După un astfel de meci Dinamo - Steaua, ca suporter al echipei din Ghencea nu mai poţi să pui nici măcar întrebarea clasică la berea amară de după: „Da‘ cine a jucat mai bine?”.

Singura chestiune în dezbatere e cine a fost cel de-al doisprezecelea jucător. Dinamoviştii spun că spectatorii, Gigi Becali susţine că a fost Arbitrul. Nu Tudor, ci Arbitrul Suprem, adică Dumnezeu. Pentru că exact asta lipsea partidei după tentativa de corupere a lui Adrian Cristea „demascată” de filozoful Dinu şi numai de el - o tuşă mistico-religioasă. Probabil din acest motiv Gigi a declarat că Dumnezeu a făcut El ceva ca să nu joace băieţii nimica.

A fost ceva supranatural, s-a şi văzut. N-a degajat ca lumea Zapata de trei ori, că l-a şi trădat smocul de iarbă, iar bietul portar n-a atins mingea nici măcar cu crampoanele. E o pedeapsă pentru trufia lui Gigi, dar, acum, finanţatorul are o problemă cu prestaţia nesatisfăcătoare a celui de-al doisprezecelea jucător. La ăilalţi le taie din salarii, dar Lui ce-i faci? Îi tai din banii depuşi la muntele Athos? Nu se face, mai ales că nici acum n-ai terminat de mulţumit pentru întâlnirea ta cu omul sfânt Hrebenciuc sau pentru înmulţirea preţurilor terenurilor din Pipera. Mai rămâne varianta clasică a îmbunării Lui prin metode creştineşti, cum ar fi postul negru, rugăciuni de penitenţă şi fapte de milostenie. Dar finanţatorul e un creştin special, aşa că şi metodele astea trebuie să fie speciale. Pentru Gigi, un adevărat post negru înseamnă că n-are voie să pună gura pe niciun microfon, iar rugăciunile de penitenţă trebuie adresate suporterilor.

În rest, o adevărată faptă de milostenie ar fi să-i dea antrenorului ce-i al antrenorului, adică dreptul de a face echipa. Altfel, dacă Îl mai pomeneşte aşa de câteva ori pe Dumnezeu, Stoichiţă îşi va pleca ochii asupra lui Allah, adică va lua drumul Kuweitului.

Dinamo – Steaua e un meci atât de tare, încât de el se ocupă mai mult conducătorii cu gura decât antrenorii cu fluierul. Corect, trebuie lucrat la psihic, că la fizic nu mai ai ce să îi faci în două zile. Aţi văzut vreodată prin filme documentare vreun nebun furios, dar sfrijit, crăpând în două o masă masivă de stejar? Ei, după principiul ăsta se merge, îi înnebuneşti pe ai tăi şi, dacă nu-ţi iese bine, îi zăpăceşti pe adversari. Metodele sunt comune doar că de data asta la Steaua se foloseşte zăhărelul, iar la Dinamo se foloseşte mai mult biciul. Astfel, pe praful ăsta, Gigi Becali promite prime de 4.000-5.000 de euro. Impozabile sau at labam, la sacoşă, nu se ştie, da’ nici nu contează. E bine pentru echipă, Gigi simte asta, că „a intrat în psihologia vieţii“, iar Bogdan Stancu, mobilizat, declară că ar juca şi fără două coaste.
În schimb, Dinamo nu vorbeşte de bani, da’ a intrat în filozofia vieţii. Deocamdată, Cornel Dinu a intrat în Ţălnar, că l-a pus pe N’Doye căpitan la Cluj. Despre prime, mai uşor, aici fiind valabilă o cugetare de-a sa mai veche care spune că „doar prin hazardul inconştient social nu se putea ajunge în sfere atât de aureolate şi în plan financiar”. Borcea l-a frăgezit pe Dolha, a anunţat că săracu’ portar nu va mai apăra nici la echipa a doua. Dolha probabil va apăra la derby, Ţălnar îi acordă credit în continuare, dar calculul hârtiei tip „Urzica” e simplu: atacul Stelei are un avantaj psihologic asupra apărării dinamoviste. De partea cealaltă se aplică alt calcul. Jucătorii din apărarea Stelei au o medie de înălţime de 1,75 m, atacul „câinilor” are media de 1,83 m, deci avantaj fizic pentru Dinamo. Concluzia e logică, la îndemâna oricărui analist sportiv: câştigă Steaua, bate Dinamo şi va obţine victoria echipa care va marca mai multe goluri. În poarta adversarilor, Bănele, în poarta adversarilor!

