Mutu a câştigat Oscarul pentru cel mai bun fotbalist în rol de drogat stimulat şi contestat. A fost greu, s-a bătut pentru trofeu cu Diego Armando Maradona şi cu Bosnich. Dar cu ajutorul procesului intentat de Chelsea şi al ultimului scandal a reuşit. Acum, tot ce poate să facă e să tragă aer pe nas şi să ţină discursul clasic: „Doamnelor şi domnilor, cu această ocazie vreau să mulţumesc familiei mele fotbalistice din România, care m-a crescut de mic. Fără ei n-aş fi aici, în faţa dumneavoastră. Specialiştii spun că pentru a reuşi această performanţă trebuie să fii ori prost, ori trişor, iar aceste calităţi trebuie cultivate din timp. Păi, spuneţi şi dumneavoastră, cine mai putea să rişte un salariu de vreo 10.000 de euro pe zi la Chelsea pentru o doză mică de cocaină recreaţională? Pentru asta chiar trebuie să crezi că ţie nu ţi se poate întâmpla nimic. Aşa că ţin să-i mulţumesc pe această cale naşului meu, Nicu Gheară, în cluburile şi pe iahturile lui m-am relaxat total. Mulţumirile mele merg şi către Mircea Sandu, întotdeauna m-a înţeles. Pe Naşu’ îl admir mult pentru felul cum a trecut peste dosarul «Cocaină pentru VIP-uri», înscenarea ordinară care i s-a făcut fiicei sale, Raluca. Nepotu-său a fost băgat în «Cocaină pentru săraci» şi a intrat la zdup, dar asta este, mai sunt şi efecte secundare. Mulţumesc şi fraţilor Becali, sunt nişte agenţi de turism extraordinari, care întotdeauna au avut grijă să-mi pună o vorbă bună pe lângă antrenorul naţionalei, care o fi ăla. De exemplu, după ce ne-a bătut Serbia cu 5-0 şi eram supărat, Ioan Becali, ca să mă înveselească, mi-a aranjat un tur de noapte al Novi Sad-ului. Ultimul, dar nu cel din urmă, merită mulţumirile mele Dumitru Dragomir. Liga lui Mitică e un paradis unde sunt interzise controalele antidoping de ani de zile. Asta îţi formează reflexe utile în joc, cunoşti pastilele după formă şi culoare. Chiar, mă vedeţi pe mine căutând pe goagăl «si-bu-tra-mi-nă» de capul meu?“

Ce ar fi fost dacă dinozaurii n-ar fi dispărut? Sau dacă statele confederate ar fi câştigat războiul de secesiune din America şi forţele Axei ar fi învins în al doilea război mondial? Procedeul literar prin care sunt exploatate astfel de istorii alternative se numeşte ucronie. În fotbalul lui Mitică şi Sandu, istoria alternativă cu Iacov preşedinte e curată nebunie. În primul moment după victorie, nemţii anunţă trimiterea în lagăre, pardon, Iacov anunţă trimiterea la puşcărie a membrilor mafiei lui Sandu. În fond trebuie separat din prima albul de negru, iar asta nu e segregaţie, e politică. Naşul fuge în munţi, de unde acuză presiunile politice. În momentul doi, Iacov încearcă să-i schimbe pe vicepreşedinţii lui Sandu şi se ceartă instituţional cu Mitică Dragomir. Comisiile de arbitraj se plimbă între cei doi cu grija cu care se plimba papa prin 1944 pe străduţele Vaticanului înconjurat de nemţi. Vicepreşedinţii lui Sandu se baricadează în birouri, apoi contestă în justiţie schimbarea lor. Fireşte, câştigă, iar federaţia se transformă în „Fortăreaţa FRF“, unde accesul lui Iacov este interzis. Fortăreaţa e apărată de un zid de regulamente interne, cunoscut sub numele de Zidul Dâmboviţei. Mitică Dragomir detonează mai multe bombe atomice la DNA, cu efecte devastatoare asupra lui Iacov. Acesta foloseşte ultima armă secretă - ştampila FRF - şi războiul devine total, toată lumea contestând pe toată lumea. Se deschid noi fronturi, noi procese, iar naţionala ajunge să aibă patru antrenori simultan. Unul e numit de Lupescu în numele lui Sandu, unul e numit de Lupescu în nume personal, unul e pus de Iacov şi unul de Giovani Becali, că aşa a vrut el. În final, epuizat, Iacov începe negocierile de pace folosindu-l ca intermediar pe şoferul lui Sandu. Cum ar veni, dinozaurii n-au dispărut, ei se transformă.

