Dică spune că nu înţelege ce mare grozăvie a făcut Mutu înainte şi după meciul cu Serbia, iar noi, cu toţii, pricepem de ce fostul decar al Stelei are nevoie de astfel de declaraţii. Pentru a reveni în atenţie. Chiar aşa: puteţi răspunde în 5 secunde la ce echipă mai joacă Dică?
În acelaşi timp, pricepem şi de ce, la 29 de ani, ex-stelistul se consideră deja terminat pentru fotbalul mare. Pregătirea sa mentală pentru marea performanţă nu îi oferă capacitatea de a înţelege ce înseamnă să-ţi respecţi meseria, oricât de prieten ţi-ar fi Mutu.
Totodată, reacţia lui Dică validează demersul lui Răzvan Lucescu de a institui un regulament de ordine interioară, demn de un cămin-internat de gimnaziu. Mai are să pună lacătul pe uşă şi gratii la geamurile de la Săftica.
Nu lasă loc de speranţe, dar trebuie să recunoaştem: în acest moment, nu putem spera la o mare performanţă la prima reprezentativă, cu excepţia cazului în care putem încadra aici lipsa abaterilor de la respectivul regulament. Abia din punctul obţinerii stării de linişte la lot va începe ascensiunea din punct de vedere sportiv. Dacă acest moment se va fi petrecut în această săptămână, înainte de amicalul cu Polonia, istoria fotbalului nostru îl va consemna ca o versiune modern-sportivă a Tratatului de la Varşovia.

Am pierdut aproape un deceniu apărându-ne de mizeriile aruncate asupra noastră de fraţii impresari, Nicu din Ibiza, Naşu de la Federaţie, Mitică de la Ligă şi alţi bodyguarzi ai iresponsabilităţii lui Mutu.

Noi scriam că „Briliantul“ pierde nopţile, ei afirmau că e urmaşul lui Hagi. Ziarele publicau lista de piţipoancele lui Mutu, inconştienţii ăştia ridicau în slăvi un gol banal marcat pentru echipa naţională. Ceata de petrecăreţi a atacantului fugea din cantonament la un club de striptease, dar discursurile şefimii din fotbal vorbeau despre dependenţa primei reprezentative de Mutu.

Prima fisură - şi totodată confirmare a dezvăluirilor din presă - a apărut odată cu „Dosarul cocaina“, când pe Giovani l-au lăsat, previzibil, nervii. Dar şi atunci s-au găsit cetăţeni universali, în frunte cu „fostul mare jucător al Rapidului“, care l-au apărat, pretextând acordarea unei a doua şanse. După ce a ratat nu a doua, ci a enşpea şansă, Nicu din Ibiza a întors, pardon de expresie, armele. Iar Naşu de la Federaţie şi Mitică de la Ligă au avut imediat grijă să nu-şi ude costumele de firmă. Deloc imprevizibil, fraţii impresari au invocat, la rândul lor, nevoia unei a doua şanse pentru Mutu. Şi tot aşa, cercul refuză să se deschidă.

Ştim, iată, chiar de la sursele supărate la un moment dat pe Mutu, că am avut de atâtea ori dreptate în ceea ce-l priveşte. Numai că este mult prea târziu ca să mai conteze cumva.

Dacă Piţurcă ar fi fost pe banca naţionalei la meciul de la Paris, toate televiziunile ar fi dedicat fluvii de ediţii speciale întru decapitare şi n-ar fi fost ieşit din comun ca Băsescu să-i ceară lui Satana să meargă la ţepe, în Piaţa Victoriei.
Cum selecţioner este Răzvan Lucescu, mass-media s-a înscris cuminte pe axa Mutu - Surdu. Puţine critici, speranţe la greu şi chiar discursuri extatice despre marea performanţă de pe „Stade de France”.

