kirchner a fluturat tricoul în culorile naţionalei argentiniene pe spatele căruia scria „Cristina”, la finalul conferinţei de presă prin care asigura reluarea la timp a Apertura, a fost clar că în America de Sud viaţa bate telenovela. O afacere privată, cum este campionatul intern de fotbal, fusese salvată de la faliment prin intervenţia discutabilă a statului argentinian, de parcă în joc era soarta sistemului bancar!

Exemplul anterior poziţionează zona sud-americană drept un teritoriu în care lumea trăieşte în primul rând pentru fotbal. Mizele sunt uriaşe, dar nu în sensul pragmatic pe care îl ştim noi, europenii, iar pentru câştigul de orgoliu, nu neapărat din teren, sunt folosite toate armele.

Un derby Argentina - Brazilia  determină coborârea din Olimpul fotbalului a unor zeităţi precum Pele sau Maradona, prinse acum într-o dispută cât se poate de pământeană. Să recunoaştem: nivelul dialogului îi face să roşească de invidie chiar pe marii emiţători de obscenităţi ai fotbalului mioritic!

Cele două supervedete mondiale joacă într-un meci cu adevărat relevant doar în Argentina şi Brazilia. Pentru noi, cei din afara rivalităţii sud-americane, disputa verbală pare un non-sens. Pele şi Maradona? Este o alegere strict individuală, influenţată de vârstă, simţ estetic şi dezvoltarea televiziunii, nicidecum de posibilitatea ca unul să fi consumat droguri, iar celălalt să fi fost homosexual.

Ce se întâmplă?! Aflăm acum, când Olăroiu a fost la un pas să fie executat scurt şi cu sânge rece de familia conducătoare din Arabia Saudită, că fotbalul din această ţară nu mai reprezintă viitorul mişcării în jurul balonului rotund? Cum, Rădoi nu s-a transferat într-un campionat puternic, mai tare evident decât cel românesc şi într-o ascensiune puternică spre nivelul din Anglia, Italia sau Spania? Şi, mai ales, şeicii, prinţii şi ceilalţi saudiţi nu mai sunt chiar atât de dispuşi să-i satisfacă orice dorinţă marelui antrenor Oli? Să fim serioşi, cum mulţi n-au fost de la transferul lui Mirel la Al- Hilal. Olăroiu ar fi fost dat afară pentru un gest similar în orice campionat desfăşurat la vest de Nădlac, nu doar într-un stat ca Arabia Saudită, în care poate pricepem mai greu normele sociale. Asta pentru că fostul antrenor al Stelei a încălcat, înainte de toate, normele bunului-simţ, şi abia apoi sensibilităţile locale. Fapt, de altfel, firesc, având în vedere că el s-a format ca om, fotbalist şi antrenor într-un mediu mărginit de Mitică, Gigi şi alţi degrabă aruncători de tricouri şi flegme.