Ştirea e slăbuţă, nu e despre Steaua - Dinamo, nu e despre Becali şi nici măcar nu spune „Daţi un leu pentru Mutu-Ateneu!”. E despre nişte fete care s-au dus şi au câştigat două medalii la Campionatele Mondiale de Canotaj din Polonia. „Şi ce dacă?”, ar zice unii. Jamaica a câştigat 13 medalii de aur la Campionatele Mondiale de atletism şi l-a făcut faimos pe Usain Bolt. Dar Jamaica are o academie de sprint. Româncele noastre s-au antrenat pe lacul Snagov, care e un fel de combinaţie dintr-o academie de canotaj şi Fort Bragg. Cursa echipajului de 8+1 e foarte dură, poate băga la apă şi un membru al forţelor speciale americane. Întâi, starterul ridică pistolul: Poc! Poc! Poc! O beretă verde s-ar putea lăsa păcălită, ar fura startul, dar pe fetele noastre nu se clinteşte niciun muşchi. Toate ştiu, după sunet şi după valuri, că o şalupă a unui mârlan de Snagov a dat un rateu. În sfârşit, pistolul pocneşte, cursa începe şi bărcile pleacă. După un timp, se vede baliza de la 500 de metri – o grămadă de sticle goale de whisky aruncate de domn’ Costel, funcţionarul care are vila aia cu turnuleţe şi debarcader roz. După încă 200 de metri se aude avertismentul: „Gaze!”. E doar domn’ Gioni, vameşul care ori de câte ori e deranjat de canotoare trage cu pistolul cu gaze după ele. La 1.000 de metri cârmaciul se întrerupe şi pune mâna pe mobil: „Alo, domnu’ Badea? Bună ziua, suntem noi, canotoarele, ne scuzaţi că vă deranjăm. Suntem mai multe, venim şi pe pista 4, aia care trece pe sub pontonul dumneavoastră. Puteţi cu telecomanda, da’, podul mobil ridicat un minut, mulţumim mult! La 1.500 de metri, marcaţi de un câine maro plutind melancolic cu burta în sus, altă cumpănă: o grămadă de ceea ce toţi speră că e vegetaţie putrezită urât mirositoare pluteşte pe apă şi blochează pista. În sfârşit se vede finalul. Era şi timpul. Pe Snagov încep cursele de bărci viteză şi de băut bere viteză.

Dinamoviştii care au sărit gardul în partida cu Slovan Liberec nu mai sunt o grupare de ultraşi, deja sunt o sectă fotbalistică. Oamenii au dat un comunicat în care susţin că „gestul nebunesc“ a fost făcut în speranţa eliminării lui Dinamo din cupele europene. De ce asta? Echipa era sancţionată, pleacă ăia interesaţi şi rămân dinamoviştii adevăraţi, cu care se poate începe reconstrucţia. Cum ar veni, un fel de mântuire prin suferinţă. Filosofia asta e aproape creştină, cu o mică deosebire. În loc să se îngroape precum Iov în bălegar, domnii huligani îngroapă echipa.

În sancţiuni. Da’ problema e că, deocamdată, n-au îngropat-o bine. Dinamo va juca la anu’ în Europa, alde Borcea, Turcu şi alţi interesaţi rămân, deci Cărtărescu sau Prea Fericitul Daniel n-au nici o şansă să prindă un post de titular în echipa finanţatorilor. În consecinţă, băieţii vor continua acţiunile până la victoria finală – excluderea din Europa.

Dar finanţatorii de azi vor lua măsuri, vor înălţa gardurile, vor spori numărul stewarzilor, că e greu să te laşi scos din paradisul talk-show-urilor de după meciuri. Din lupta acestor contrarii vor rezulta în timpul partidelor momente coregrafice unice. Turcii, pe care i-a bătut cândva Ştefan cel Mare au de sute de ani dervişi rotitori, călugării ăia musulmani care se învârtesc până te ameţesc. Astăzi, echipa din Ştefan cel Mare e la un pas să aibă un grup de dervişi săritori. Aceştia o să zguduie gardurile până ameţesc UEFA, Federaţia şi toţi ceilalţi suporteri obişnuiţi care mai înghit şi mojiciile şefilor dinamovişti, pentru că ştiu de unde vin banii. După victoria săritorilor ce o să fie? Cum ce o să fie? Comuniunea cu fotbalul pur, eliberarea sufletului suporterului dinamovist de problemele pământeşti, adică de puncte şi clasamente. Cu alte cuvinte, un paradis alb-roşu corcit cu o nirvana roz. Dar, până şi paradisul e plictisitor dacă stai singur în el.