Problemă: cum să prezinţi alegerile pentru şefia FRF într-un eveniment sportiv? Evenimentele sportive adevărate sunt pline de suspans, tensiune, emoţie iar realegerea lui Sandu are tot atâta tensiune cât realegerea lui Ceauşescu la cel de-al XIII-lea congres . Răspunsul îl dau profesioniştii, adică marile case de pariuri- deci pariurile  speciale cu handicap, nene.

Începem cu lucruri simple, de bază: cine câştigă? Iacov + 251 de voturi  sau Sandu -251 de voturi? Pariu echilibrat de cote egale, 1,85 la 1,85 pentru că, în sală, sunt vreo 254 de votanţi. Probabil că Iacov va vota cu Iacov, dar aici contează mult cât de grasă a fost mâncarea servită de Sandu la banchetul de aseară. Statistic vorbind, ceafa de porc la grătar îi poate trimite pe câţiva să voteze la toaletă şi Iacov câştigă.  Apoi, cine câştigă în cursa cap la cap dintre Gică Popescu şi Iacov. Corect, Popescu nu mai candidează, dar un reprezentant al fotbalului de sală din Deltă şi unu al fotbalului feminin din Maramureş n-au aflat lucrul ăsta. De asemenea, Chivas-ul Regal vechi de doişpe ani e atât de bun când îl serveşti pe gratis încât îţi afectează memoria pe termen scurt.

Deci, Gică e mare favorit, cotă 1,4, iar Iacov are doar o cotă de 2,55. Mai avem o problemă: cum se votează dacă votul nu e secret? De la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga? Răspuns greu, dificil, pentru că Mircea Sandu e imparţial, nu e cu nicio grupare pentru simplul fapt că nu mai există nicio grupare în afară de a lui. În final, o chestiune minoră. Ce se va întâmpla cu fotbalul românesc, vom avea calificări şi performanţe ? Pronosticurile sunt sumbre, dar nu contează. Jucăm în continuare cu Mitică şi Sandu, adică mergem cu handicap, că aşa e întotdeauna mai interesant.

Afacerile imobiliare ale lui Gigi Becali seamănă cu afacerile lui Gigi din fotbal cum seamănă o vilă cu piscină din Băneasa cu o garsonieră confort trei din Prelungirea Ghencea. Cu primele a făcut avere cumpărând ieftin şi vânzând scump, iar cu celelalte se face de baftă făcând invers.

Nici măcar criza n-a adus la acelaşi numitor comun bisnisurile finanţatorului Stelei. În imobiliare, deşi e praf mare, nea Gigi cumpără terenuri scumpuţe în zona Palazu din Constanţa pentru că au potenţial. Cum ar veni, investeşte în viitor. În sportul cu mingea, Becali dă în cap viitorului, concediind antrenori de la Academia sa de fotbal. La inaugurarea şcolii, preşedintele Argăseală declara că, în câţiva ani, Steaua va scăpa complet de transferurile costisitoare şi că echipa va fi formată „sută la sută din jucători crescuţi la Academie“. Jucătorii vor creşte, dar vor creşte mai mult de capul lor, că aşa e mai ieftin. Culmea e că economia nu face nici cât o bătătură a marelui Elton Xavier Gomez, ăla cumpărat cu 1.600.000 de euro şi vândut in extremis cu 500.000 de euro. Acum, Elton a plecat, iar rolul lui de mijlocaş de acoperire a conturilor altora a fost preluat cu succes de Dayro Moreno.

