Dinamo a ajuns o fermă a animalelor. Fireşte, fotbaliştii alb-roşiii sunt câini până la moarte şi dincolo de ea. Dincoace de ea, unii sunt maimuţe şi papagali, după cum frumos s-a exprimat Cristi Borcea când a aflat că se dă din casă, pardon, din cantonament. Câţiva sunt pur şi simplu catâri, nu înţeleg deloc cu vorba bună. De aceea, bossul dinamovist le-a cerut jucătorilor să-i bată pe cei care nu aleargă. Cum ar veni, dacă nu se poate altfel, dresaj cu biciul, nene, să înţeleagă şi Tamaş.

Frumos, dar mai e o mică problemă. Nu legea, dom’le, astea sunt fleacuri în vestiar. Chestia e că ai nevoie de un regulament de cafteală, că şi aici trebuie ordine şi disciplină. Întâi trebuie stabilit cine pe cine bate şi cum bate. Conform Codului pocelii borceşti, cei care nu se mişcă vor primi prima dată un avertisment şi vor fi retrogradaţi în categoria câini mici, însoţitori de domnişoare. Abia după aceea se va scoate băţul conform normativului. O repriză indolentă echivalează cu o lovitură de pedeapsă executată în cadrul porţii, adică părţii dorsale. Un meci întreg înseamnă şi joc de mâini, cu presing, la ficat.

Medicul echipei se va ocupa de protecţia muncii cu băţul, ca să nu se dea în altele. Corecţia va fi aplicată pe fundalul sonor al şlagărului „Oh, chihuahua”, completat cu refrenul „Văleu, mamă”. Excepţia de la regulă va fi Adrian Cristea, care nu va fi atins nici cu o floare după partidă. „Prinţul” va fi caftit preventiv înainte de meci, că după nu mai are niciun rost. Regulamentul ăsta e un tablou absurd şi nu e nici vina suporterilor şi nici a jucătorilor. De data asta, aşa cum se întâmplă des şi la Steaua lui Becali, gura lui Borcea a bătut singură obrazul clubului.

Vasile Turcu a descoperit secretul lui Dan Petrescu - lanţurile. Antrenorul Unirii a realizat mari performanţe cu nişte jucători anonimi nu prin multă muncă şi talent, ci datorită amplasamentului clubului. „I-a izolat acolo, pe câmp, că în acea zonă nu au niciun fel de tentaţii, şi a făcut disciplină cu ei”, a zis bossul din „Ştefan cel Mare”.

Cum ar veni, performanţele dinamoviştilor sunt afectate implacabil de câmpul magnetic al sutelor de baruri din Bucureşti, de radiaţiile restaurantelor şi de furtunile stroboscoapelor discotecilor. Asta e, ăsta-i mediul, e aspru pentru fotbalul de performanţă şi pur şi simplu n-ai ce face. Dacă raţionamentul lui Turcu ar fi corect, România ar fi reprezentată în Europa League de Universitatea Jilava, Viitorul Gherla, Sportul Penitenciarul Aiud şi Fotbal Club Poarta Albă. Turcu mai vrea să sugereze că ar fi suficient ca alb-roşiii să fie deportaţi în Bărăgan şi ar câştiga Champions League.

În realitate, problema nu e infrastructura bahică din Capitală, ci atmosfera din cadrul clubului. Câţiva dinamovişti noaptea beau, ziua joacă, pierd sau câştigă, fotbalişti se numesc pentru că sunt mereu iertaţi de către conducere. Acum, dacă l-ai teleporta pe Tamaş în Sahara, la o oră după antrenament s-ar apuca să-şi prepare vin de palmieri şi ţuică de curmale. N’Doye nu bea, poate rezista la o viaţă de noapte agitată, dar alţii care încearcă să-l imite nu pot să ţină pasul pe teren. Câţiva dinamovişti sunt atât de puşi pe distracţii, încât nici la puşcărie nu poţi să-i bagi: ar pili tot, inclusiv gratiile. În concluzie, clubul din „Ştefan cel Mare” ar trebui transformat rapid într-un centru de reeducare ce se va deosebi de centrele reale printr-un singur lucru: infractorii care încalcă legile fotbalului de performanţă nu ar fi băgaţi înăuntru, ci ar fi scoşi urgent afară.

