Ferguson a depus aseară declaraţia de avere a clubului, după vreo oră de joc, când a decis să-i trimită pe teren pe Giggs şi Berbatov. Să recunoaştem: nu există o altă formaţie în lume în acest moment care să-şi permită luxul de a începe o semifinală a Ligii fără doi jucători cu acest profil valoric şi, în acelaşi timp, să performeze aproape maximal. Sir Alex este genul de antrenor care greşeşte o dată pe sezon, iar acest moment pare a se fi petrecut în prima manşă din sferturi, cu Porto. Aseară a gândit perfect, ceea ce, paradoxal, am putea spune şi despre Wenger. Doar că francezul a trebuit să ia act încă o dată de limitele unei echipe care a ieşit recent din perioada pubertăţii. Arsenal, aşa cum arată acum, are toate virtuţile şi viciile vârstei tinere, fiind departe de constanţa demnă de o echipă a statuilor, indicată de Manchester United. Dar această diferenţă structurală, vizibilă la nivelul jocului de aseară, n-a avut şi un corespondent pe măsură pe tabelă. La 1-0, calificarea încă se joacă, iar londonezii pot schimba un destin ce pare acum previzibil doar dacă, într-o săptămână, se vor curăţa de coşuri, păstrând doar entuziasmul tinereţii.

FC Barcelona ne place dintr-un motiv foarte simplu: este acea mare echipă de atac din visul copilului din noi care tocmai a descoperit mingea. O formaţie cât se poate de adevărată, dar supusă regulilor nescrise, dar atent respectate din spatele blocului comunist. Valdes cu greu s-a abţinut aseară să nu propună pentru nomenclatorul meseriilor profesiunea de “portar înaintaş”. Apărătorii catalanilor par a fi ajuns pe linia de fund doar pe motiv de scutire medicală, care nu le-ar permite efortul intens din avanposturi.

Henry, Xavi, Iniesta sau Eto’o ar fi în stare să dribleze până ar ajunge în spaţiul dintre tuşă şi plasă, altfel golul n-ar avea sens. Iar Messi pare că uneori ascunde balonul sub tricou şi fuge de nebun, în toate direcţiile, spre reuşita pe care apoi o va povesti tot cartierul. Nu ne-ar mira ca, pe sub echipamentul oficial de joc al spaniolilor, să se mai găsească unul, inscripţionat cu pastă de dinţi, dar numai cu numerele ofensivei totale, 9 sau 10. Chelsea rămâne un mare team al acestui deceniu, în timp ce FC Barcelona va fi, tot timpul, echipa noastră.

Pentru atâta timp se întuneca aseară ecranul televizorului la zappingul de pe Pro TV, canalul care transmitea esenţa fotbalului, pe Antena 1, staţia care programase un meci oarecare la scara istoriei acestui sport.  Cea mai mare greşeală este să încerci o comparaţie între Liga Campionilor şi Liga lui Mitică. Să găseşti apropieri între golul lui Costea şi reuşita lui Torres. Să pui în aceeaşi frază nobleţea fanilor lui Liverpool şi prezenţa la Craiova a derbedeilor din galeria lui Dinamo. Să vorbeşti despre incredibila revenire a lui Chelsea şi trezirea din mediocritate a trupei lui Mititelu.

În realitate, chiar dacă noile tehnologii aduc strălucirea şi lipsa de semnificaţie atât de aproape, la numai două secunde, diferenţa dintre ceilalţi şi noi tinde nu spre infinit, ci spre nemăsurabil.

Când l-am văzut pe Cannavaro executând acea acrobaţie perfect inutilă care a precedat primul gol cu graţia unui artrozic, a fost clar că adversarul englezilor era, la propriu, o echipă de bunici-fotbalişti, care pentru a ajunge la meci a fugit din sanatoriul de balneologie. Şi parcă nu era de ajuns, dar Realul a fost condus de un geniu al pierzaniei, pe care doar acutizarea crizei financiare l-ar putea ţine pe banca Madridului şi din vară. Domnul Ramos a atacat cu maximum doi oameni până la un scor general de 0-4, după care a dat liber la entuziasm, a descoperit că trebuie să marcheze şi chiar a încercat. Evident, cu succesul avut şi aplicând strategia ultradefensivă. Bine, probabil că, oricum ar fi jucat, Realul nu se putea opune aseară în mod autentic desfăşurării incredibile de forţe de pe frontul de atac al formaţiei lui Benitez. Dar măcar ar fi salvat aparenţele, ar fi arătat că o echipă mare poate să îmbătrânească frumos, cu zâmbetul pe buze, nu crispat, în încercarea de a apăra un scor de forfait.

