O întrebare prea complicată pentru minţile noastre dominate de axa Becali-Borcea – Mai sunt valabile idealurile olimpice în societatea actuală? – rula ieri-dimineaţă pe bandă la EuroNews. Tema momentului, una tragică, pornind de la decesul săniorului georgian Nodar Kumaritaşvili (Kumaritashvili???).

De parcă n-ar fi fost suficientă drama în sine, şefimea CIO şi autorităţile canadiene s-au grăbit să îngroape subiectul, înfiinţând o comisie de anchetă care s-a pronunţat în timp record, incomplet şi absurd: este vina sportivului, care a făcut o greşeală de pilotaj. OK, de acord. Dar cum se poate ca o greşeală de pilotaj să ducă la decesul unui om la cea mai importantă competiţie de profil?

Nu cumva dacă, în locul acelor stâlpi metalici, ar fi fost o plasă elastică, azi n-am fi avut acest subiect? Nu cumva ar fi trebuit, simultan cu asigurarea condiţiilor pentru a atinge 150 km/h, să aibă preocuparea de a reduce riscurile asociate cu alunecarea pe sanie la această viteză inaccesibilă majorităţii şoferilor? N-ar fi trebuit ca gazdele să asigure un tratament egal pentru toţi participanţii, permiţând accesul la antrenamente din timp, în vederea acomodării?
Un principiu este valabil pentru orice produs, fie că vorbim despre hamburgeri, aspirină sau o pârtie de sanie: siguranţa trebuie să se afle cel puţin pe acelaşi palier, dacă nu mai sus, decât performanţa!

O regulă atât de simplă nu contează însă la CIO, unde chiar şi ideile generoase despre spiritul olimpic ale lui Pierre de Coubertin ar conta doar dacă ar fi sloganul vreunui partener comercial. Nu mai e important să participi, ci să generezi profit. Chiar cu preţul vieţii.

„Am exersat croşeul de stânga timp de două luni. L-am visat zi de zi”. Nu poate exista o explicaţie mai bună a succesului avut de Lucian Bute. Uitaţi-vă în jur: câţi oameni dintre cei pe care-i vedeţi sunt capabili să se concentreze asupra unui segment din activitatea sa nu timp de două luni, nu două săptămâni, nu două zile, ci măcar două ore? Probabil puţini, având în vedere că sunt încă lângă voi, în România. Puţini performeri de talie mondială de origine română trăiesc şi se pregătesc în ţară.

Fără atmosfera liniştită, care degajă respect şi profesionalism, din orice ţară din Vest, accesarea unei poziţii de vârf pe plan mondial rămâne o simpatică utopie. Pot exista şi aici nuclee de cercetare, de antrenament sau pur şi simplu de gândire, organizate pe model occidental, dar care sunt funcţionale 100% numai până la contactul cu mediul exterior mioritic. Dacă Bute s-ar fi antrenat în România, devenea posibil un episod de tipul celui petrecut cu Doroftei într-un alt context electoral, cu ani în urmă. Meciul devenea o cauză nu atât naţională, cât electorală, iar adversarul său n-ar mai fi fost Andrade, ci staff-urile de campanie ale candidaţilor.

Ştim că sunt imense dorul şi dorinţa lui Lucian de a se bucura alături de oamenii care s-au strâns în cămăruţa părinţilor săi duminică în zori. Dar, pentru binele psihic al său şi al naţiunii, ar fi ideal să se întoarcă abia după 6 decembrie. Abia atunci vom fi în stare, la nivel de societate, să-i acordăm atenţia, aplauzele şi respectul pe care le merită.

Natura a inventat deja totul, oamenilor nu le rămâne decât să înţeleagă creaţia sa. Scrierea sau citirea acestui adevăr, fundamental pentru înţelegerea cursei de 100 m plat bărbaţi de la CM de atletism de la Berlin, durează ceva mai puţin de 9 secunde şi 58 de sutimi. Va trebui să ne antrenăm foarte bine în ale scrisului şi cititului pentru a ţine pasul cu dinamica extraordinară a lui Usain Bolt. Doar ne-a avertizat că se va opri din performat abia la limita a 9 secunde şi 40 de sutimi.