Dan Petrescu e supărat. Crede că ziarele nu acordă Unirii atenţia pe care o merită. În timp ce echipa sa pregăteşte „cel mai important meci pentru fotbalul românesc“, antrenorul Unirii Urziceni a văzut pe prima pagină avionul lui Dinamo care a ajuns în opt ore la Timişoara. Dacă am judeca numai din punctul de vedere al palmaresului şi am ignora faptul că Timişoara şi Dinamo au de 20 de ori mai mulţi suporteri decât toată populaţia Urziceniului, Dan Petrescu are dreptate. Partida care poate să ducă în premieră o echipă românească în primăvara Ligii Campionilor n-o fi „cel mai important meci“, dar e un meci important. Mergea un articol despre cum se pregătesc cei din Urziceni în deschiderea ziarelor de sport. Nu era o ştire, era un articol de atmosferă, dar mergea. Meciul în sine cu Sevilla e o ştire şi nu va fi ignorat de nimeni. Dar, dacă continuăm acest raţionament, cu ignorarea fleacului numit popularitate, ziarele de sport n-ar trebui să scrie un rând despre prostia asta de fotbal ce nu ne-a adus niciun titlu mondial sau european. Ar „produce“ pe stoc, ca multe din fabricile noastre din anii ’90, şi ar avea în deschidere titluri uimitoare: „Galacticii din Botoşani! Echipa noastră de racheto-modele a luat aurul la europene“; „Cal C3, Mat! încă o victorie românească în sportul minţii!“; „Pe val! Băieţii noştri din echipa de navomodele, clasa C3D, luptă pentru titlu! Urechea supremă! Suntem în premieră campioni la radioamatorism, proba telegrafie recepţie!“; „I-am doborât! Popicarii – ghiulele!“; „Tricolorii, pe podium la alergare montană!“; „Oină de vis! România: aur, argint şi bronz la Campionatul Mondial!“. Asta ca să nu vorbim despre gimnaste, canotoare sau de băieţii de la scrimă care cad ca popicele în viaţa reală în faţa unui penalty neacordat.

Meciul Craiovei cu CFR Cluj a fost o colecţie de bancuri cu olteni şi ardeleni spuse din fluier de Buster Keaton Tudor, arbitrul care n-a zâmbit niciodată. Întâi comicul în negru l-a zis pe ăla cu olteanul care îşi face WC din doi pari aliniaţi. A băgat chestia cu alinierea la golul anulat aiurea Craiovei pe motiv de ofsaid, dar n-a înţeles nimeni poanta. De aia a mai spus-o odată la golul CFR-ului, din ofsaid, dar validat. După, şi-a dat seama că situaţia era ca-n banc şi, imparţial, a aplicat legea compensaţiei.

La cartonaşul roşu oferit Clujului a explicat de ce nu se duc ardelenii sâmbăta la spectacol. Cum de ce? Că-i apucă râsul duminica în biserică. Corect. Traore putea să-i mai tragă una lui Mitchell şi în repriza a doua, aşa că, mai bine, îl dai afară din prima, preventiv.
Acum, degeaba invocă Mititelu greşelile de arbitraj pentru a cere rejucarea meciului. Dacă aplici principiul ăsta, Liga lui Mitică ar avea programul tur-retur-rejucări. Aici poate fi invocat interesul naţional, măsurile anticriză şi reforma adevărată a arbitrajului românesc. La meci au venit 15.000 de oameni, mult peste media din campionat.