Înţeleg sprijinul de care are nevoie încă noul selecţioner şi sunt de partea sa în efortul nu de reconstrucţie, ci de creare a unui nou ciclu de performanţă la prima reprezentativă. Îi înţeleg greutăţile, cam aceleaşi de pe vremea lui Piţurcă, dominate de aria redusă de selecţie. Apreciez curajul de a-i promova pe Roman şi Apostol, de a-i redescoperi pe Ghioane şi Coman şi de a-i redefini pe Maftei şi Mara. Îl felicit pentru norocul avut la Paris, pentru deschiderea fără precedent faţă de mass-media, dar mai ales pentru strălucita idee de a ataca, atât cât am făcut-o, în spatele unui Evra fascinat de ofensivă. De aici a pornit, de altfel, şi autogolul lui Escude.

Dar de la aceste câştiguri evidente şi până la a vedea în remiza tristă cu francezii mugurele din care va germina o nouă generaţie de aur este o cale lungă şi sigură doar pentru Dinu Vamă. Dacă tot vorbesc despre nevoia de renaştere a tricolorilor, ar fi bine ca lăudacii de profesie din, de, de sub şi de alături de fotbalul nostru să fie ceva mai lucizi şi să aştepte, de exemplu, să şutăm la poartă înainte de a marca, nu după, ca la Paris.

Michel Hidalgo, antrenorul cu care naţionala Franţei a luat titlul european în 1984, se întreabă în France Football de ce Domenech preferă formula cu doi mijlocaşi defensivi. „De cine ne temem? România şi Serbia nu sunt la nivelul nostru!”, spune domnul Hidalgo, care vede într-o abordare ofensivă singura cale de împăcare dintre echipă şi public.

Momentul este delicat, iar Domenech, că le place sau nu francezilor, are sarcina de a schimba generaţiile. Nota bene, în Feroe, Franţa a jucat pentru prima dată fără a avea pe teren vreun jucător din marea echipă care lua titlul mondial în 1998, ceea ce l-a făcut pe Alou Diarra să declare că „victoria a fost extrem de importantă pentru viitorul nostru”.

În mult mai micul Paris, în lipsa unor oameni competenţi care să se pronunţe la obiect asupra problemelor primei reprezentative, liderul de opinie al opoziţiei a fost Borcea. Doar că el avea numai interese, nicidecum o viziune despre noua atitudine de la echipa naţională. Îl interesa doar să-l vândă pe Marius Niculae, nu să aducă lotului plusvaloare, aport la rezultate pozitive şi, implicit, apropierea de fani. De fapt, pentru prima oară în ultimii 20 de ani un meci cu magnitudinea unei dispute cu vicecampioana mondială nu mai trezeşte pasiunea şi emoţia de altădată. Cum să avem resurse interioare pentru a aprecia o victorie în faţa pescarilor?!

Câtă vreme ne vom comporta, la toate nivelurile, de parcă am fi contat vreodată cu adevărat la nivel de echipă naţională, nu ne putem aştepta decât la victorii conjucturale şi înfrângeri de bază.

Dacă, prin foaia de convocare, reprezentanţii FRF ar fi transmis la Firenze date despre o campanie de strângere de fonduri pentru ajutarea Briliantului falimentar, Mutu ar fi venit la Budapesta pe jos, cu termometrul sub braţ şi aruncând viruşi gripali şi paragripali în toate cele 4 zări.

Aşa, doar pentru un amical anonim împotriva ungurilor, boala nu poate fi învinsă. A apărut subit şi probabil va dispărea la fel de neaşteptat, pe marţi, la fix pentru reintegrarea în programul de pregătire al italienilor. Cu sau fără Mutu? Acesta, nu calificarea la turneul final, este adevăratul pariu al mandatului de selecţioner al lui Răzvan. N-are cum să-i convină permanentul joc de glezne al atacantului atunci când vine vorba despre prezentarea la lot, dar se menţine încă, la nivel declarativ, în zona avertismentelor neutre: “Trebuie să fim atenţi la campionatul intern şi la cele externe pentru ca astfel de absenţe să nu ne influenţeze”. Un mesaj subtil, pentru cunoscători.

