Varga şi Bălan există cu adevărat doar în aceeaşi propoziţie cu Dan Petrescu. Sau pentru zona de scandal, pe aceeaşi parte a universului pocit al dreptului de a evolua cu domnul Şiman. Avem două paliere: cei doi au demonstrat secvenţial o oarecare valoare, prin raportare la fotbalul mare, dar le este imposibil să aibă continuitate din cauza unei forme contractuale care i-ar face invidioşi probabil şi pe cei mai performanţi stăpâni de sclavi.

Nimic nu poate fi mai simplu. Patronul Sportului cere bani serioşi pentru a-i ceda definitiv pe Varga şi Bălan, dar îi lipseşte argumentul major pentru cotaţia atât de înaltă: cum să plăteşti atât de mult pe doi fotbalişti despre care nu ştii altceva decât că pot juca bine cel mult jumătate de sezon?! Şiman trăieşte într-un cerc atât de vicios din punct de vedere logic, încât actele perfect în regulă pe care probabil le aduce ca argument în relaţia cu jucătorii nu-l ajută, ci dimpotrivă. Exagerează atât de mult cu negocierile, încât firescul unui transfer, cum este cel de acum, la Rapid, se transformă într-o telenovelă în care până şi Copos devine un personaj simpatic, cooperant şi chiar generos.

Totul s-a terminat pentru fotbalul din Craiova în momentul în care, la sondajul despre simbolurile Băniei în anul 2009, locuitorii au trecut pe primele poziţii pe Mihai Viteazul şi fântâna dansantă. Dacă jeturile, mai mult sau mai puţin unduitoare, din centrul oraşului, contează mai mult decât echipa de fotbal care odată scria istorie, ce mai contează că echipa este din ce în ce mai aproape de faliment? Şi ce sens mai are disputa colorată verbal dintre Mititelu şi Solomon?

Unde se poate ajunge? Fie actualul patron va mai agoniza câţiva ani pe stadionul din oraş sau aiurea în Oltenia, fie va accepta de acum exitul din lumea fotbalului românesc. Ar fi prima victimă cu nume după prietenul Penescu, un autentic Puiu de Oltenia pe care-l vor căuta jurnaliştii de sport peste vreo 20 de ani pentru a ni-l prezenta în garsoniera în care-şi va duce bătrâneţea. Piesa de rezistenţă, un poster cu fraţii Costea pe interiorul uşii de la intrare. Va fi împăcat cu el, a făcut tot ce se putea pentru campioana unei mari uitări, dar a avut ghinion cu criza imobiliară. Şi va spera la un demn loc 47, între Solomon şi Găman, în clasamentul celebrităţilor locale ale anului 2030.

Raportat la ce poate fotbalul nostru, posibila mutare a fraţilor Karamyan de la Timişoara la Steaua ar putea avea o semnificaţie, influenţând poate chiar ierarhia de final. La scara fotbalului mare, e ca şi cum două furnici gemene ar sări dintr-un muşuroi în altul în Podişul Gobi.

Aceeaşi mutare ocupă însă primele poziţii ale agendei publice din prima divizie într-o pauză de iarnă mai săracă parcă decât a fost vreodată în ultimii 20 de ani. Se tranzacţionează puţin, irelevant, fără chef şi fără perspectivă. Echipele din Liga I parcă se pregătesc să retrogradeze în bloc, nu să umfle potul salvator al accesării Ligii Campionilor.

Trăim o perioadă atât de ciudată, încât pare că orice este posibil. Chiar şi ca Steaua fără bani să ia campionatul pe bune, fără investiţiile isteroide şi sacoşele mişcătoare atât de prezente în anii din urmă.
Nici muşchetarii de carton cu laringele mereu în formă nu mai sunt acum ce-au fost vreodată. Patronii nu mai au chef de scandal, nici măcar de „aroganţele” care aduceau audienţă. Simt că bula imobiliară li s-a spart în faţă şi au fost puşi în situaţia de a trăi exclusiv din banii lor, din ce în ce mai puţini. Situaţie care-i angoasează şi-i deprimă până la anularea identităţii de hăhăitori TV.

Transferul lui Daminuţă la Dinamo indică exact modul în care şefii clubului privesc soarta echipei. Probabil că şedinţele acţionarilor seamănă cu cele de Guvern. În spatele fiecărei vorbe se ascunde o mai mică sau mai mare afacere personală. Venirile, plecările şi rămânerile jucătorilor şi antrenorilor nu pot exista fără un profit acţionarial personal imediat. Doar e perioadă de criză.

Aparenta dispută dintre Badea şi ceilalţi şi regrupările de forţe de moment are ca obiect tocmai maximizarea beneficiilor individualizare.????? Cum să iei cât mai mult pentru tine şi să împarţi cât mai puţin cu ceilalţi. Mişcările lui Turcu, Neţoiu, Borcea, Giovani sau Badea urmăresc abia în ultimă instanţă, dacă cineva mai are chef să-şi bată capul, ideea de performanţă sportivă în sine. Rezultatele lui Dinamo sunt cea mai bună probă în acest sens.