E o perioadă grea, aşa că partida asta care aduce bani trebuie jucată mereu şi mereu, până când se plictiseşte lumea de ea. Apoi, a fost un program bun de avertisment care ajută arbitrajul nostru să meargă înainte. Practic, e primul pas al programului Rabla pentru cavalerii fluierului. Aduci trei meciuri proaste, le cureţi şi primeşti un meci nou, bun, la cheie. Asta pentru că pe „rablele” din arbitrajul românesc nu le casează nimeni.

După ce zici repede Mutu, Cristea, Torje, Săpunaru etc., îţi vine să ceri FRF ca jocul cu mingea de la noi să se cheme footbal, cu doi de „o”, de la alcool. Apoi, îţi mai vine să compui o scrisoare tip „scuze către suporteri”, ca să nu-şi supună la pressing neuronii de fiecare dată. Deci, prezentăm mai jos creaţia, care poate fi scrisă uşor în palmă.
Stimaţii noştri din discotecă, scuzaţi, pardon, stimaţi suporteri. De la rupt partidă viu, merg pe fanion – de tuşă mă ţiu. Niciun fluier nu mă arbitru. Ce? Aaa, da, nu treb să cânt, da’ antrenoru mi-a zis să mă dau din gură în faţa presei. Păi, ce să vă zic? Că din prima repriză nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat, eu evoluând mai retras pe spate, lângă gardul de la peluză, dacă aţi observat. Nici n-am apucat să pun geană pe geană, că m-a trezit portaru să ţin bara. La pauză m-au gonit de-acolo că rămâneam în ofsaid, deşi io le-am spus că sunt jucător pasiv. Aşa că mai bine mă întrebaţi dumneavoastră. Dacă am băut ceva înainte de partidă? Se poate? Nu ştiţi că 80% din om e făcut din lichide? Mai contează care sunt ălea? De ce n-am alergat? Toată noaptea am alergat, de la Fratelli la Bamboo, trecând pe la Mărul Roşu. Aaa! În timpul meciului? Dom’le, sincer vorbind, eu aş fi alergat, dar mă încurca mingea. Apropo: câte au fost? Sigur? O să mă uit şi eu pe reluare. Mi-am bătut joc de eforturile întregii echipe, începând cu portarul? Ce-şti copil? I-am dat un bacşiş când m-a cărat la taxi. Viaţă nesportivă, nesimţire pe bani mulţi? Corect! Am observat şi eu asta la echipa adversă. Toţi se repezeau să-mi sufle mingea, exact când mă concentram s-o nimeresc. Cum am reuşit totuşi să marchez golul victoriei? Brusc, am simţit un şoc în spate, apoi a început să mă doară capul de la urletele spectatorilor. Nu, nu mă consider un erou, niciun norocos. Mi-am făcut doar datoria.

