Nimic nu poate fi mai simplu. Patronul Sportului cere bani serioşi pentru a-i ceda definitiv pe Varga şi Bălan, dar îi lipseşte argumentul major pentru cotaţia atât de înaltă: cum să plăteşti atât de mult pe doi fotbalişti despre care nu ştii altceva decât că pot juca bine cel mult jumătate de sezon?! Şiman trăieşte într-un cerc atât de vicios din punct de vedere logic, încât actele perfect în regulă pe care probabil le aduce ca argument în relaţia cu jucătorii nu-l ajută, ci dimpotrivă. Exagerează atât de mult cu negocierile, încât firescul unui transfer, cum este cel de acum, la Rapid, se transformă într-o telenovelă în care până şi Copos devine un personaj simpatic, cooperant şi chiar generos.

Unde se poate ajunge? Fie actualul patron va mai agoniza câţiva ani pe stadionul din oraş sau aiurea în Oltenia, fie va accepta de acum exitul din lumea fotbalului românesc. Ar fi prima victimă cu nume după prietenul Penescu, un autentic Puiu de Oltenia pe care-l vor căuta jurnaliştii de sport peste vreo 20 de ani pentru a ni-l prezenta în garsoniera în care-şi va duce bătrâneţea. Piesa de rezistenţă, un poster cu fraţii Costea pe interiorul uşii de la intrare. Va fi împăcat cu el, a făcut tot ce se putea pentru campioana unei mari uitări, dar a avut ghinion cu criza imobiliară. Şi va spera la un demn loc 47, între Solomon şi Găman, în clasamentul celebrităţilor locale ale anului 2030.

Steaua face parte din categoria nimicurilor cotidiene care în mod evident nu au cum să stârnească pasiune, gândire sau emoţie. Mulţimi vide faţă de care manifeşti o bizară stare de interes şi care te pot face, în lipsa simţului critic elementar, să te miri ca berbecul: “Bă, i-a bătut Ceahlăul!”

De parcă n-ar fi fost suficientă drama în sine, şefimea CIO şi autorităţile canadiene s-au grăbit să îngroape subiectul, înfiinţând o comisie de anchetă care s-a pronunţat în timp record, incomplet şi absurd: este vina sportivului, care a făcut o greşeală de pilotaj. OK, de acord. Dar cum se poate ca o greşeală de pilotaj să ducă la decesul unui om la cea mai importantă competiţie de profil?

Nu cumva dacă, în locul acelor stâlpi metalici, ar fi fost o plasă elastică, azi n-am fi avut acest subiect? Nu cumva ar fi trebuit, simultan cu asigurarea condiţiilor pentru a atinge 150 km/h, să aibă preocuparea de a reduce riscurile asociate cu alunecarea pe sanie la această viteză inaccesibilă majorităţii şoferilor? N-ar fi trebuit ca gazdele să asigure un tratament egal pentru toţi participanţii, permiţând accesul la antrenamente din timp, în vederea acomodării?
Un principiu este valabil pentru orice produs, fie că vorbim despre hamburgeri, aspirină sau o pârtie de sanie: siguranţa trebuie să se afle cel puţin pe acelaşi palier, dacă nu mai sus, decât performanţa!

O regulă atât de simplă nu contează însă la CIO, unde chiar şi ideile generoase despre spiritul olimpic ale lui Pierre de Coubertin ar conta doar dacă ar fi sloganul vreunui partener comercial. Nu mai e important să participi, ci să generezi profit. Chiar cu preţul vieţii.

Dacă şi-a revenit oarecum după episodul Chelsea, s-a întâmplat dintr-un soi de tupeu al băiatului de cartier care, odată ieşit de la şcoala de corecţie, a vrut să le arate celorlalţi gherţoi că-şi poate lua un nou bemveu’ numai bun de impresionat piţipoance. Cu mijloacele anterioare. Nicio schimbare structurală, numai accente ale unui tupeu fără limite. Un manelist al fotbalului care are succes în rândurile unor mase de oameni tocmai pentru că a demonstrat că poţi avea bani şi recunoaştere în Piaţa Domenii fără a te interesa vreodată să-ţi hrăneşti bruma de talent. Fără a depune vreun efort, fără a fi serios, persiflându-i pe toţi cei care au îndrăznit o altă opinie. Pentru autenticele valori ale fotbalului, ar fi dramatic să auzim peste vreo doi-trei ani discursuri despre renaşterea Briliantului. Balonul ar fi prea rotund, prea mic şi prea halucinant. S-ar transforma într-o biluţă.

Aceeaşi mutare ocupă însă primele poziţii ale agendei publice din prima divizie într-o pauză de iarnă mai săracă parcă decât a fost vreodată în ultimii 20 de ani. Se tranzacţionează puţin, irelevant, fără chef şi fără perspectivă. Echipele din Liga I parcă se pregătesc să retrogradeze în bloc, nu să umfle potul salvator al accesării Ligii Campionilor.

Trăim o perioadă atât de ciudată, încât pare că orice este posibil. Chiar şi ca Steaua fără bani să ia campionatul pe bune, fără investiţiile isteroide şi sacoşele mişcătoare atât de prezente în anii din urmă.
Nici muşchetarii de carton cu laringele mereu în formă nu mai sunt acum ce-au fost vreodată. Patronii nu mai au chef de scandal, nici măcar de „aroganţele” care aduceau audienţă. Simt că bula imobiliară li s-a spart în faţă şi au fost puşi în situaţia de a trăi exclusiv din banii lor, din ce în ce mai puţini. Situaţie care-i angoasează şi-i deprimă până la anularea identităţii de hăhăitori TV.

Aparenta dispută dintre Badea şi ceilalţi şi regrupările de forţe de moment are ca obiect tocmai maximizarea beneficiilor individualizare.????? Cum să iei cât mai mult pentru tine şi să împarţi cât mai puţin cu ceilalţi. Mişcările lui Turcu, Neţoiu, Borcea, Giovani sau Badea urmăresc abia în ultimă instanţă, dacă cineva mai are chef să-şi bată capul, ideea de performanţă sportivă în sine. Rezultatele lui Dinamo sunt cea mai bună probă în acest sens.

Ca şi alte cluburi româneşti, Dinamo este îngropată într-un faliment sportiv, dar prosperă la nivelul oamenilor de decizie, formal sau informal implicaţi în soarta echipei. Câtă vreme vor exista parteneriate bazate pentru învârteli fotbalistico-financiare, Dinamo nu va avea nicio şansă să conteze cu adevărat în lumea sportului.

Pentru a creşte nivelul performanţei la Urziceni, avea nevoie nu doar de o resetare a motivaţiei, ci şi de suportul financiar mai consistent al patronului. Măcar un sfert din suma adusă de munca lui Petrescu şi a jucătorilor în acest sezon european trebuia să se regăsească, sub forma unor transferuri, la lot, din ianuarie. Abilităţile de alchimist din iarbă ale tehnicianului nu mai sunt de ajuns la nivelul următor al performanţei.

Dorinţa lui Bucşaru de a face bani se desparte de dorinţa de a performa a lui Petrescu. Cu atât mai mult cu cât a fost depăşită etapa „descurcă-te cu ce ai”. La câte beneficii i-a adus până acum, Bucşaru era dator să-i întoarcă o parte din avantaje lui Petrescu. Transferându-i jucători sau lăsându-l să plece în această iarnă. A ales a doua variantă. Bună pentru Bucşaru, Petrescu şi adversarele Urziceniului, dar dramatică pentru destinul unei echipe pentru care viitorul sună oricum, numai a urări de Anul Nou nu.