În cazul destul de probabil al perpetuării atitudinii de nepăsare a lui Mutu faţă de “naţională”, Lucescu junior va fi obligat să anunţe ceea ce Iordănescu sau Piţurcă au gândit, dar n-au avut suficient curaj pentru a acţiona: renunţarea la Mutu. Să nu ne facem că nu pricepem: înainte de a avea o problemă sportivă, naţionala suferă la capitolul atitudine. Şi ar fi trist ca acea campanie publicitară a noului sponsor al tricolorilor să producă doar o schimbare de faţadă, nu şi una a năravului.

Îmi imaginez că, atunci când a intrat în vestiarul echipei naţionale, Max Nicu a avut genul de revelaţie a oricărui neamţ care aterizează în România. „Mamă, ce caut eu aici? Şi cum dracu mă descurc cu aştia?!”

Pentru clubul de „jmekeri” Mutu - Contra - Marica, venirea unui om pus pe treabă trebuie să fi echivalat cu un atentat la domnia fiţelor. Instinctul de conservare al unor bune practici dobândite în Bundesliga a fost din păcate sinonim cu eliminarea din lotul pentru Serbia.

Pe bună dreptate, nu se putea miza pe un fotbalist „care nu s-a integrat”. Atenţie, nu s-a vorbit despre problemele tehnico-tactice ale „neamţului”, ci despre interacţiunea limitată cu colegii. Dar înainte de a-i judeca pe Piţurcă şi pe Max Nicu, haideţi să privim cu atenţie la componenţii acestei echipe naţionale şi la calităţile lor de dincolo de gazon.Dacă ar avea alte meserii, pe câţi dintre ei i-aţi angaja? Sau, dacă deja îi aveţi în subordine, la câţi aţi renunţa? La această ultimă întrebare trebuie să răspundă Piţurcă, înainte ca Sandu şi Lupescu să-şi pună aceeaşi interogaţie în ceea ce-l priveşte. Eşecul acestei generaţii, înainte de a fi unul sportiv, este unul în plan uman.

Actualul selecţioner s-a iluzionat că poate schimba ceva din acest punct de vedere, dar ratarea prematură a campaniei pentru Mondial ne arată clar că, aşa cum se întâmplă în orice organizaţie în timp de criză, răul trebuie tăiat de la rădăcină.

De admirat gestul lui Gică Hagi de a vorbi deschis, corect şi lucid, şi de a accepta să fie prezent pe coperta ProSport-ului de vineri. Înaintea acestui meci decisiv cu Serbia, nu doar cei din imediata apropiere a primei reprezentative preferă să tacă - sau, dacă vorbesc, am prefera noi să tacă – ci şi opoziţia de altădată, reprezentată de Gică Popescu, dă semne de dezinteres. Decriptat, mesajul ar putea fi acela că, indiferent de deznodământul din această seară, nimic esenţial nu se va schimba. Am ratat şansa unei creşteri, dacă am avut-o vreodată cu adevărat, atunci când Bölöni ne-a lăsat ca pe ultimii oameni pentru Sporting Lisabona. Cei care-l văd acum pe acesta drept alternativa cinstită, competentă şi zâmbitoare la Piţurcă ar trebui să-şi amintească acel moment. Sau unul mai recent, din vară, când omul de cuvânt Loţi i-a purtat cu vorba pe giuleşteni până la calendele greceşti ale lui Peseiro. Desigur că are dreptul să asiste la orice meci doreşte pe această planetă, dar n-ar trebui să dăm acestui episod o altă semnificaţie decât cea a creării de valuri cu orice preţ la fiecare reunire a naţionalei. De data asta nu-l mai vedem pe Piţurcă filmat ultraprofesionist la cazino, ci pe rafinatul Loţi pozând în salvatorul neamului românesc cu actualul angajator pe scaunul alăturat.