Într-o zi liniştită ca un 0-0 fără ocazii, Mircea Lucescu se apucă şi spune că Steaua i-a furat patru titluri. Acum, ce să facem noi cu declaraţia asta bombă? Lucescu a fost şi este un antrenor mare, Steaua a fost şi vrea să redevină o echipă mare, aşa că vom da curs plângerii şi începem urmărirea fotbalistico-penală. Întâi să stabilim încadrarea juridică a faptei. 11 inşi (14 cu rezervele) au acţionat în complicitate cu nişte inşi în negru pe stadion. Deci furturile au fost comise de mai multe persoane în locuri publice, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu furturi calificate. Deja vorbim de o pedeapsă cu închisoarea de la 3 la 15 ani, cu bătaie spre 15, că avem recidivă. Unele meciuri s-au jucat în nocturnă, adică noaptea, ceea ce presupune circumstanţe agravante. Alte partide, cum ar fi cea cu Farul sau Vaslui din campionatul 2005-2006, au fost câştigate (furate) de Steaua în deplasare, deci acasă la victime. Asta e curat violare de domiciliu, altă circumstanţă agravantă. S-au dat cartonaşe, au fost faulturi, adică, dom’le, avem furturi cu violenţă, ceea ce înseamnă deja tâlhărie. Trecem peste citarea martorilor apărării, că l-a citat toată presa pe Argăseală, şi ajungem la constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-legală. Autopsia campionatelor respective arată că furturile titlurilor s-ar fi făcut pas cu pas, meci cu meci. Cu asta, mai rămâne mobilul. De ce ar fi furat Steaua? De-aia, că a putut, ar zice acuzarea. Dar, domnu’ Lucescu, dacă Steaua putea, nu putea şi Dinamo cu unii mai mici? Cum se făcea pe atunci, prin metode specifice, de la jucători luaţi cu japca, cointeresări materiale la telefoane primite de la secretarul de partid, arbitrii fiind soluţia finală. Anexăm la dosar proba 1987-1988. În campionatu’ ăla, jucat cu puţin înainte de eliminarea lui Nea Nicu de pe terenul Republicii, Steaua a obţinut 30 de victorii şi 4 egaluri, iar Dinamo 30 de victorii, 3 egaluri şi o înfrângere. În aceste condiţii, sentinţa e clară: Dom’ Lucescu, conducători stelişti şi dinamovişti, sunteţi condamnaţi la declaraţii cu suspendare şi mai primiţi şi nişte ani grei la locul de muncă, să arătaţi într-adevăr ce ştiţi!

Dinamoviştii deja seamănă cu membrii unei secte care au ales calea mântuirii prin suferinţă. Uitaţi astăzi de Dumnezeii arbitrajelor, „câinii“ se flagelează unii pe alţii la greu, doar-doar s-or termina anii secetoşi. Până şi prealiniştitul Ion Pârcălab, care a ajuns cândva în Paradisul fotbalistic cu Dinamo, a hulit şi a spus că Ţălnar e atât de gras că nu încape pe bancă. Sfânta Treime a şefilor, adică Badea, Borcea şi cu Turcu, e şi mai dură. Badea, Tatăl Clubului, a ţinut o predică TV în care a înfierat un drac, un fundaş al cărui nume nu trebuie rostit. Tamaş, ucigă-l Toaca şi preparatorul fizic, a greşit, dar a fost schimbat la pauză. În partea a doua, alţii au fost săraci cu duhul, dar fericiţi cu salarii mari. Borcea mai are puţin şi se îngroapă în bălegar, precum Iov. Până să termine operaţiunea, etapă de etapă îi îngroapă în materialul respectiv atât pe arbitri, cât şi pe propriii jucători. Turcu lucrează şi el, dar, spre deosebire de Dinu, nu are imaginaţie, aşa că tot ce poate scoate sunt chestii slăbuţe, de tip „fotbaliştii nesimţiţi“.

În aceste condiţii, tot ce mai trebuie e să se aleagă un nume pentru secta asta fotbalistică şi să se clarifice nişte concepte. Aici ar merge Biserica Ultimului minut, Fiii lipsei de concentrare, Căutătorii condiţiei fizice pierdute, Drumul Luftului în Cruce şi multe altele. Cu alcătuirea conceptelor e mai simplu, pentru că deja s-au impus nişte reguli. Pentru câţiva de la Dinamo, ziua de dinainte de meci e sfântă, n-au voie să bea apă şi să vadă lumina soarelui. Dar, în final, ăl mai mare păcat e comis tot de conducere. Aceasta ar trebui să înveţe că există viaţă şi după înfrângere, dar, mai ales, după victorie.