Totuşi, exemplul cel mai bun în acest an e Mihăiţă Pleşan. Practic, Steaua n-a cumpărat un jucător, ci a dat 1,3 milioane de euro pe un gol frumos marcat într‑un amical cu Germania. Închipuiţi-vă cum ar suna un anunţ la mica publicitate dat de Steaua pentru Pleşan: „Ocazie: Vând jucător de lux, mobilat, dar decomandat la mansardă, termopane, aere multe condiţionate, parcare asigurată din când în când la echipa a doua, posibilităţi de extindere, încă nu e racordat la utilităţile echipei, 100.000 negociabil, rog seriozitate!“

Cel mai mare mafiot şi criminal descoperit în România ultimilor ani e om de fotbal. Sergiu Băhăian, insul acuzat că a băgat patru oameni în groapă sau în Dunăre, după caz, a fost patronul Gloriei Buzău. Pentru patronii din fotbal e de rău. În tagma asta avem mârlani, măscărici, gargaragii, escroci, combinaţii diverse din aceste elemente, dar n-aveam criminali. Acum avem, ceea ce e un pas înainte. Pentru Băhăian, condiţia sa de om de fotbal e de bine. Nu e vorba de faptul că, în România, dacă dai ţepe la stat şi bagi bani în „fenomen“ totul e OK. Deocamdată, acoperitul oamenilor cu beton nu echivalează cu investiţiile în construcţii. E vorba de alt avantaj. Finanţatorul Steluţei mici se poate apăra uşor în instanţă: „Dom’le, e o confuzie, n-am ordonat lichidarea nimănui. Eram la meci, în tribună, vorbeam la telefon. Când un măgar de la oaspeţi l-a faultat pă Sandu. Normal, am ţipat cu galeria ce se ţipă la ocazii: «Omoară-l! Bagă-l în groapă! Pune-i talpa pe cap!» Asta e, băieţii au luat-o ad litteram.“

Acum, dacă scapă de puşcărie, cum a mai scăpat, Băhăian are şanse mari să devină cel mai performant patron de club din România. În primul rând nu va mai avea probleme cu plata salariilor fotbaliştilor. Arătaţi-mi mie un jucător care are curajul, în lumea asta plină de confuzii, să-i ceară achitarea datoriilor sau lichidarea restanţelor. După aia nu mai e cazul să dea telefoane la arbitri, să se obosească să care valize precum Gigi, să-i facă oarece conversaţie de afaceri lui Mitică sau Sandu. Astea sunt metode învechite, secretul e socializarea cu adversarii: „Alo, nea Gigi, nea Borcea, nea care este, sunt Băhăian, te-am deranjat că avem meci sâmbătă. Cu ocazia asta îmi dai prietenia ta şi a echipei tale pe Facebook sau îngropăm toată chestiunea?“

Întrebarea clasică „ce a fost mai întâi, oul sau găina?“ se traduce la naţională simplu: ce e mai întâi, vedeta sau antrenorul? Mutu sau Lucescu? Pentru a se stabili cine e cocoşul la lot s-au tras şuturi mediatice în ouă, prin lovituri indirecte executate de alţii, campionul fiind Don Giovanni Becali, maestrul scandalurilor.

Acum, Lucescu şi Mutu ar trebui să se împace, dar e greu. O metodă ar fi ca cei doi să facă un swinger fotbalistic. Adică să facă un schimb, nu de neveste, ci de posturi, ca să se înţeleagă mai bine unul pe celălalt. Mutu ar trebui să fie o lună antrenorul naţionalei. Adică ar trebui să răspundă politicos, timp de o lună, sutelor de întrebări puse de presă.