Lupescu a simţit pericolul şi, ca de altfel în întreaga sa viaţă, joacă la temporizare. „Nu aştept minuni de la Nicu“ ar putea fi o declaraţie interpretată ca o pasă sigură, cu latul, spre coechipierul aflat la un metru un spate. Gest urmat, evident, de o scuturare uşoară a capului, spre eliberarea căii vizuale. Avalanşa media care l-a avut în prim-plan pe omul de la Berlin este pe cât de firească, pe atât de dăunătoare. Evident că domnul Nicu este eroul nostru, câtă vreme a acceptat primirea cetăţeniei şi convocarea lui Piţurcă fără a sta pe gânduri, deşi totul îl lega de Germania, nu de România. Calculele fotbalului nu sunt însă mereu similare cu socotelile sociale. Dar tocmai această postură de idol e posibil să-l incomodeze în dubla cu Serbia şi Austria. Nicu a devenit interesant pentru Piţurcă nu ca icon al Bundesliga, ci pentru că este un jucător de origine română care reuşeşte să ţină pasul într-un campionat aflat într-o spectaculoasă redefinire. Trebuie să fim conştienţi cu toţii că nu am importat un designer de automobile nemţeşti, ci pe cel care dă eficient la şaibă pentru producerea acestora.

Când Trică a declarat, înainte de EURO, că nu mai vine la echipa naţională, Piţurcă i-a replicat ceva de genul: „Parcă ai fi fost vreodată cu adevărat la prima reprezentativă, ca să ai de unde te retrage!”. S-ar putea ca, luând act de decizia lui Daniel Niculae, Piţi să reacţioneze la fel. Şi să stea, ca şi în cazul mijlocaşului de la CFR, cu ochii pe revenirea de formă a atacantului. După care, cel mai probabil, îl va rechema. Sunt prea puţini oameni de valoare în fotbalul românesc ca să se certe între ei!

Daniel Niculae pare tentat să nu mai vină la lot într-un moment critic pentru viaţa sa profesională şi personală. De unde şi posibilele interferenţe emoţionale într-o hotărâre care ar trebui să fie strict obiectivă. Atacantul spune, cu alte cuvinte, că are nevoie de o pauză pentru a se reinventa ca fotbalist. Cum se întâmplă în astfel de momente critice, el caută un singur fir de aţă de care să se prindă garantat pentru a reveni în prim-plan. Acest capăt al speranţei este echipa de club, iar stafful primei reprezentative trebuie să respecte decizia de moment a lui Niculae, cu toate că este formulată în termenii unei frustrări majore faţă de deciziile selecţionerului.

Dacă doriţi să revedeţi… Turnee finale de campionate, europene şi mondiale, fără România. Un Mutu care se purta cu selecţionerul ca şi cu Laura Andreşan. Cea mai teribilă colecţie de superstiţii din fotbalul modern, alături de cel mai redus bagaj tehnico-tactic al unui selecţioner. Nisipul electoral de la meciul cu Danemarca. O echipă naţională transformată de facto într-o clinică de dezalcoolizare. Pe Şoavă, cel mai insipid mijlocaş chemat vreodată la prima reprezentativă. Reclamele la berea fotbalului românesc adaptate pentru ratarea în lanţ a calificărilor. Celebrul slogan „Aşa cum aţi votat cu naţionala, votaţi acum cu PSD!“. Convocarea lui Reghecamf ca soluţie pentru banda dreaptă. Pe generalul Caşchetă în discursurile sale de speriat manualele de gramatică. Ei bine, dacă vă este dor de naţionala României, aşa cum era ea în momentul preluării de către actualul selecţioner, încolonaţi-vă şi urlaţi cât puteţi: „Piţi, lasă-ne!“