Onofraş a marcat un gol frumos în Liga Campionilor şi a reuşit o victorie lingvistică pentru fotbalul românesc. Numele lui a încurcat limbile scoţienilor, ceea ce e un lucru mare. Într-un meci al lui Rangers te aştepţi să vezi pe lista marcatorilor nume precum McAllister, McCulloch, McGregor portaru’, orice Mc până la McDonald’s. Când zici Onofraş, nu mai ai un hamburger internaţional, obţii o altă mâncare de peşte. Parcă ai spune că româna noastră de azi, plină de cuvinte spam venite pe messenger, mai are şi nişte vorbe din limba dacilor. Cum ar veni brânză, urdă, brazdă, bardă, barză, ortoman, onofraş. Sună ca o tochitură de prăpădeală cu mămăliguţă. Şi felul ăsta le-a căzut greu la stomac britanicilor. McCulloch, marcatorul golului lui Rangers, a făcut o declaraţie senzaţională.

Omul, după un meci cu o echipă care reprezintă un oraş cu 17.094 de locuitori, a dat vina pe „lipsa de experienţă“ a campioanei Scoţiei, care n-a ştiut să păstreze rezultatul. E ca şi cum ai zice că ţuica de Bărăgan e mai veche decât whisky-ul lor din malţ, ăla pe care scoţienii îl fac de pe la 1400, pe când noi eram ocupaţi cu turcii. Turcii fotbalişti ne ocupă mult timp şi azi, aşa că trebuie să marcăm. La o adică nu contează cine o face, e bine şi cu alde Bibişkov, Dayro Moreno, N’Doye sau Ze Kalanga. Dar, dacă suporterii stelişti şi dinamovişti ar fi putut să aleagă înainte de meci numele marcatorilor, rezultatul şi dorinţa fanilor ar fi fost clare: Cristea şi Nicoliţă, nu mai fiţi mămăligi, dacă e voinţă, se poate mânca o pâine în McDonald’s din Europa League!

La meciul cu Oţelul, George Copos a aplaudat de l-au durut degetele. Rapidiştii nu l-au văzut pentru că patronul, aflat în faţa televizorului, aplauda pe tastele mobilului. La galerie, Lutz Stache, potenţialul cumpărător al echipei, nu mai prididea să citească SMS-urile. Stenograma schimbului de mesaje, considerată indescifrabilă de DNA, e redată mai jos.

Copos: „Dl. Lutz, Vb aşa? E mai ieftin!”.

Stache: „Ha, ha. Vrei să ne combinăm la cartelă?”.

Copos: „La echipă. Accept oferta?” Meciul începe.

Stache: „În principiu, da. Nu m-am lămurit cu cele 17 SRL-uri”.

Copos: „Lol. Un fleac”.

Stache: „Pe Taher l-au ciuruit”. Pe teren Helder insistă, apoi marchează Ioniţă.

În afara terenului, Copos insistă şi el: „Re: 18 SRL-uri”.

Stache: „?”.

Copos: „Scări stadion, soc. distinctă”.

Stache: „Lol. Totalul?”.

Copos: „Socotesc”. Pe teren vine pauza, Copos „socotesc”.

Între timp Stache: „Plicti…, obo… supi… depre…”.

Meciul reîncepe, reîncepe şi Copos: „Plus 500.000”.

Stache: „Np, adică no problem dacă vinzi 100%””.

Grigore marchează, marchează şi Copos: „Plus 1.500.000, tastare greşită”.

Stache: „Doar 500.000, e oferta mea de dor, care place tuturor”.

Copos: „?”.

Stache: „E un cântec, bre. Mă înec în acţionarii tăi/ Plânge lumea după ei – larolarolei vrei?”.

Copos: „Lol, îl ştiu. Am trei acte aditz”.

Stache: „Nu răspunzi clar la SMS/ Eu îţi fac oferte atât de des”.

Pe teren Rapid domină, Copos reacţionează: „Pt. 51% acţiuni cesiune, garanţii bancare!”.

Stache: „?!”.

Copos: „Cifra – XXL”.

Stache: „Nu cumpăr Bayern, renunţ”.

Copos: „Re: XXX-Y”. Rapidistul Herea transformă un 11 metri, Copos: „Re: Plus TVA”.

Stache: „Stf, Picasso, aştept să-mi dai beep după prima înfrângere”.