Gigi Becali vrea să-i facă pe stelişti campioni cu ajutorul Celui de Sus şi al muntelui Athos. Întâi, s-a dus finanţatorul echipei la munte, unde s-a rugat şi a făcut donaţii de milioane de euro. Dar n-a mers. După aia a venit muntele la echipă. Acum, steliştii trebuie să se lepede de o parte din bunurile lumeşti, mai precis de vreo 50 la sută din salariile trecute în contracte. Ideea îi aparţine lui Mitică Dragomir, Dumnezeul profesionist al Ligii. De ce? Pentru că e criză, de aia, dă-l dracului de contract semnat şi parafat. Acu’, încercaţi şi dumneavoastră metoda, duceţi-vă la bancă, să le ziceţi că plătiţi o juma de rată, pe motiv de criză. Dar Becali e preafericit cu chestiunea, nu-i mai trebuie acorduri amiabile.
Şi asta nu e totul, se reduce proporţional şi satisfacerea poftelor trupeşti. Din retur, Gigi a anunţat reducerea raţiei de păsărică la 1/2, iar Tănase are dreptul doar la 1/4 din bomba sexy. Cum ar veni, steliştii rămân şi nef@#*ţi, şi cu banii luaţi. Corect, fotbaliştii trebuie să aibă viaţă în postire, să îşi păzească ochii să nu vadă fotomodele, să îşi păzească urechile să nu audă manele şi să-şi deschidă mintea numai la cuvântul de folosinţă al antrenorului. Aici e o contradicţie logică gravă. Întâi faci apel la înţelegerea jucătorilor, la judecata lor, ca să accepte sacrificii în numele crizei. După aia îi tratezi ca pe nişte inşi fără minte şi le pui portar la intrare, să nu cadă în ispită. Ca să accepţi cu inima uşoară aşa ceva, ca să înghiţi miştourile patronului pe bani mai puţini şi să dai şi dovadă de spirit de echipă nu mai trebuie să fii fotbalist, ci călugăr. De aia, preacuviosul Tănase ar trebui să-l lumineze pe Becali: „Fericiţi patronii cei săraci cu duhul, căci al lor va fi campionatul Cerului!“.

Vine sfârşitul anului, adică vine vremea clasamentelor. E bine cu cel mai bun sportiv, cel mai bun fotbalist, cel mai bun comentator, e frumos pe alocuri precum jocul dinamoviştilor în Grecia, dar lipseşte ceva. Dom’le, nimeni nu s-a gândit să facă un sondaj pentru titlul de cel mai bun patron de fotbal din România.

În echipa ideală a patronilor intră nume mari, fiecare cu calităţi unice. Gigi Becali e cel mai puternic brand. Numele finanţatorului Stelei apare pe garduri, pe stâlpi, s-a lăbărţat pe tot globul, împodobind şi Turnul Eiffel, şi Piramida lui Keops. Nu mai contează că în faţă sunt vorbe de ruşine gen „Moarte!“, „Afară din Ghencea!“ sau nişte cuvinte care pot fi citite sau vizionate după miezul nopţii.

La categoria „cel mai bun atacant“ câştigă detaşat Marian Iancu din Timişoara. Omul a atacat, a înjurat şi-n culcare, şi-n sculare, golaverajul lui fiind superior celui al lui Gigi. Antrenori, jucători, oficiali, ziarişti, lista e atât de lungă, încât e mai scurtă aia cu cei care au scăpat neştampilaţi.

Copos e cel mai bun vânzător de echipă din ţară, da’ ce zic eu din ţară, din Europa. Vinde Rapidul o dată pe zi şi, la sfârşitul săptămânii, tot el e proprietar. Cronica tocmelilor parcă e „Moartea Căprioarei“, versiunea din Grant. Cum ar veni „Mănânc, negociez şi plâng. Mănânc!“.

Bucşaru e uimitor de eficient. A reuşit să facă cu echipa Unirii nişte afaceri mai curate decât afacerile lui cu CFR-ul lui Necolaiciuc. Vă daţi seama, e singurul care a câştigat bani din fotbal, iar Fiscul n-are ce să-i facă. În schimb, Penescu din Argeş, ars pe ambele planuri, e de departe cel mai închis patron, iar Condescu cel mai miner.
Echipa acţionarilor de la Dinamo, în frunte cu Borcea şi Turcu, are cel mai bun joc combinativ, că pe „Ştefan cel Mare” se fac combinaţii non-stop.

