Steaua nu mai există cu adevărat. E o Nikita, un Elev Porno, un Boc, un Fernando din Caransebeş sau o Udrea. Ceva de care te loveşti mediatic zilnic şi atât de insistent încât nici nu te mai întrebi de ce întorci şi celălalt obraz, ochi sau cealaltă ureche.

Steaua face parte din categoria nimicurilor cotidiene care în mod evident nu au cum să stârnească pasiune, gândire sau emoţie. Mulţimi vide faţă de care manifeşti o bizară stare de interes şi care te pot face, în lipsa simţului critic elementar, să te miri ca berbecul: “Bă, i-a bătut Ceahlăul!”

Nici măcar orgoliul nu mai mişcă piaţa transferurilor din România. Nu mai există măcar un patron care să fie interesat să ia un jucător doar pentru că anterior îl dorise şi vecinul de clasament. În această iarnă, abordarea de business a Ligii I urmează linia descendentă întâlnită în real-estate. Fotbaliştii nu se mai tranzacţionează precum activele imobiliare, firesc câtă vreme nu mai există nici tunurile cu terenuri sau clădiri, nici creditele doar cu buletinul.
Perioada de acum ne arată sărăcia în pielea goală a cluburilor noastre. Şi lipsa voinţei patronilor de a aduce bani din conturile personale pentru a finanţa activitatea curentă. Sunt cel puţin trei echipe în prima divizie care nu invoca lipsa banilor ca scuză pentru „tăcerea” de pe piaţa transferurilor, luând în calcul sumele decontate de UEFA. Doar că aceşti bani n-au fost cheltuiţi, cum ar fi fost normal, pentru dezvoltarea clubului, ci s-au risipit în cu totul alte direcţii.
2009 a fost anul în care fotbalul le-a adus profit mai mare ca oricând multor patroni din Liga I, dar evident că nu vor admite niciodată că aşa au resuscitat afacerile primordiale aproape decapitate pe fondul crizei financiare.

Cu toţii îi cunoaştem viteza de deplasare. Driblingul de iluzionist pornit să ascundă balonul. Sau demarcările care surprind cu precizie statistică apărările adverse. Şuturile care în general paralizează speranţa portarului din faţă. Şi loviturile cu capul/pieptul din cele două finale care au dus Barcelona 2008-2009 în cărţile de istorie. Motive suficiente să credem că îl cunoaştem pe Messi.
Numai că - ne asigură omul care l-a adus de mic copil în Catalunya, Carles Rexach - putem doar bănui principalul capital al omului momentului în fotbalul mondial: viteza cu care gândeşte şi ia cele mai bune decizii. Nu doar pentru el, ci pentru echipa în care joacă. Messi are profilul unui jucător capabil să dribleze singur toţi adversarii, dar fiecare meci ne dezvăluie un fotbalist de un altruism aparte.
„Ţine de educaţie. De Şcoala Barça“, ne lămureşte acelaşi Rexach. Un fotbalist cu calităţile genetice ale lui Messi, antrenat la o echipă medie, ar fi ajuns un jucător bun. După cum un tânăr cu talent mediu antrenat la Barcelona ar fi ajuns un jucător bun. Atunci însă când s-au întâlnit ADN-ul fotbalistic unic al sud-americanului cu filosofia de joc colectiv devenită deja marcă înregistrată blau-grana a rezultat un fotbalist pentru care sunt insuficiente epitetele de genul „galactic“ sau „extraterestru“. Pentru că este, pur şi simplu, un geniu.

Nimic mai riscant decât să scrii despre Cristi Tănase. Sau despre Dayro Moreno. Sau despre oricare jucător care reuşeşte „un gol ca pe vremea lui Hagi” sau măcar un dribling spectaculos. Experienţa recentă arată că după o sclipire urmează săptămâni întregi de beznă. Stele căzătoare sau, mai bine zis, încă nenăscute.

Dacă te extaziezi în momentul unei reuşite cu Internaţional Nuştiucum, este foarte probabil să îţi pierzi credibilitatea în lunile care urmează, pe axa manele - indolenţă la antrenamente. Dacă vei invita la prudenţă, aducând atâtea argumente în sprijinul afirmaţiei, devii inamicul public numărul 1 în Ghencea.