Fentă spre exterior, intrare spre centru şi şut. Asta venind din dreapta. Din stânga, Robben n-a reuşit decât câteva sprinturi cu mingea la picior şi într-un picior de-a latul terenului. Luându-i de cele mai multe ori olandezului culoarul spre poartă, oamenii lui Rafa au anihilat trei sferturi din forţa ofensivă a Realului. Restul de 25% s-a anulat de la sine pe axa oboselii Raul-Guti. O echipă de zilieri madrileni îmbrăcaţi într-un echipament alocat altădată arhitecţilor Zidane şi Beckham nu putea face mai mult în faţa unor oameni veniţi în Spania evident la meci egal. Perspectivă care, judecând după apatia albilor, părea a le surâde şi gazdelor. Fără Gerrard, ce forţă să aibă britanicii? Păi tocmai tăria pe care ţi-o dă constatarea că lipsurile adversarului sunt mai mari ca ale tale! Realului nu i-a lipsit aseară un singur om, ci măcar vreo 3 fundaşi, 4 mijlocaşi şi 2 atacanţi adecvaţi nivelului de performanţă presupus de primăvara Champions League. În două săptămâni, până la returul de pe „Anfield“, găsirea acestora pe lista deja trimisă la UEFA este aproape o utopie.

Doar la dezalcoolizare nu l-a dus Mourinho în ultimele luni pe Adriano. I-a iertat toate abaterile disciplinare dintr-un singur motiv şi cu un scop foarte precis: dubla cu Manchester United din Ligă. „Singurul atacant al nostru care se poate lupta cu Ferdinand”. Serios? După manşa de aseară, în care brazilianul a arătat forţă pură şi doar atât, calculele lui Mou se abat de la traiectoria cu care ne-a obişnuit. Inexactitatea, cam egal distribuită în toate compartimentele, a fost cuvântul de ordine în faţa lui Manchester. Cu excepţia portarului, Julio Cesar având un singur minus în drumul către glorie: numele atât de banal în fotbalul european. Fără acest Ion Popescu de excepţie al Ligii Campionilor, probabil englezii ar fi fost deja calificaţi în sferturi. Mai ales că Ferguson a revenit la modelul de succes din primăvara trecută, acela în care cei șase jucători de la mijloc în sus nu ocupă posturi fixe. Berbatov, Giggs, Ronaldo sau Park au apărut în anumite momente pe poziţia de vârf împins, punând apărarea coordonată de Chivu sub o presiune constantă, atenuată doar de prestaţia lui Julio Cesar.

Pentru CFR, este cel mai greu meci al sezonului. Genul de partidă care nu te ridică – aşa cum s-a întâmplat la Roma sau cu Chelsea, ci trebuie să dea răspunsul la chestiunea continuităţii la nivel înalt. Clujenii se află în faţa unui moment de care depinde accesarea celei mai înalte trepte atinse de vreo echipă românească după 1989 sau, dimpotrivă, revenirea în mijlocul intrigilor Ligii I. Maturizarea continentală forţată a oamenilor lui Trombetta ascunde sub firescul entuziasm slăbiciunile oricărei creşteri rapide. Pe acest fond au pierdut meciul de la Bordeaux şi din acest motiv trebuie să fim cumpătaţi atunci când le cerem lui Trică şi celorlalţi să facă încă de la al patrulea meci în Ligă ceea ce n-a reuşit Steaua de vreo trei sezoane. Ştim că Paszkany este pasionat de incinerarea etapelor, dar acest tip de strategie este rar premiat pe plan european, acolo unde creşterea organică este garanţia succesului. De aceea, un succes astăzi în faţa francezilor trebuie primit ca încă o excepţie, nu ca un act banal, din normalitatea imediată.