Mititelu se poate lăuda doar cu centrări frumoase. La începutul campionatului, invariabil, centrează ţinta pe titlu, apoi se bucură dacă Ştiinţa nu retrogradează.

Lupta între patroni e dură, dar, dacă nu vă convine rezultatul, putem oricând renumăra voturile.

O ştire mică despre un antrenor mare, o localitate mică şi o nesimţire mare. Nicolae Ferastrăeru a declarat că Mircea Lucescu e un om de nimic. Ferastrăeru nu e stelist, nu e rapidist, nu vorbeşte despre titluri, blaturi şi ofsaiduri de demult. Ţine cu Tricolorul Breaza, e primar jucător în localitatea-staţiune. Şi de ce e Lucescu un om de nimic? Întâi pentru că nu mai ajută echipa după ce mândrul Tricolor a fost acuzat de mânăreli.

Apoi, pentru că nu face nimic pentru Breaza. Ţineţi-vă bine, nici măcar nu a asfaltat strada pe care stă, s-a enervat primarul. Mai are rost să zici ceva de impozitul plătit pe vilă, să mai întrebi de fişa postului unui edil? Dacă unu’ are bani din fotbal, strada e problema lui, e terenul lui. După logica asta Mutu e nesimţit pentru că nu a modernizat canalizarea Piteştiului, măgarul de Bănel ar trebui să se ocupe mai mult de transportul în comun din Făurei, iar Hagi chiar n-are de gând să le construiască constănţenilor un spital, un palat, un muzeu? Da’ când n-ai cu cine, n-ai cu cine.

Cum să vă spunem, domnu’ Ferastrăeru, ca să pricepeţi? Să zicem că sunteţi suporter, vă duceţi să vedeţi un meci al Stelei, al Şahtiorului, nu contează. Vă cumpăraţi bilet şi intraţi pe stadion. Intraţi şi… nimic. Daţi să staţi jos şi n-aveţi pe ce. Un organizator, adică un primar de stadion, vă explică senin că trebuia să veniţi cu scaunul de acasă, că nu e problema lui. Vă uitaţi pe teren, cam beznă. Cum, domnu’, nu faceţi nimic pentru echipă, nici măcar o mininocturnă nu sunteţi în stare să le oferiţi?! În sfârşit, vă loveşte un moment delicat, vreţi să mergeţi într-un loc unde şi regii merg singuri. Dar, locul nicăieri. Acolo, fiecare om e veceul lui.

Tănase plânge, Tamaş râde, Becali nu prea mai are bani pentru fotbal, Borcea nu mai are deloc bani pentru fotbal, concluzia e una singură: din cauza traumelor numeroase, Steaua şi Dinamo trebuie să meargă la psiholog. Iar specialistul s-a pronunţat imediat printr-o scrisoare oficială: „Stimate client, adică multstimate domnule Becali, că am înţeles că plătiţi şi pentru alde Borcea, diagnosticul e grav. Mai mulţi subiecţi roş-albaştri şi alb-roşii suferă de o formă rară de agorafobie, şi anume agorafobia verde. Le e frică de spaţiile largi, cu iarbă, care le provoacă tulburările psihosomatice.

Testele au demonstrat că afecţiunea nu se manifestă în spaţiile închise, cum ar fi cluburile şi restaurantele. Aici toţi au dat dovadă de o bună atenţie distributivă, s-au descurcat simultan şi cu paharele de whisky, şi cu fetele, şi cu alegerea manelelor, şi cu banii pentru dedicaţii. Unu’ se crede Napoleon al fotbalului, adică Maradona, şi are probleme de relaţionare, adică n-ar face presing nici mort. În privinţa tratamentului, recomandăm un sever regim financiar care nu mai trebuie asociat cu nimic. Cum să vă explic, domnu’ Becali, nea Borcea, există două tratamente de bază pentru fotbalişti, cu plinu’ şi cu golu’. Dumneavoastră, ca să pună osu’, i-aţi umplut de bani, cu maşini, în aşa hal încât aţi stârnit reacţii adverse. Cum să îţi mai vină să alergi prin noroi după nişte săraci, când tu vii la teren cu Q7? Nu, mai bine îi calci cu limuzina după aia? Sau faci ca Tănase. Plăteşti pe o masă cât a scos din buzunar Abramovici pentru o cină cu zece prieteni şi tot nu-ţi pasă. Cu golu’ în cont e mai simplu, omu’ e mai uşor şi aleargă mai repede, uitaţi-vă la fotbaliştii Unirii!”.