Pe Mitică Dragomir vestea că o româncă de-a noastră e în comă de prea multă muncă l-a lovit la serviciu, taman când conducea cu 2-1 şi dăduse un 3-1 elegant, poartă în casă. Radioul din sediul Ligii bombănea ceva de boala lu’ Kalache, ba nu, boala lu’ unu’ Karoshi, mda, era un sindrom de îi băga pe harnicii de japonezi în groapă. La început nu se agita, doar făcuse avere aplicând principiul care spune că, dacă munceşti, n-ai timp să faci bani. După aia era să scape zarurile din mână, începea să se recunoască în portretul-robot al amărâtului bolnav de Karoshi. E bârfalcoolic? Clar e că, dacă nu iese de cinşpe ori pe zi la televizor cu şopârle şi tâmpenii, nu se simte preşedinte. Ultima e o concluzie în disputa dintre Timişoara şi Rapid. Dragomir a zis că „nu voi accepta ca o echipă care a câştigat pe teren să piardă la masa verde“. Corect, pot să câştige unii aruncând albine în adversari, cum s-a mai întâmplat prin judeţ, merge, că terenul verde n-are treabă cu masa verde. Apoi, e îngropat în acte. Uitaţi-vă ce a făcut liga lui în două zile. Le-a dat o recomandare tip „nu jucaţi“ rapidiştilor Varga şi Bălan, le-a vizat carnetele celor doi, le-a retras vizele, a trimis cazul la Comisia lui de Disciplină, comisia asta a pasat dosarul la Comisia de Litigii şi ăştia şi-au declinat competenţa. După aia au vrut să schimbe programul, dar amânarea rectificării n-a fost aprobată de federaţie, aşa că nici nu mai ştii care-i etapă intermediară şi care-i aia plină. Rezultatul: nimic nu e fix, nici clasamentul, nici programul. Singurul punct fix e Mitică, dar ajunge. Cu el poţi răsturna toată lumea fotbalului românesc.

Naţionala i-a dezamăgit pe suporteri. Greşit. Fraza corectă sună aşa: naţionala Israelului i-a dezamăgit pe suporterii României. A ratat în minutul 90 înscrierea celui de-al treilea gol în poarta noastră pentru că măgarul de Golan ar fi fost în ofsaid. În plus, ne-a furat şi arbitrul. Ăsta n-a văzut că, puţin mai devreme, Rădoi a faultat din poziţie de ultim apărător. Asta este, n-am reuşit să pierdem cu 0-3, cum visau, în final, suporterii. Fanii au o dorinţă perfect logică. Dacă echipa antrenată de Lucescu junior nu mai poate să obţină victorii memorabile, măcar să aibă parte de eşecuri memorabile. Un 0-3 cu Israelul era demn de acel 0-5 cu Serbia. Un 0-2 e călduţ, mai avem puţin şi-l considerăm un rezultat normal, cum îl consideră deja oficialii FRF. Ionuţ Lupescu, directorul Federaţiei, declară senin că nu l-a dezamăgit nimic la meciul de miercuri. Acum, se sperie şi gândul la ideea unui meci care l-ar dezamăgi pe Lupescu. Corect, trebuie să gândim pozitiv. OK, e doar un meci de pregătire, nu contează absenţa lui Mutu şi Chivu, importantă e echipa, importantă e atitudinea. Dar filozofia asta a lui Lucescu şi Lupescu, care nu se schimbă cu un milimetru nici după un 0-2 cu Israelul, începe să semene cu filozofia PCR de creare a omului nou, pardon, de creare a unei echipe multilateral dezvoltate. Rezultatele, previzibile, vor fi aceleaşi. Lupescu ar fi trebuit să aibă o declaraţie clasică, gen „semnal de alarmă“, mai ales că scârţâie şi atitudinea aia oficială, nu numai jocul. Mai mulţi jucători fără atitudine, în frunte cu Goian şi Daniel Niculae, au declarat că e greu fără Mutu şi Chivu. Cum ar veni, situaţia e clară: Mutu e puţin dependent de sibutramină, Goian&company sunt dependenţi de Mutu, Lucescu e dependent de Goian. Deci, asta e, domn’ Lupescu. Deocamdată, eşti dependent de sibutramină.

