Şi celor mai fideli urmăritori ai fenomenului le este greu să spună, din prima şi în mai puţin de trei secunde, numele antrenorului de la CFR Cluj, să zicem. Ca să nu mai vorbim despre numele celui care a stat pe banca echipei la începutul sezonului; nici nu mai aducem în discuţie vara lui 2008, care pare acum la ani lumină de atât de obositorul prezent.

Cum spuneam, este doar un banal exemplu, însă el este uşor de extrapolat la întregul univers al primei divizii. Nici nu poţi efectua o altă analiză a antrenorilor Ligii I din acest tur de campionat în afară de cea care constată cât de des au fost daţi afară. Ce idei revoluţionare? Care implicare în stabilirea scorului FINAL? Unde au fost momentele decisive? Ioc!

Trist pentru soarta unei bresle este că mai nimeni nu îi plânge pe aceşti oameni, ci trecem pe lângă ei cu detaşare. Au devenit bunuri de consum imediat, statut la care şi-au dat mâna isteria patronală şi atârnarea celor mai mulţi antrenori români. În loc să aducă acele elemente de stabilitate, competenţă şi protecţie asupra echipelor lor, prea mulţi tehnicieni se complac în situaţia de a fi banale prelungiri ale capriciilor patronilor. Cu cât coloana vertebrală e mai curbată, cu atât poţi prinde un contract mai bun. Dar cu atât mai mult eşti în pericol să zbori la primul strănut al marelui stăpân! Ceea ce s-a şi demonstrat.

Mititelu… Corect, textul ar trebui să se oprească aici. Ce relevanţă poate avea un guraliv devenit cunoscut după ce a pus mâna pe una dintre marile echipe de fotbal din România? Dar să mergem mai departe, considerând substantivul comun, cu explicaţia sa: patron din fotbal, omniprezent pe TV, combinator şi degrabă vânzător de talente spoite în străinătate, spre propria căpătuire.

Revenind. Mititelu îi reproşează lui Răzvan că vrea la lot numai jucători care stau cu capul în pământ, devreme în cantonament şi dispuşi la sacrificiu. Ce jucători de naţională pot să fie pămpălăii ăştia? Cum  naiba să inspire ei respect adversarului dacă nu au capacitatea de a impresiona măcar pe tinerele patroane de Ibiza şi pe fotografii aflaţi la pândă la uşa cluburilor?

Pentru Mititelu, a fi fotbalist înseamnă a fi mort de beat, curvar, autorul unui dribling reuşit pe lună şi al unui gol pe sezon, dar cu condica semnată la zi în paginile tabloidelor. După aceste fapte, nimic nu poate fi mai logic decât o convocare la prima reprezentativă!

Pentru a înţelege diferenţele, poate ar fi bine ca Răzvan să-l fi invitat pe Mititelu în cantonament, într-o demonstraţie „before and after Mutu”. Sigur, n-avem nicio garanţie că ar pricepe. S-ar putea să se plângă de plictiseală.

Chiar este de neînţeles de ce s-au dus la Istanbul suporterii Stelei. Nu cred că aveau nevoie de încă o umilinţă din partea actualului şef din Ghencea.

Merită efortul de a forma o galerie în exil în condiţiile în care Becali face orice pentru a îndepărta oamenii de mai mult sau mai puţin bun-simţ de pe propriul stadion? Ce naiba te poate face să accepţi atâtea umilinţe, cum ar fi scoaterea de pe stadion, deşi ţi-ai cumpărat bilet?

Să nu vorbiţi despre iubirea şi pasiunea pentru culorile clubului! Un discurs de acest tip îl califica pe autor pentru grupul suporterilor plictisiţi de viaţă sau fără creier. Niciun sentiment nu poate fi atât de puternic încât să fie mai presus de desconsiderarea cronică promovată de şefii roş-albaştrilor.
Este, într-adevăr, penibilă solicitarea Stelei de a-i scoate în afara arenei pe suporterii români care şi-au cumpărat bilete pentru meciul din Europa League. La fel şi supunerea oarbă a celor de la Fener. Dar în acelaşi timp sunt vinovaţi şi cei care continuă să creadă că sunt suporterii unei echipe care chiar seamănă cu cea din tinereţea lor.

Şi care chiar există cu adevărat măcar în fotbalul nostru, dacă nu şi în cel continental. Este o enigmă de nedesluşit de ce aceşti oameni insistă să îşi asocieze imaginea, banii şi sufletul cu un club care nu-i doreşte aproape în nicio situaţie, într-o interpretare aberantă a dictonului „dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!”.