Credeţi-mă, la români, foamea e al 12-lea jucător.

Alegerile prezidenţiale seamănă cu un gol marcat dintr-un şut deviat de un fundaş din zid la o lovitură liberă indirectă. Mulţi nu au votat pur şi simplu pentru Băsescu sau Geoană, ci ca să-i facă rău contracandidatului. Sau, după caz, celor din zidul adversarului. Problema fotbalului românesc e că destui „din fenomen“ au intrat pe terenul politicii. Mititelu a început să ţipe pe stadionul din Severin „Votaţi Geoană!”. Gigi Becali nu numai că a făcut parte din zidul lui Geoană, dar a şi sărit înainte în timpul executării alegerilor. A spus că Băsescu nu trebuie să fie jucător pentru că „are o faţă de căruţaş“. Apoi, duminică seara, pe când Geoană era campion, a promis cinci camioane cu şampanie pentru sărbătorirea victoriei. Nasol ofsaid pentru un om care crede că şeful statului face şi desface tot în România. Nici nu contează dacă e sau nu adevărat, asta e convingerea lui Becali de-o viaţă. Dar ofsaidul patronului nu înseamnă automat ceva rău pentru Steaua. Săracu’ Gigi, până să aibă tupeul să îl invite pe Traian Băsescu iar la şpriţ trebuie să facă joc de gleznă şi să treacă în silenzio stampa o perioadă. În condiţiile astea nu faci valuri, nu mazileşti antrenori, nu înjuri jucători şi arbitri, stai liniştit ca să mai uite lumea de tine. Cum ar veni, când a numărat voturile lui Băsescu şi Geoană, Biroul Electoral Central i-a scăpat din greşeală un vot şi lui Stoichiţă. Indirect, că în România toate lucrurile sunt indirecte. La fel, i-a arătat indirect un cartonaş portocaliu lui Mititelu şi a făcut din Craiova - Steaua un derby liniştit, lipsit de aroganţele patronilor.

Finala Băsescu – Geoană din Politic Romanian League seamănă perfect cu un meci din Liga lui Mitică. Se huiduie, se fluieră şi până şi unele scandări ale fanilor sunt la fel: „La puşcărie, Băsescu (Geoană) la puşcărie, la puşcărie!“.

 Meciul a început demult, ieri a intrat în prelungiri, dar se discută deja anumite faze. A fost henţ la Băsescu în 2004, a pus mâna pe copil? E în ofsaid Geoană cu Iliescu, sau e Udrea afară din joc? F.C. Geoană mai mult temporizează, Sport Club Băsescu intră la rupere, merge pe atac, dar se lasă deseori descoperit în apărare. În galeria lui Băsescu e Paszkany, pentru Geoană strigă Becali şi Mititelu. Da’ asta nu înseamnă nimic pentru cei din teren. Unii stelişti preferă să fie mai degrabă morţi decât becalişti, iar această regulă se aplică şi celorlalţi, aşa că spectatorii sunt împărţiţi. La Dinamo, deşi trecutul e mai roşu şi bate spre Geoană, există un pluton de acţionari şi tot atâtea obiceiuri.

Ca şi cum lucrurile nu sunt destul de complicate şi aşa, avem până şi un caz „Valiza”. Singura deosebire faţă de geamantanul lui Becali e faptul că valiza politică e mare, în ea încap combinate, fabrici, contracte cu statul, la o adică, încape jumătate de ţară. Reîntorcându-se la meci, comentatorii constată că Băsescu încearcă să-şi menţină posesia, iar Geoană începe să atace şi pe dreapta. Meciul e urât, tensionat, dar gustat de public. Ne uităm la televizor, mâncăm seminţe şi ne place. În fond, stelişti, dinamovişti, rapidişti, craioveni, timişoreni, de câte ori aveţi ocazia să vă arbitraţi favoriţii?