Tudose se plimba puţin pe planeta Marte, Petre Marin e pe Jupiter“. Gigi Becali a început să semene cu un controlor NASA care îşi face inventarul sondelor trimise prin sistemul solar, iar explicaţia e simplă. Omul şi-a săpunit de atâtea ori jucătorii, încât nu mai ştie cum s-o facă să nu se repete. I-a criticat pe stelişti în cheie gastronomică („murături“), i-a făcut manechine şi, după meciul cu CFR Cluj, a trecut la o temă cosmologică.

Deja chestia asta a lămurit un lucru: nici Stoichiţă nu va ajunge acolo unde niciun antrenor stelist din epoca Becali n-a ajuns vreodată - la o relaţie onestă şi de lungă durată cu patronul. Inconştientul tehnician s-a apucat să spună despre marţianul Tudose că are un viitor frumos în fotbal. O fi corect, dar e ca şi cum o navă spaţială s-ar apuca să se certe cu planeta mamă care a trimis-o în Cosmos. Acum, e la câteva unităţi astronomice, pardon, gigicomice, de demitere. Culmea e că va fi ejectat din scaunul de antrenor nevinovat.

Meciul Stelei la Cluj seamănă perfect cu misiunea Apollo 13, aia care n-a mai ajuns pe Lună, dar s-a întors cu bine pe Pământ. La Steaua, rezervoarele Golanski şi Baciu s-au defectat, „motorul“ Nicoliţă era gripat, dar echipa s-a întors neînvinsă în Bucureşti. Cu alte cuvinte, la ce lot are Steaua, misiunea poate fi considerată un „eşec reuşit“. Stoichiţă, înainte să audă declanşarea numărătorii inverse pentru trimiterea sa în vacanţă, mai poate să facă un singur lucru: să-şi pună centura şi să se ducă la Gigi cu lista de transferuri ratate şi cu cea de fundaşi şi să-i spună clar: „Pipera, we have a problem!“

Măsura lui Gigi Becali de a reduce salariile staffului tehnic şi angajaţilor clubului Steaua seamănă ca două picături de lapte de oaie cu măsura reducerii salariilor bugetarilor. Cel puţin a stârnit aceleaşi tipuri de reacţii. Unii, din alt partid sau peluză, ţipă: „Nenorocitule care eşti, nenorocitule, dacă nu ştii şi eşti falit, pleacă de la guvernarea Stelei!“. Cum ar veni, nu se poate face performanţă cu lefurile astea. Alţii vorbesc de parcă ar fi consilieri ai ministrului Muncii: „Dom’le, e criză şi ăştia chiar nu fac nimic“.

Ca şi în cazul fundului oficialului FRF Prunea pe banca lui Dinamo la meciul cu Craiova, adevărul e fix la mijloc. Primii sunt contrazişi de vizita lui Liverpool în Ghencea. Gerrard & Co. nu joacă cu vedetele lui Stoichiţă, ci cu amărăştenii lui Bucşaru care, după ce că au lefuri mici, nici nu prea sunt plătiţi la timp. Ceilalţi, de la „Muncă“, sunt contrazişi chiar de acţiunea propriu-zisă. Stoichiţă chiar a făcut un gest frumos acceptând reducerea salariului pentru a-şi păstra echipa de colaboratori întreagă. Putea, simplu, să degajeze oameni în out ca să încerce să-şi conserve rezultatul de pe contract şi fluturaş. Aici intervine rolul lui Valeriu Argăseală, care avea posibilitatea de a exploata mediatic acest sacrificiu al conducerii. Era simplu, lega doar o frază cu „solidaritate“, „culorile clubului“, „cu toţii suntem o echipă“.

În loc de asta, silenzio stampa. Când vezi aşa ceva mereu şi mereu ai senzaţia că leafa preşedintelui Stelei e 1 euro plus sporuri. Spor de xerox, mai precis de zâmbet copiat la xerox după cel al lui Gigi, spor de mucles, adică de confidenţialitate, spor de vechime în repetiţii tip „Am înţeles, şefu’! Trăiţi, şefu’!“ Şi, fireşte, spor de refacere după apariţiile TV în care nu spune nimic.