Ca şi alte cluburi româneşti, Dinamo este îngropată într-un faliment sportiv, dar prosperă la nivelul oamenilor de decizie, formal sau informal implicaţi în soarta echipei. Câtă vreme vor exista parteneriate bazate pentru învârteli fotbalistico-financiare, Dinamo nu va avea nicio şansă să conteze cu adevărat în lumea sportului.

Nu-l putem condamna, reţinându-l aici, pe cel mai în vogă antrenor român al momentului să se rateze profesional în Liga lui Mitică. Orice pas ar fi făcut la cârma Unirii dincolo de anul magic 2009 ar fi însemnat o pată degrabă acoperitoare a strălucirii aduse recent în Bărăgan.

Pentru a creşte nivelul performanţei la Urziceni, avea nevoie nu doar de o resetare a motivaţiei, ci şi de suportul financiar mai consistent al patronului. Măcar un sfert din suma adusă de munca lui Petrescu şi a jucătorilor în acest sezon european trebuia să se regăsească, sub forma unor transferuri, la lot, din ianuarie. Abilităţile de alchimist din iarbă ale tehnicianului nu mai sunt de ajuns la nivelul următor al performanţei.

Dorinţa lui Bucşaru de a face bani se desparte de dorinţa de a performa a lui Petrescu. Cu atât mai mult cu cât a fost depăşită etapa „descurcă-te cu ce ai”. La câte beneficii i-a adus până acum, Bucşaru era dator să-i întoarcă o parte din avantaje lui Petrescu. Transferându-i jucători sau lăsându-l să plece în această iarnă. A ales a doua variantă. Bună pentru Bucşaru, Petrescu şi adversarele Urziceniului, dar dramatică pentru destinul unei echipe pentru care viitorul sună oricum, numai a urări de Anul Nou nu.

Bula imobiliară se sparge şi, odată cu ea, Liga I. Şi încă la cel mai înalt nivel imagologic şi financiar. Doi dintre oamenii exponenţiali ai ultimilor ani, Becali şi Borcea, dau semne de suferinţă materială. Dacă privim cu luciditate la conturile goale ale fotbaliştilor de la Dinamo şi Steaua, vom constata că, de facto, cei doi sunt cam retraşi de la cluburi.

Au investit aiurea în vremuri bune, în fotbalişti şi alţi actori ai fenomenului, de parcă ar fi cumpărat un teren cu scopul de a-l revinde a doua zi la preţ dublu. În lipsa unui plan managerial coerent, nici n-au mai contat modalităţile prin care au acţionat şi nici nu sunt de mirare rezultatele slabe şi conflictele permanente din propria curte.

Borcea, Becali şi ceilalţi au avut nevoie de fotbal pentru a-şi face imagine şi, consecutiv, bani, dar nu şi-au pus problema pasului consecutiv căpătuirii financiare. N-au ştiut să se comporte ca nişte autentici bogătaşi şi n-au avut organul necesar pentru a semnaliza că trăiesc o stare conjuncturală de bine. Pe măsura iluziilor create de euforia creşterii averii şi a vizibilităţii de pe o zi pe alta va fi dezamăgirea care a început să-i însoţească de la o vreme.
Probabil este prea târziu pentru a descoperi că, deşi încă îi cunoaşte o ţară întreagă, sunt nişte indivizi banali, pe care îi aşteaptă o soartă ca a lui Puiu de la Oneşti. Şmenar de succes temporar, abonat la cartea de istorie a oamenilor mici.

Tristă soartă au Dinamo şi Rapid dacă au ajuns să-şi gândească viitorul mizând aproape totul pe aportul profesional al unor tehnicieni care au eşuat lamentabil în acest sezon.

Andone şi Rednic sunt două nume de fotbalişti, antrenori şi oameni care sună bine pentru galerii. Au câştigat campionate, bani, audienţă şi respect cam de câte ori au antrenat în România, dar şi-au demonstrat limitele în locuri în care fuseseră chemaţi ca experţi, nu ca soluţii provizorii.

Ţine de bunul-simţ primar să ne întrebăm cum de se gândesc Badea şi Copos să-i instaleze pe cei doi în Groapă respectiv în Giuleşti, în condiţiile în care prima divizie din Emirate şi a doua din Rusia i-au învins în numai câteva săptămâni? Vor ajuta ei cu adevărat, pe termen mediu şi lung, cele două echipe? Mai au motivaţia necesară pentru marea performanţă sau îşi propun doar să mai păcălească viaţa profesională şi conturile bancare încă vreun an?

Ultima săptămână ne-a adus în atenţie cazul unui jucător, Onofraş, care şi-a dezlipit eticheta de expirat reuşind unul dintre cele mai frumoase goluri româneşti din Champions League după contactul magic cu Dan Petrescu. Cine se va dovedi omul esenţial pentru a-i face să renască pe Andone şi Rednic pentru fotbalul mare? Şi, în primul rând, există?