Ar trebui să-l ducă la culcare pe alde Andrei Cristea şi Tamaş la unşpe, după ce le-a dat să bea doar apă plată şi un gin cu lămâie. La rândul său, Lucescu ar trebui să facă pe Mutu. Adică să răspundă la doar două-trei întrebări puse de fraţii Becali şi la o singură întrebare plasată de Nicu Gheară. După aia va fi nevoit să-i servească pe avocaţii care îl apără în procesul cu Chelsea cu apă plată cu lămâie şi cu mai multe extrase de conturi. Această metodă, ca să dea rezultate, va fi combinată cu măsuri suplimentare.

Mutu îşi va tatua pe corp cu caractere gotice cuvintele „Răzvan, şef la naţională“, exact lângă locul unde şi l-a inscripţionat pe Iisus cu caractere arabe. Lucescu junior îşi va pune ca sonerie la mobil melodia adaptată „Cine e pe primul loc? Adi! Adi!“. În acest fel, şi mort să fii, tot răspunzi când te sună cineva de 36 de ori, cum a făcut săracu’ Briliant. În final, România se va califica şi la Europene, şi la Mondiale. De fericire, Mircea Sandu îşi va tatua pe piept noul buget al FRF, iar Mitică Dragomir îşi va pune cercel în ureche şi toţi vor trăi fericiţi până la sfârşitul zilelor şi mandatelor lor.

La câţi fotbalişti trec zilnic prin club, e păcat că Bamboo nu face parte din Liga lui Mitică. Are tot ce-i trebuie pentru asta. Are jucători care aleargă după baloane, are echipe, spectatori, arbitri, în sfârşit, are meciuri. Ultimul n-a fost deloc o întâlnire amicală, a fost o partidă care a contat în Cupa Pisi, finala de sâmbătă. Cronica a scris-o un chelner cu ambiţii de analist sportiv: „Dom’le, Adrian Cristea şi Alin Stoica beau de la stânga la dreapta, dacă ne raportăm la barul numărul 1. Au început în forţă, cu şuturi, pardon, cu shots-uri în cascadă. De partea cealaltă, Alin Cocoş şi băieţii lui practicau de la dreapta la stânga un joc combinativ, la construcţie, cu Clasic Coctails şi şampanie Cordon Rouge Mumm. Până la urmă, perioada de tatonare a trecut repede. Cristea şi Stoica au verticalizat cu o sticlă de vin şi una de whisky, că nu degeaba l-au avut ani de zile antrenor pe Mutu la acest joc. Da’ n-au avut parte de golaverajul pozitiv al „Briliantului”, care mai mult a dat decât a luat. Cristea a făcut marcaj om la om pe tot ringul de dans la o jucătoare căreia nimeni nu i-a reţinut numărul de pe tricou. Sincer, toată lumea se uita numai la partea din faţă. „Prinţul” avea o posesie bună, se pregătea să marcheze, când fundaşii adverşi au intrat la rupere. Alin Cocoş e fiul vitreg al Elenei Udrea, asta au uitat elevii lui Mutu. Doamna Udrea n-are probleme cu două ministere, cum să aibă băiatu’ probleme cu doi fotbalişti? Deci, echipele au făcut schimb de vorbe şi fluide, că de tricouri nu putea fi vorba. Stoica a avut impresia că a auzit fluierul final şi s-a retras cu un coleg la cabine. Acolo, surpriză. Meciul a continuat şi pe gresie. Adversarii le-au executat câteva lovituri libere, cu piciorul, mâna şi capul. Au încercat să facă zid. Cu uşa, da’ n-a mers. Găinile au învins câinii sau, mai simplu, deţinătorul trofeului a păstrat-o pe Pisi.