Gigi Becali spune că Andrei Ionescu a jucat demenţial, dar tot îi va reduce salariul. După o declaraţie de genul ăsta se pune întrebarea ce ar putea să facă jucătorii stelişti ca să rămână cu lefurile netăiate, că, vorba aia, e criză. Să joace prost nu e o soluţie. Răspunsul e la fel de logic precum finanţatorul: să joace aşa şi aşa, ca să nu-i remarce Gigi şi să nu-şi aducă aminte de salariile lor. De aici ar putea apărea cronici de meci uluitoare, unice în lume: „Surdu recuperează un balon la centrul terenului, Surdu driblează un adversar, trece de al doilea, îl driblează pe al treilea, Gool! Şut superb de la 25 de metri în vinclu. Stelistul, realizând ce a făcut, se prăbuşeşte distrus pe gazon, cu ochii în lacrimi. Colegii încearcă să-l consoleze, îl ridică de la pământ, apoi se îndreaptă spre centrul terenului, fiecare ascunzându-se discret în spatele unui adversar. Surdu îşi aruncă tricoul peste gard şi îmbracă repede unul de rezervă, cu alt număr. Arbitrul e decis să-i dea un cartonaş galben, dar are o problemă: toţi steliştii poartă bărbi şi mustăţi, e greu să-i deosebeşti. Surdu jură că n-a marcat el golul, că a fost Ionescu. Ionescu susţine că a marcat Tănase şi izbucneşte o încăierare generală. Până la urmă, presat de colegi, Zapata recunoaşte: el a fost! Nimeni nu mai înţelege nimic, nici măcar Becali. Patronul stă încruntat în loja sa, cu un carneţel în mână. Nu poate să-l ardă pe Zapata pentru că tocmai i-a tăiat din leafă săptămâna trecută, după ce inconştientul, crezându-se Duckadam, a apărat trei lovituri de la 11 m într-o repriză. Pe teren, Zapata a ajuns la concluzia: trebuie să facă pe dracu’ ghem ca să prindă, în sfârşit, echipa de fini fotbalişti ai lui nea Gigi.“

Meciul Steaua – Unirea a fost atât de tacticizat încât, după fluierul final, a dus la apariţia unei inovaţii tactice unice în lume: atacantul cu ţipete care „joacă“ stând pe banca tehnică.

Practic, Gigi Becali a descoperit că Dan Petrescu şi M.M. Stoica au făcut presing cu gura asupra arbitrului Colţescu. Ca să-i contracareze în viitor, patronul din Ghencea s-a gândit să-şi suplimenteze stafful tehnic cu un om care va „antrena“ urechile arbitrului.

Având în vedere cât s-a ţipat la acest meci fără spectatori, postul e mai mult necesar. În afara stadionului, o sută de fani ţipau la Gigi Becali, înăuntru Petrescu ţipa la cavalerul fluierului, iar Becali ţipa la toată lumea. Cum, după fiecare meci, urmează ţipetele de la TV, e clar nevoie de personal specializat.

Aici, se deschide drumul unei evoluţii interesante, care va duce la apariţia unor echipe întregi de ţipători. De exemplu, unii dintre aceştia vor ţipa în defensivă, cu tonalităţi joase, ca să acopere vociferările echipei adverse. Până la urmă, în fotbalul românesc se va lansa o cursă a corzilor vocale din ce în ce mai puternice.

Cei mai căutaţi vor fi tenorii sau, şi mai bine, sopranele, pentru simplul motiv că un cântăreţ de operă poate să ajungă la 200 de decibeli. Ideea e că, dacă poţi să spargi un pahar cu note înalte, poţi şi să spargi hotărârea unui arbitru de a da un cartonaş.

Unii, după ce o s-o audă pe celebra Angela Gheorghiu în „Don Giovanni”, o să dorească s-o audă „cântând“ pentru Giovanni Becali, nu „Corul Robilor“, ci „Corul eliminaţilor pe nedrept“. Dar Angela Gheorghiu e scumpă, e un fel de Cristiano Ronaldo al operei, deci e greu transferabilă. De aceea, Becali, Borcea, Petrescu şi toţi ceilalţi „tenori“ care ţipă mereu şi mereu la propriii jucători, la adversari sau la arbitri trebuie, deocamdată, să se descurce singuri. Dacă tot vor să facă performanţă în acest fel, au la îndemână o soluţie simplă: să se facă soprane printr-o operaţie simplă.

Cristi Borcea a intrat tare, la rupere, în Zicu şi Adrian Cristea, imediat după meciul cu Craiova. I-a făcut „pietoni“, asta ca să nu-i trimită cu viteza luminii înapoi în timp, în ziua în care s-au născut. Culmea, Cristea chiar a fost pieton într-un meci de pregătire. Jucătorul de 25 de ani a alergat fix 200 de metri în 30 de minute. Asta înseamnă să alergi vreo 6,5 metri pe minut. E foarte greu să faci asta, dacă nu-ţi lipseşte un picior. Gândiţi-vă şi dumneavoastră. Vine o minge tare spre tine, te fereşti şi gata. Nenorocire! În două secunde ţi-ai consumat raţia de alergat pe un minut. După aia, chiar trebuie să fii stâlp al echipei, la propriu, indiferent ce se întâmplă în jur. Deci, e greu, dar Adrian Cristea a reuşit.

Prietenii lui spun că jucătorul nu mai e motivat din cauza salariului mic, de doar 70.000 de euro pe an. Deci asta n-a înţeles Borcea. De fapt, Cristea, ca orice salariat nemulţumit, e în grevă. Şi ce grevă să facă săracu’? Greva japoneză nu era o soluţie. Îşi punea o banderolă pe braţ şi provoca o mare confuzie, mai ales că la Dinamo se cred toţi căpitani. Grevă prin exces de zel, cum fac vameşii când controlează o maşină până o dezmembrează? E obositor, căci trebuie să faci chestia aia ciudată numită presing. Să faci complet pe mortul, iar nu e bine, pentru că vin sanitarii şi te duc cu targa la ambulanţă. Atunci rămâne greva paraliticului, adică mai dai uşor din mâini din când în când. Până la urmă te vede Zicu şi face şi el o grevă de solidaritate. Acum ce poate să facă Borcea? O soluţie ar fi să-i dea lui Cristea salariul minim pe economie. La salariu s-ar adăuga o sută de sporuri. Spor de gol, spor de pasă de gol, spor de deposedare reuşită, spor de aruncare de la margine etc. Contabilitatea va fi ţinută de galerie. Aceasta, fireşte, va primi şi ea un spor de solicitare neuropsihică, reţinut din celelalte sporuri ale lui Cristea.