Nu atât golurile, cât ceea ce a urmat după cele două reuşite de aseară îl plasează pe Andrei Cristea în grupul marilor jucători ai Ligii I. Reţinând bucuria doar pentru sine, a adus un omagiu unei echipe şi unor suporteri care nu produc în general prea multă emoţie în prima divizie. Dacă ar fi făcut ca toate visele după goluri, nimic din universul exterior nu s-ar fi modificat fundamental – eventualele sesizări din partea oficialilor sau a fanilor ieşeni n-ar fi interesat oricum prea mult. Dar starea sa interioară, dominată de renaşterea spectaculoasă ca fotbalist în perioada petrecută în Copou, nu i-a permis mai mult decât un zâmbet. Uşor de interpretat chiar ca o mulţumire adusă gazdelor, care l-au ajutat să renască atunci când părea blocat pe veci în proiectul celor două goluri marcate cu Valencia, pe când evolua la Steaua.

Dacă va rămâne în continuare pe mâni bune şi va fi ferit de accidentări, Andrei Cristea ar putea deveni chiar liderul generaţiei post-Mutu. Echipa naţională se poate reconstrui doar cu oameni de caracter, care au trecut prin situaţii delicate, dar au avut ştiinţa de a le survola şi, mai ales, de a rămâne recunoscători binefăcătorilor. Aceştia din urmă s-au întristat aseară din cauza rezultatului Politehnicii, dar au avut măcar sentimentul unic al salvării unui destin profesional.

Tot aşteptându-l pe Andone, Dinamo riscă să rateze încă un sezon. Acţionarii tresar de câte ori arabii lui Ando pierd vreo partidă şi se încordează la loc de furie constatând că şeicii sunt nişte fraieri, prea răbdători cu un tehnician care până acum le-a cam înşelat aşteptările.

Devine astfel de înţeles nervozitatea lui Borcea, care a decretat ferm, cât să-l ţină vreo săptămână: „A trecut trenul lui!”. În traducere liberă, Andone se face vinovat de rezultatele proaste ale echipei, din moment ce nu a acceptat cu orice preţ să revină în Şoseaua Ştefan cel Mare. Nu-l vedeţi în stare să gândească astfel?

Iritarea executivului lui Dinamo mai are însă un substrat: ştie mai bine chiar decât fostul fundaş că Andone este singura variantă de ieşire din actuala criză! Şi cu cât se amână instalarea lui, cu atât declinul va fi mai crâncen şi revenirea mai greu de realizat. De aici şi dihotomia inimă-minte pe care, în premieră, a evocat-o tehnicianul. Vorbind despre încrederea care ar trebui să le fie arătată lui Dinu şi Ţălnar, „până la iarnă”, Andone nu face decât să fixeze încă de acum nivelul cel mai de jos la care poate să ajungă actuala formaţie.

Este interesul lui şi poate şansa lui Dinamo ca reconstrucţia echipei să se facă de la nivelul -1, cu intervenţii de tip chirurgical, nu cu frecţii la picioarele de lemn ale unor jucători care nu sunt în stare să treacă pe teren propriu nici măcar de amărăştenii de la Gloria Bistriţa.

Grigoraş are un fundament profesional, nu doar unul subiectiv-patronal, atunci când afirmă că nu-l interesează să vină la Steaua ca antrenor. Probabil că i-ar fi mai simplu să reproducă Sfinxul sau Babele în mărime naturală şi să le urce în spate până pe Bucegi decât să-i facă pe Ghionea, Toja sau Nicoliţă parte dintr-o conduită modernă de joc. Afirmaţia este, de altfel, valabilă şi pentru Stoichiţă, după cum a fost, la vremea ei, şi pentru Bergodi.

Steaua continuă în principiu reconstrucţia începută de italian, dar o pune acum în practică după principii de joc nu doar diferite de ale fostului tehnician, ci şi depăşite de vremurile pe care le parcurgem. Ideea de „vitezişti” este din ce în ce mai departe, fiind zdrobită de aceea de cărăuşi fără sens ai balonului. Cu excepţia notabilă a momentelor când mingea se aruncă din spate direct pe Kapetanos, fără a-şi pune cineva problema continuării eficiente a fazei. Între fiţoşii din Ghencea şi salahorii din Iaşi n-am văzut nicio diferenţă notabilă în zona de competenţă, a gazonului. Dacă şi-ar fi schimbat tricourile şi parfumurile, n-am fi ştiut probabil care sunt cei pe care-i idolatrizează din principiu, nu bazându-se pe dovezi, 44% dintre români.

În ciuda golurilor tardive marcate de Dayro şi Szekely, Steaua este într-o criză atât de mare, încât doar fostele glorii o mai pot salva. La nevoie, chiar echipându-se şi intrând pe teren în locul epigonilor de astăzi.