Coborâţi la loc sprâncenele mirării şi lăsaţi bărbia liberă de atingerea dubiului: nu este nimic necurat în performanţa jamaicanului de 22 de ani! O spune preşedintele Federaţiei Franceze de Atletism: „Îl ştiu de la 14 ani, încă de atunci era ieşit din comun”.

Evoluţia tehnologică din ultimele decenii constituie fundamentul revoluţiei din IT, mass-media, industria auto şi atâtea alte domenii. Inevitabil, a atins sportul: de exemplu, în toate probele de nataţie, în ultimii ani, s-au bătut recorduri peste recorduri, după introducerea de acum celebrelor costume.

În atletism, procentajul este de numai 25%, din punctul de vedere al performanţelor obţinute în ultimii 15 ani, dar trendul este evident. Cum? Pe fondul apariţiei noilor generaţii de pantofi de sport, a modelelor de piste care redistribuie forţa cinetică spre atleţi, a antrenamentelor bazate din ce în ce mai mult pe o cunoaştere mai profundă a fiziologiei musculare şi a unei recuperări după efort mai rapide şi mai complete.

Peste toate aceste detalii materiale, aflate la îndemâna tuturor sportivilor, se află setarea mentală a sportivului jamaican, care l-a făcut pe sociologul Christophe Brissonneau să afirme că „dincolo de performanţa sportivă în sine, Usain Bolt pune în discuţie o chestiune filosofică: omul este finit sau infinit?”.

Cred că dopajul genic nu este eficient. Dar asta nu înseamnă că nu există sportivi care-şi injectează ADN în fese”. Axel Kahn, celebru genetician de origine franceză, desenează într-un interviu recent din Le Monde aria de interferenţă dintre cercetarea medicală de avangardă şi performanţa sportivă. Pentru domnul Kahn sportul a încetat să existe, lăsând loc spectacolului. Turul ciclist al Franţei, în ciuda rigorilor extreme antidoping, a adus la lumină alţi trişori, din generaţii diferite.

Suntem îndreptăţiţi să ne gândim că şi Jocurile Olimpice de la Beijing vor fi o întrecere între dopaţii ce vor fi prinşi şi cei care vor reuşi să scape printre eprubete. Din toată această ecuaţie trebuie să excludem ipocrizia. Nu doar că suntem consumatori feroce ai acestui spectacol golit de esenţă, dar şi definim o logică socială viciată din care sportul este doar un fragment. Aşa cum sportivii caută, prin seringă, să-şi depăşească limitele fiziologice, tot aşa şi noi, cei de pe margine, căutăm soluţii pentru îmbunătăţirea memoriei sau a performanţelor sexuale.

Safin a spus-o clar înainte de semifinale:„Ca să-l baţi pe Federer, trebuie să alergi ca un iepure şi să loveşti decisiv din toate poziţiile”. Fără să-şi imagineze că aşa ceva ar exista în zilele noastre, rusul l-a descris perfect pe Rafa Nadal.

De altfel, Federer fusese avertizat încă de la Roland Garros, dar atunci zgura a fost o scuză plauzibilă a înfrângerii. Cum spunea şi Adrian Marcu, pentru un sportiv care a început sezonul având mononucleoză infecţioasă este o performanţă să joace două finale de Mare Şlem.

Deci nu Federer a pierdut ieri, ci Nadal a câştigat. Cum? Crescând cu fiecare joc şi ajungând la un nivel pe care adversarul său de aseară îl anticipa. Dar nu pe termen scurt, ci pentru următorii ani. Impunându- se la Wimbledon, Nadal conturează profilul fascinant al celei mai puternice naţiuni sportive. Spania este campioană europeană la fotbal, îl are în circuitul de Formula 1 pe Fernando Alonso - limitat doar de aspectele tehnice ale maşinii sale, iar în Turul Franţei deţine titlul prin Contador - în lipsa lui, conaţionalul Valverde este văzut ca marele favorit al ediţiei 2008. Cu adevărat, Viva Espana!