Marele paradox al Stelei în meciul cu Ceahlăul nu e rezultatul, ci inversarea rolurilor în club. Baciu a arătat că e gata să dea satisfacţie galeriei în maniera piticului porno, Stoicihiţă vrea să ducă echipa la psiholog, iar Gigi Becali e împăciuitor şi calm ca un negociator ONU. Războinicul luminii reflectoarelor TV n-a mai pomenit de „golani şi derbedei“, le-a luat chiar apărarea - „Au aruncat cu nişte zăpadă, ce mare chestie?“, n-a zis nimic de arbitru, a respins din start demisia antrenorului şi chiar l-a pedepsit pe Baciu forţându-l să-şi toarne declaraţii în cap. E bine, atitudinea lui Gigi e un pas înainte pentru club, a şi recâştigat o parte din suporteri cu diplomaţia asta uimitoare, dar nu e suficient. „Tratamentul“ trebuie să continue, pentru că boala a fost lungă. Practic, nebunia lui Gigi şi nebunia peluzei care-l contestă au funcţionat pe principiul acţiunii şi reacţiunii. Cum ar veni, ochi pentru ochi, înjurătură pentru înjurătură, aroganţă contra aroganţă. Acum o fi dispărut forţa G momentan, dar mai există şi inerţia, şi deformarea corpului echipei. Închipuiţi-vă puţin, Steaua la psiholog sau, poate, la psihiatru. Doctorul, în halat alb, întinde lotul pe canapele, face penumbră trăgând perdelele şi întreabă cu glas calm: „Szekely, zici că te trezeşti noaptea prin somn. Te-a bătut tatăl-patron când erai mic, aveai probleme cu prostata? Cum, a ţipat la tine «Eu îl dau afară din casa mea şi el nu vrea să plece? Asta-i obrăznicie!». Şi tu ai păţit la fel, Zapata?! Mda, v-a bătut, v-a durut, da’ e bine. Corect, a venit la spital să vă vadă şi v-a adus flori şi bomboane!“.

Deşi prin mai toată ţara ninge torenţial, Mitică Dragomir nu vrea să amâne nici mort returul campionatului. De ce?, se întreabă nedumeriţi suporterii. Unii zic că ar vrea să dezavantajeze nişte echipe mai tehnice, care joacă acasă, gen Steaua, că pe un stadion-patinoar se poate întâmpla orice. Alţii susţin că doreşte să-i arate lui Borcea din prima (etapă) cine-i şeful. În realitate, explicaţia e simplă, precum dosarul „Valiza“ al lui Gigi. Riscul crescut de accidentări, menţionat şi de Răzvan Lucescu, e un fleac. Pur şi simplu omul a observat succesul TV obţinut în România de Jocurile Olimpice de la Vancouver (900.000 de spectatori au urmărit ceremonia de deschidere) şi vrea să folosească acest lucru în favoarea Ligii I. Lumea nu prea mai vine la fotbal, nu se mai uită la fotbalul românesc, aşa că poate va fi mai interesată de o combinată de fotbal alpin. Meciurile vor fi nişte curse de schi fond, cu ghete pe post de schiuri, care vor avea incluse şi alte probe. Fundaşii vor face sanie viteză, mijlocaşii vor juca hochei, iar atacanţii ce vor forţa mereu lovituri de la 11m vor concura, practic, la patinaj artistic. În cazul neacordării penalty-ului, se trece la biatlon. Adică, după ce se aleargă bine arbitrul, cavalerul fluierului e luat la ţintă cu ce se poate, cu înjurături, bulgări sau palme. Oricum, vor fi greu de acordat cartonaşe roşii, pentru că toţi jucătorii vor purta un echipament alb-noroi. Toate acestea nu contează în faţa unor drepturi TV şi a dorinţei lui Dragomir. Închipuiţi-vă plăcerea lui Mitică, guvernatorul Româno-Canadei, când va rosti solemn: „Declar deschisă prima ediţie a Jocurilor Fotbalistice de Iarnă!“. Şi, în sfârşit, vom juca având deviza: „Important nu e să câştigi, important e să participi“.

Italienii fac un film despre Briliant, ceea ce e un lucru bun pentru toată lumea, inclusiv pentru atacantul Fiorentinei. Reporterii postului de televiziune Tele 7 au declarat că Mutu story va fi „cu bune şi cu rele“. Acest lucru era imposibil în România, ţara unde nu mai există de mult nuanţe. Dacă se apucau românii de treabă, filmul color ieşea ori alb, ori negru. Titlurile erau simplu de găsit.