După victoria deja uitată de la Iaşi, fanii Stelei care încă mai cred în actuala formulă managerială au simţit că-i loveşte în plin renaşterea. N-au contat argumentele despre jocul slab din Copou, nici referirile la supralicitarea lui Dayro după fiecare fază mai de Doamne-ajută. Noi, scepticii, cărora ni s-a alăturat chiar Stoichiţă la un moment dat, am fost timp de patru zile ţintele preferate ale înfierbântaţilor suporteri din Ghencea. Băieţii respectivi, al căror idol în viaţă este domnul Becali, aşteptau de atâta vreme o victorie încât, atunci când au avut-o, n-au mai ştiut cum să procedeze. După cum în acest moment, după înfrângerea în faţa lui Fenerbahce, nu ştiu să reacţioneze.
Drumul de la extazul din nimic la agonia aşteptată este atât de scurt, încât nu mai poate fi acoperit nici măcar cu vorbe. Steaua de azi trăieşte, de fapt, ca Rapidul dintotdeauna. Dar fără a avea farmecul specific al formaţiei din Grant. Nu-şi asumă condiţia de formaţie care a ieşit de câţiva ani din prim-planul fotbalului intern şi de aceea nici nu poate să-şi construiască în linişte viitorul. Preferă să trăiască trei zile după o victorie fără sens şi să moară apoi câteva săptămâni, fără a-şi da măcar seama de asta.

Venirea sau nevenirea lui Andone în Şoseaua Ştefan cel Mare nu va schimba nimic fundamental. Nici la Dinamo, nici în fotbalul nostru. Borcea şi ceilalţi acţionari vor vinde acest eveniment fanilor, de parcă Ando ar aseleniza, nu s-ar apuca de o banală muncă de antrenor în Liga lui Mitică. Şi, potrivit tradiţiei, se vor găsi destui care să-i creadă şi să revină lângă echipă.
Am mai asistat la astfel de puneri în scenă. Lăcătuş s-a reîntors la Steaua având parcă unicul scop de a se face de râs. Şi şi-a atins obiectivul.
Folosite de patroni, gloriile sportive ale cluburilor ajung să gireze parcă la infinit acţiunile şi imaginea angajatorilor.
Acest tip de materialism la limita suportabilului transformă în timp record capitalul de simpatie câştigat ani de zile în iarbă într-o stare de ură din partea suporterilor. Cea mai mare greşeală, pe care Andone trebuie să o evite, este supralicitarea rolului antrenorului-fostă-glorie-a-clubului. El trebuie doar să pregătească echipa din punct de vedere sportiv, nu trebuie să fie mediator în dialogul surzilor şefime-galerie.
Uman, este de înţeles dorinţa lui Andone de a se revanşa faţă de CFR, care i-a refuzat şansa de a antrena în Champions League. După cum este evident că la Dinamo are cele mai mari şanse de a-şi împlini visul.
Doar această dorinţă se poate îmbrăca într-un egoism inconştient, punând în pericol chiar viitorul clubului, dacă Ando va fi adus cu o agendă secretă, nu doar cu fişa postului de antrenor.

Deşi activează de atâta timp în fotbal, Borcea pare că-l trăieşte degeaba. Nu reuşeşte să priceapă mai nimic din profunzimile acestui sport. Nu ştie să câştige - bine, în acest caz l-a ajutat şi eterna obsesie Champions League! -, dar nu-şi găseşte resurse nici pentru a reacţiona cu decenţă atunci când pierde. O înfrângere de parcurs, poate firească, în faţa Mediaşului, a fost transformată de Borcea într-o chestiune vitală. Eşecul ca stare bazală la Dinamo vine tocmai din managementul defectuos al eustresului şi al distresului. Starea de echilibru n-are cum să persiste în Şoseaua Ştefan Cel Mare, pentru că pur şi simplu nu există. Şefii „câinilor”, în frunte cu Borcea, au un ton coleric indiferent de subiect, încercând parcă să ajungă la excelenţa??? în tulburare marca Becali. Se simt datori nu doar să vorbească, ci să calce pe cineva în picioare atunci când lucrurile nu merg bine la echipă.

Fluviul nemulţumirii s-a îndreptat spre Bonetti pe la începutul sezonului, au urmat la rând jucătorii, adesea s-au intersectat şi fanii, pentru ca acum să se revină la eterna şi fascinanta temă a arbitrilor care prigonesc marea campioană a jocurilor din spatele scenei. Se cere eliminarea din arbitraj a lui Kovacs folosindu-se argumentul Lajos, ceea ce nu face trimitere spre nevoia de curăţenie, ci spre a fura în direcţia corectă! Fericirea lui Borcea stă probabil doar în capacitatea de a deţine controlul absolut asupra arbitrajului.

Dacă tot „mănâncă pământul” fotbaliştii lui Dinamo de câte ori văd bani în vestiar înainte de meciuri, Borcea ar face bine să-şi ţină obiceiul înaintea fiecărei partide. Ochiul dracului este evident cel mai bun stimul al performanţei „câinilor” şi, atunci, de unde atâta lipsă de profesionalism din partea conducerii? Poate din criza imobiliară?