Daminuţă vine la Dinamo şi, cu această ocazie, a executat tot dansul tribal al înregimentării într-un club nou. Şi-a declarat iubirea veşnică pentru cei din „Ştefan cel Mare”, s-a pozat prin Timişoara cu fularul alb-roşu, dar parcă lipsea ceva. Dom’le, ataşamentul faţă de club nu fusese exprimat prin limbajul corpului. Nu vă gândiţi la gesturi trecătoare, la pupături pe stemă, e vorba de ceva serios: omul a spus că ar vrea să-şi tatueze pe trup un cap de câine. Cu această ocazie, noul dinamovist i-a dat, dintr-o înţepătură, clasă lui Mutu. Săracu’ Briliant are tatuaje de tip religios (Iisus scris cu litere arabe), tatuaje familiale (numele soţiei) şi un tatuaj agendă, să-i aducă aminte de data de naştere a unuia dintre copii. Culmea rafinamentului descoperită de Mutu e un tatuaj Messenger adresat suporterilor Fiorentinei, ăla prin care le comunică „Sunt unul printre voi, dar nu sunt unul dintre voi“. Dar degeaba e Mutu ca o carte deschisă, mai ales la plajă. Daminuţă l-a surclasat inventând tatuajul de club. Dacă moda asta prinde, cei din Ghencea ar trebui să arate ca pomul de Crăciun, din cauza stelelor. La fel, rapidiştii vor avea pe burtă locomotive şi cuvinte de prin trenuri, cum ar fi „e pericoloso sporgersi“, adică nu prea vă aplecaţi în afară, pe limba lui Răducioiu. Pasul următor, cu adevărat corect, ar fi tatuarea palmaresului jucătorului obţinut sub culorile clubului respectiv. În primul şi în al doilea război mondial, piloţii avioanelor de vânătoare îşi pictau pe aparate cruci simbolizând inamicii doborâţi. Urmaşii lui Daminuţă ar trebui să-şi picteze pe corp numărul meciurilor jucate, al golurilor marcate şi valoarea contractului, ca să ştie lumea ce tip de „avion“ sunt. Abia aşa ar arăta dacă iubirea tatuată sau strigată e reală, sau e una temporară, pe care o spală apa primului sezon de transferuri.

Spaniolii mă enervează rău la sfârşitul şi la începutul anului, când presa sportivă n-are ce face şi face clasamente. Ibericii sunt peste tot, n-ai loc de ei. Prima echipă din lume a fost votată FC Barcelona. Pe locul doi, un team de Formula 1, adică o chestie ce ţine mult de motoare, iar pe locul 3 naţionala de fotbal a Spaniei. La ciclism, spaniolul Valverde i-a luat faţa conaţionalului Contador, la tenis, Nadal şi-a început anul câştigând primul turneu, cel de la Abu Dhabi, iar echipa Spaniei ne-a bătut în Cupa Hopman. La baschet sunt campioni mondiali şi europeni şi până şi la handbal feminin, unde am visat mult, sunt peste noi. De alte sporturi n-are rost să pomenim, pentru că articolul are un număr limitat de semne. Noi, pe nicăieri. Ba nu, greşesc: Mutu a prins selecţionata mondială a celor mai controversaţi fotbalişti. De aici, întrebarea: ce are Spania şi n-avem noi, de e aşa mare decalajul? Spania nu e printre ţările bogate din UE, are şi ea parte de criză, iar şomajul e mai mare ca-n România. Dar în Spania sunt şcoli cu patru ore de sport obligatorii pe săptămână, nu cu una singură, plus o „opţională“ ca pe aici. Spania are mii de terenuri de sport, noi convertim orice tăpşan într-un teren imobiliar. În schimb, avem de ani buni dezbateri şi clipuri mobilizatoare care ne spun să facem o juma’ de oră de mişcare pe zi pentru o viaţă sănătoasă. Dar unde să alergi, unde să te mişti? Parcuri nu prea sunt, iar în cele care au supravieţuit te aleargă câinii şi gardienii publici. Copiii sunt antrenaţi să devină campioni ai telecomenzii, iar rutina telenovelelor desenate e ruptă într-un singur fel: „Hai, puiule, să facem mişcare, să mergem la mall la un hamburger, că diseară vine meciul Spaniei!“