Pe ecrane avem „Ultimul fum“, regia Sergiu Nicolaescu, scenariul Nicu Gheară, în rolul principal Sergiu Nicolaescu. Parcă şi vezi cu ochii minţii o scenă memorabilă jucată de Jean Constantin: „Nu trage pe nară, domn’ Semaca! Sunt io, Lăscărică, vă aduc marfă de calitate“. Seria era continuată, firesc, de producţiile „Un comisar antidoping acuză“, „Cu nările curate“, „Revanşa“. Se pot turna şi comedii, de genul „Nea Adi miliardar“. Sau, mai bine, „A. M. la munte şi la mare“ şi „A. M. în acţiune“, acesta din urmă bucurându-se de participarea extraordinară a starurilor Laura Andreşan şi Vanessa Perroncel, fata aia care a marcat şi la John Terry. Personajul principal va spune, la un moment dat, plin de căinţă: „Noi, dacă vedem pe jos, pe dulap, o doză, un joint, o pastilă, ne uităm în stânga, ne uităm în dreapta, pardon, sunăm la 22… 22… 22, adică 112!“. Invers, parcă-l vezi pe Mutu erou pozitiv care îşi face în final datoria în filmul „Porţile albastre ale oraşului lui Chelsea“, cum trăieşte liniştit în „Duios Mutu dribla“ sau se chinuie în „Fotbalist, adjectiv“. Oricum, finalul gustat de admiratorii fanatici nu poate fi decât unul: superproducţia „Mutu Viteazul“,  în care eroul, călare pe un fundaş advers, îşi flutură banderola de căpitan al naţionalei şi îl priveşte de sus pe paşa Răzvan Lucescu: „Aiasta-i pohta ce-am pohtit!…

Naţionala lui Răzvan Lucescu şi situaţia ei după tragerea la sorţi pentru Europene seamănă perfect cu primăria lui Oprescu după căderea zăpezii. Adică e uşor nasol, avem artere şi vedete blocate din cauza unor substanţe albe, bulevarde şi alte vedete accidentate, intersecţii date peste cap din cauza unor păreri parcate neregulamentar ale unor oameni de fotbal, dar trebuie să fim optimişti. Campania de deszăpezire, pardon, campania de calificare va reuşi prin orice mijloace, căci, până la urmă, va ieşi şi soarele pe uliţa noastră. Pentru asta trebuie modificat uşor calculul hârtiei, adică trebuie făcut pe hârtie care suportă şi argumente neconvenţionale. Deci, începem cu Franţa. Data trecută am avut noroc, corect, ulciorul nu merge de multe ori la apă, aşa că trebuie să atacăm ulciorul cu energie psihocinetică, aşa, ca să meargă. Pe scurt, Naţionala nu va juca nici în galben, nici în roşu, ci în violet, pentru ca baieţii noştri să scoată flăcări pe nas, nu numai sibutramină. Celebrul Aliodor a analizat situaţia şi a pus la punct şi un atac simbolistic - meciul cu cocoşii galici se va suprapune cu o campanie contra gripei aviare, moarte găinilor trădătoare, domnu’ Cercel se aude, daţi concediu la porcină două săptămâni pentru binele ţării. Cu Bosnia- Herţegovina, tupeiştii ăştia care au jucători mai scumpi decât ai noştri, lucrurile sunt mai complicate. Nu-i putem bate atacându-le psihic preşedintele, pentru că n-au un preşedinte. Au trei, unul sârb, unul croat şi unul bosniac, şi niciunul nu e jucător. De-aia aici trebuie aplicate mijloacele politice. Ţara e ajutată la guvernare de un reprezentant al Consiliului de Securitate, aşa că tot ce trebuie e să ne punem omu’ nostru la ONU. Ce ziceţi de Gigi? Bine intenţionat, într-o lună, le reduce valoarea Naţionalei la jumătate şi, apoi, le aranjează transferuri în Cipru şi îi demoralizează complet. Cu Belarus, adică la meciurile cu nişte semiruşi, cele mai indicate sunt mijloacele militare. Simplu, trebuie să băgăm şi poarta lui Lobonţ sub scutul antirachetă şi am câştigat jucând 11 numai în atac. Albania e ca şi rezolvată, având în vedere prietenia tradiţională dintre coniacul Skandenberg si bascheţii româneşti made in China. În concluzie, băieţi, puneţi mâna pe lopeţi şi atenţie la Luxemburg!