Pasul următor, dedus logic din primul: după zbateri intense, Dinamo a identificat cauza lipsei cronice de performanţă, iar de acum doar disponibilitatea de a plăti a unor oameni obişnuiţi mai mult să încaseze va duce la declanşarea reflexului pavlovian caşcaval-victorie. Da, în acest sens, nu invers, cum ar fi normal, dar evident atipic pentru o echipă de asistaţi social pe terenul de fotbal, cum este Dinamo de acum.

Poate părea simplu algoritmul „bani la vedere contra goluri”, dar în sine reprezintă treapta cea mai de jos a degradării din interiorul unei societăţi. Iar diagnosticianul precis de acum este responsabilul de ieri în materie de pervertire a atmosferei de performanţă. Dinamo cel de acum tinde să devină încă mai odios ca entitate decât cel din urmă cu 20 de ani! A strâns în jur atâţia mercenari, profitori, atârnători şi doritori de a se înscrie într-una din primele trei categorii, încât ieşirea din spirala profitului imediat indiferent de efort practic nu mai există.

Chiar dacă discursul public include termeni precum ataşament, istorie, iubire roş-albă, faptele indică înscrierea lui Dinamo pe termen lung în grupul celor fără de mamă, tată şi suflet, dar cu conturile uneori pline.

Probabil că nu există un subiect mai steril decât cel legat de locul de unde va veni campioana României în viitorul sezon: Bucureşti sau provincie?

Mai deştept decât toate promoţiile de la Harvard la un loc, domnul Dragomir este sigur că noua campioană nu va veni din Capitală. Dar cum nu toţi suntem absolvenţi ai Şcolii de Oracolie din Bălceşti, nu putem nici să-l contrazicem, nici să-i dăm dreptate.

Am putea cel mult să-l acuzăm că se antepronunţă într-un subiect în care, ca şef al LPF, este parte!
Pe fond, discuţia nu prea are sens. Noua campioană poate să vină şi de pe teritoriul românesc alocat pe Marte, iar în Europa League să înscriem formaţii de pe Venus şi Saturn, important va fi să reuşim ceva performanţe europene.

Asta ar fi miza, desigur, într-o lume normală. În orizontul mioritic imediat, câştigarea titlului de campioană poate fi afacerea anului de criză 2010: cu investiţii bine plasate în 34 de etape, se poate scoate un profit de cel puţin 10 milioane de euro. Garantat!

Veţi vedea: afacerea Champions League în România va fi la fel de profitabilă ca un business cu statul.

E de înţeles ca suporterii să nu mai aibă răbdare şi să caute peste rând certitudini, chiar înainte de a se consuma măcar câteva etape de campionat. Mai avem însă de aşteptat până la a avea o imagine clară despre schimbările pe care Bergodi şi Bonetti le impun la primele două echipe ale Capitalei. Dar vestea cea mai tristă, în primul rând pentru cei doi, abia urmează: experienţa anilor anteriori în materie de răbdare managerială arată că este foarte posibil să nu asistăm la materializarea în rezultate - bune sau rele - a ideilor aduse de cei doi tehnicieni. Înainte de orice analiză a tehnicienilor, presa ultimilor ani s-a ocupat cu psihanaliza finanţatorilor, rezultatele astfel obţinute relativizând acum orice încercare de predicţie pur sportivă.
Întinerirea lotului Stelei, forţată şi de căderea pieţei imobiliare, renunţarea la Nicoliţă sau la brigada N&D, intenţia de a impune un 4-3-3 la Dinamo şi celelalte măsuri tehnicotactice luate de noile staff-uri tehnice din Ghencea şi „Ştefan cel Mare” ar trebui să conteze dacă nu ar fi atât de proaspete crizele de nervi de la loje, mai mult sau mai puţin justificate de rezultate.

Degeaba se plânge acum preşedintele FRF că Guvernul Boc aduce spectrul falimentului în Casa Fotbalului. Trebuia să ia în calcul varianta asta şi cu câteva luni în urmă, când marele om de stat s-a autoinvitat la unul dintre antrenamentele echipei naţionale. Şi a şi întârziat vreo oră. În loc să-l ţină pe la porţile bazei de la Săftica, stafful federal şi-a îndeplinit până la capăt misiunea de credibilizare a domnului devenit peste noapte prim-ministru al ţării. Poporul trebuia să-l cunoască şi altfel decât (prin prisma????) vocaţiei de trompetist, iar cea mai bună trambulină media era prima reprezentativă de fotbal. Schema clasică. Este doar un episod – cu siguranţă nu va rămâne ultimul – din seria complicităţii dintre oamenii politici şi cei din sport. După 20 de ani, asistăm neputincioşi la perpetuarea tipului comunist de relaţie dintre decidenţii din sport şi cei politici. Sportivii sunt excepţionali doar atunci când zâmbesc în aceeaşi poză cu politicienii care-şi fac altfel un scop în sine din nimicirea financiară a activităţii sportive.