Între extazierea din nimic şi inflamarea care nu lipseşte niciodată din Ghencea se întinde un vast teritoriu al incapacităţii de a înţelege cum funcţionează nu atât un club de fotbal, cât psihicul unor băieţi care, la ieşirea din pubertate, s-au trezit îngropaţi în bani.
Prin comportamentul său, patronul nu face decât să se asigure de eşecul profesional al tinerilor săi fotbalişti. „Noul Dayro” trăieşte câteva minute într-un meci fără sens, o dată pe lună. Şi, cel mai grav, poate fi oricare tânără speranţă din Ghencea.

Este indiscutabil ajutorul pe care arbitrii l-au acordat Unirii Urziceni atât în sezonul precedent, cât şi acum. În acest context, devin ciudat-caraghioase declaraţiile şi manifestările pe care Stoica şi Petrescu le au frecvent la adresa „fluieraşilor”. Sinteza stării de suport urzicenesc îi aparţine lui Gigi Mulţescu: „Domnule, dacă au reuşit ei să-i fure pe Dinamo, noi ce mai putem să facem?!”.
Însă din acest punct al evidenţei pleacă o deosebire fundamentală între Unirea Urziceni şi restul echipelor româneşti ajutate de arbitraje de-a lungul timpului în prima divizie. Dinamo, Steaua, ca să nu mai vorbim despre Ceahlăul Piatra Neamţ sau Gloria Bistriţa, au o istorie încărcată de jafuri cu fluierul. Sprijin pe care au înţeles cel mult să-l folosească în interesul personal al câtorva persoane din club, fără o capitalizare corespunzătoare la nivel european. În loc să vândă jucătorii „vopsiţi” în meciurile cu arbitraje corespunzătoare, Urziceniul i-a păstrat şi a pus performanţa europeană în prim-plan. Reuşita din acest sezon de Champions League - care nu poate fi pusă în legătură cu prestaţia arbitrilor din cele cinci meciuri ale grupei - nu scuză, dar acoperă scandalurile interne. Iar statisticile şi mai ales memoria afectivă vor reţine peste ani nu victoria cu dubii de la Piatra Neamţ, ci povestea unei echipe din Bărăgan care are şansa istorică, întâlnind un VfB Stuttgart aflat în convulsii interne, de a ajunge în premieră în primăvara europeană a Ligii Campionilor.

Doumbia Seydou ar fi făcut probabil greşeala involuntară a vieţii venind în Giuleşti. De unde beneficiile ignoranţei celor chemaţi să facă selecţia la Rapid. Ocolindu-l pe ivorian, i-au dat şansa de a ajunge mai repede şi mai aproape de fotbalul mare, dovadă fiind suma de transfer propusă acum de Chelsea: 22 milioane de euro. De neatins, în vecii vecilor, pentru vreun jucător care doreşte să plece direct din Liga I spre un campionat atât de puternic.

Este posibil ca nimeni sau prea puţini oameni din clubul rapidist să-şi amintească de faptul că fotbalistul din Coasta de Fildeş a fost la un moment dat în curtea lor. Nu este profitabil să-ţi dai seama, la un mod atât de crunt, cât eşti de incompetent! Doumbia Seydou este doar un capitol care dovedeşte înapoierea fotbalului nostru. Nu este nici primul, nu va fi nici ultimul.

Patronii cluburilor au căpătat atâta putere în ultimul deceniu, încât, pe lângă ei, cu puţine excepţii, nu mai creşte nici iarba. De unde preşedinţi pricepuţi, scouteri performanţi sau antrenori competenţi? Ce nevoie avem de creiere, câtă vreme totul - de la transferuri la câştigarea titlului de campioană - se câştigă cu forţa banului, a vocii şi a pumnului?

Dinamo îşi numără generaţiile de alcoolici cu seninătatea şi, pe alocuri, cu bucuria cu care îşi admiră sala de trofee. O neuropatie, un ulcer gastric, o stare depresivă sau o ciroză sunt câştiguri colaterale ale drumurilor pe patru cărări europene.
La urma-urmei, este dreptul fiecăruia dintre noi să-şi bea, să-şi fumeze, să-şi mânânce sau să-şi tragă pe nas viaţa. Dar, odată asumat, construit şi urmărit cu perseverenţă, acest statut de băiat de viaţă devine incompatibil cu ideea de sport.
Mândria de a deveni cât de repede un beţiv cu sigla lui Dinamo pe piept o depăşeşte cu mult pe aceea de a reuşi prima centrare cu exteriorul, prima deposedare fără fault sau prima pasă filtrantă.
Asistăm în aceste zile la o luptă absurdă a şefilor clubului, care vor să plaseze detectivi în apropierea bazei SRI de la Săftica pentru a lua urma celor care nu rezistă chemării sticlei. Fabulos! În orice societate comercială serioasă, abaterile de acest fel se petrec o singură dată, iar concedierea vine firesc. La Dinamo, se invocă până la moarte şi dincolo de ea diverse scuze: tinereţea, talentul, firea de fotbalist, banii, oraşul, anturajul.
Băiete, încă un rând!

Dacă în ultimii ani pe banca echipei naţionale ar fi stat Piticul Porno, foca de la circ, Fernando din Caransebeş sau Simona Senzual, măcar în planul imaginii internaţionale am fi avut de câştigat. Brandul de ţară a ciudaţilor era asigurat prin “naţională”, cu o investiţie minimă.
Aşa, cu Piţurcă sau Lucescu junior numiţi selecţioneri, nu am făcut şi nu facem decât să umflăm, cu repetiţie, ca pe o minge găurită, speranţele că vom mai exista vreodată cu adevărat în fotbalul mare.
Mă tem că nici măcar retragerea din motive biologice a lui Mutu şi Chivu nu va duce la schimbarea atmosferei de ratare perpetuă care învăluie la fiecare acţiune prima reprezentativă. Răul este atât de profund încât ne face să uităm şi că aşteptăm de un deceniu ca aceşti îmbuibaţi din ce în ce mai bogaţi să confirme încrederea! Fotbaliştii îmbrăcaţi fraudulos în galben sunt atât de slabi şi infatuaţi încât nu au nici prezenţa de spirit de a fi modeşti, asta ca să nu mai vorbim despre decenţa de a se cere afară.
Da, este momentul să avem o naţională după chipul şi asemănarea noastră şi a adversarilor direcţi, Insulele Faroe. Pe scurt: fără figuri şi în stare să stea în ghete.

Atunci când 44% din totalul suporterilor ţin cu Steaua şi numai 3.000 de oameni se prezintă la stadion pentru prima partidă jucată cu spectatori după săptămâni bune, definiţia pasiunii trebuie urgent reconsiderată. Sau măcar nuanţată.
Cea mai iubită echipă din România reuşeşte cu un unic talent să-şi ţină la distanţă - în cel mai bun caz, în faţa televizorului - un număr uriaş de fani declaraţi. Nici măcar frustrarea, furia la adresa patronului actual sau curiozitatea de a-l revedea din nou acasă pe Stoichiţă n-au fost suficiente pentru a asigura o afluenţă mai mare în Ghencea.
Pe oameni nu-i mai interesează la modul proactiv Steaua, după cum nici Dinamo, Rapid, CFR sau Timişoara n-au găsit în timp formula prin care să profite de disponibilitatea afectivă a suporterilor. Ne aflăm astfel în situaţia paradoxală de a constata existenţa unei majorităţi absolute de suporteri interesaţi de fenomenul Ligii I, dar care refuză să ia parte la jocul actual.
Şi nici nu vor putea fi atraşi pe viitor cu strategii de marketing care pun în centru scandalul perpetuu. Controversele fără sfârşit aduc rating - audienţă selectată de cele mai multe ori din grupele cretinoide ale fanilor - dar niciodată nu vor duce la un comportament de consum în relaţie cu echipa favorită. Să fim serioşi: în acest moment, cumpărarea unui bilet la meci sau a unui tricou al Stelei este sinonimă cu susţinerea financiară directă a business-ului personal al lui Becali, nicidecum a intereselor clubului.

În triunghiul demenţei Becali-Bergodi-Stoichiţă, Basarab Panduru s-a ascuns în unghiul atât de obtuz al lipsei de personalitate. Răcnitorul din televizor a devenit la contactul cu buzunarul lui Becali un banal breloc numai bun de învârtit în loja patronală. Refuzul de a prelua Steaua îl pune pe fostul decar într-o postură mai penibilă decât dacă ar fi încalcat promisiunea pe care oricum nimeni nu-l pusese s-o facă. Pentru un om care a apucat pe calea antrenoratului, postura de simplu membru din Marea Atârnare Naţională din Ghencea trebuie să-i provoace angoase profesionale, nu liniştea fugii de răspundere. Dacă nu s-a băgat acum ca principal la Steaua, atunci de ce a mai venit lângă echipă? Ca să-i ofere, ca atâţia foşti mari jucători, capital de imagine şi soluţii discutabile pentru banca tehnică stăpânului de sclavi Becali?